ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1091/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1091/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursurilor de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 358 de la 29

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția penală, s-a respins

cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 174,

art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 183 C. pen., cerere

formulată de inculpatul C.C.

În baza

disp. art. 174, art.

175 lit. i) C. pen., a fost condamnat

inculpatul C.C. la pedeapsa de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. ca pedeapsă

complementară, aplicându-se dispozițiile art. 71, art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a

menținut starea de arest a inculpatului și, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus

perioada arestării preventive cu începere de la 26 octombrie 2009, la zi.

A fost admisă, în parte, acțiunea

civilă exercită de partea civilă I.M. și a fost obligat inculpatul la plata

sumei de 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, constând în

cheltuielile efectuate pentru înmormântarea victimei și pomeniri după datini,

precum și la 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către

partea civilă I.M.

De asemenea, s-a admis acțiunea civilă

exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova și a fost obligat inculpatul

la plata sumei de 1662,38 lei reprezentând cheltuielile efectuate pentru

spitalizarea victimei, sumă ce se va reactualiza la data plății.

Instanța de fond a constatat că nu s-a

găsit cuțitul folosit de inculpat la săvârșirea faptei.

A fost obligat inculpatul la plata

sumei de 1200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 200 lei onorariu

avocat oficiu și 441 lei taxe acte medico - legale.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 738/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată - în

stare de arest preventiv - a inculpatului C.C. zis "C.", pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, art. 175 lit.

i) C. pen., constând în aceea că, în după-amiaza de

20

octombrie

2009,

acesta

s-a

întâlnit cu victima I.M.,

zis „B.", pe terasa Restaurantului „Craiova ", ocazie cu care i-a

solicitat lui I.M. să îi restituie o sumă de bani pe care i-o datora.

Această discuție a avut loc în

prezența martorilor I.F., zis „A.", și B.P., zis „D.", care au

confirmat faptul că inculpatul

i-a

solicitat victimei să îi restituie suma de bani respectivă. Cei doi martori au

confirmat că inculpatul l-a amenințat de mai multe ori pe I.M. că o să îl

omoare dacă nu îi va restitui suma de bani datorată.

Ulterior, inculpatul C.C. a mers la

domiciliul victimei, împreună cu martorul M.L., unde a rămas în stradă până

când I.M., zis „B.", a revenit acasă. Ulterior, în stradă, între inculpat

și victimă a avut loc o altercație care nu a putut fi aplanată de către

martorii prezenți la conflict, respectiv I.F., B.P., L.N., M.L., I.M. (tatăl

victimei I.M., zis „B.").

Martorii menționați au confirmat

faptul că inculpatul C.C. l-a lovit pe I.M. cu un cuțit, în zona inghinală.

Martorii I.F. și B.P. au transportat victima, de urgență, la spital, unde

ulterior a survenit decesul acesteia.

Conform raportului de constatare

medico-legală nr. 3736/A3/2009, emis de către Institutul de Medicină legală

Craiova „moartea numitului I.M. a fost violentă și s-a datorat șocului

hemoragie urmare unei plăgi tăiat-înțepată la nivelul coapsei drepte cu

interesare vasculo - nervoasă (arteră femurală profundă, arteră femurală

circumflexă medială, venă femurală și nerv femural). Leziunile de violență de la

nivelul coapsei drepte s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor

înțepător și au legătură de cauzalitate directă și necondiționată cu decesul,

iar excoriația de pe fața anterioară gamba dreaptă s-a putut produce prin

lovire de sau cu un corp dur și nu are legătură de cauzalitate cu decesul.

Lovitura a putut fi aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din față. Moartea

poate data din 21 octombrie 2009".

Instanța de fond a apreciat că nu sunt

îndeplinite condițiile legitimei apărări, stare invocată de către inculpat, din

moment ce inculpatul și victima s-au lovit reciproc, victima nu a fost înarmată

cu vreun obiect tăietor sau contondent ci, dimpotrivă, inculpatul inițial a

scos din buzunar acel cuțit cu care a amenințat victima, aruncându-1 doar la insistențele

martorilor, însă a persistat în intenția de a lovi victima cu acel cuțit, din

moment ce s-a dus din nou la mașină și a luat iarăși acel briceag cu care, de

data aceasta, a lovit victima și chiar l-a îmbrâncit pe tatăl victimei, care

încerca să aplaneze conflictul. Ca atare, în opinia instanței de fond,

loviturile aplicate inculpatului de victimă nu au fost de natură să creeze un

pericol grav pentru persoana acestuia.

Totodată, s-a constatat de instanța de

fond că cel care a declanșat conflictul a fost chiar inculpatul, care a

solicitat victimei să vină la domiciliul său pentru a discuta din nou problema

datoriei, adresându-i și amenințări la telefon, astfel încât nu-și găsesc

incidența prevederile art. 73 lit. b), C. pen. („starea de provocare") stare

invocată în apărare de către inculpat.

În ceea ce privește cererea

inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev.

de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prev de art. 183 C.

pen., instanța de fond a apreciat-o ca neîntemeiată cu motivarea că este

evident că inculpatul - prin modul cum a acționat, prin obiectul folosit în

agresarea victimei - a prevăzut că acțiunile sale ar putea conduce la moartea

victimei, rezultat pe care l-a acceptat, ceea ce înseamnă că a săvârșit fapta

cu intenția indirectă de a ucide, fapta acestuia fiind corect încadrată juridic

în infracțiunea de omor .

La individualizarea pedepsei s-au avut

în vedere gradul de pericol social a al faptei, dat de împrejurările în care a

fost comisă, consecințele care au fost produse și de circumstanțele personale

ale inculpatului, orientându-se astfel pedeapsa spre un cuantum de 15 ani

închisoare, cu executare în regim de detenție, care să fie în măsură să

realizeze scopul pedepsei - prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni și

reintegrarea socială a inculpatului.

Sub aspectul laturii civile, instanța

de fond a constatat, în esență, că este evident că tatăl victimei a suferit și

un prejudiciu nepatrimonial efectiv, constând în suferințele psihice produse

prin lezarea sentimentului de afecțiune care a stat la baza relațiilor dintre

tatăl victimei și fiul său, precum și sentimentul de stabilitate familială,

puternic afectat de decesul fiului la vârsta de aproximativ 27 ani, lăsând

partea civilă (care are o vârstă înaintată) fără sprijinul necesar. în ceea ce

privește obligarea inculpatului la restituirea sumei de 37.145 Euro,

reprezentând contravaloarea unui credit contractat de soția victimei, pentru

care părinții au garantat cu imobilul proprietatea acestora, s-a apreciat că

această cerere este neîntemeiată, deoarece nu s-a făcut dovada că titulara

creditului nu a mai restituit, în continuare, ratele scadente, sau că s-ar fi

executat contractul de ipotecă, astfel încât prejudiciul la care s-a referit partea

civilă este unul viitor și incert.

În consecință, pentru motivele

arătate, s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă I.M.,

obligându-l pe inculpat la plata sumei de 40.000 lei cu titlul de daune

materiale și 40.000 lei daune morale, precum și la plata sumei de 1662,38 lei

către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Craiova, reprezentând

cheltuielile efectuate pentru spitalizarea victimei.

Împotriva sentinței au declarat apel,

în termen legal, atât inculpatul C.C., cât și partea civilă I.M.

Partea civilă I.M. a criticat sentința

sub aspectul soluționării pretențiilor civile, arătând că sumele de bani

acordate sunt neîndestulătoare, atât în ceea ce privește despăgubirile pentru

daune patrimoniale, cât și cele pentru daune morale. Astfel, în ceea ce

privește daunele patrimoniale, s-a susținut că se impunea obligarea

inculpatului la plata sumei de 70.000 lei reprezentând cheltuielile efectuate

cu înmormântarea victimei, precum și pomenirile ulterioare, conform

obiceiurilor creștine, suma de 40.000 lei stabilită de instanța de fond cu

acest titlu fiind neîndestulătoare. În ceea ce privește despăgubirile pentru

daune morale, s-a susținut că se impunea obligarea inculpatului la plata sumei

de 25.000 Euro (respectiv 110.000 lei) deoarece prejudiciul afectiv resimțit de

partea civilă, care este tatăl victimei, a fost deosebit de intens, provocând

insatisfacții care sunt antrenate de lezarea dreptului la viață, sănătate și

integritate psihică. De asemenea, a fost invocată vârsta victimei, comportamentul

acesteia în colectivitate, pierderea fiului părții civile lezând în mod

deosebit sentimentele de dragoste și afecțiunile ale tatălui pentru fiul

decedat. în sfârșit, s-a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de

37.145 Euro, care reprezintă contravaloarea creditului contractat de victima

I.M., sumă care, în prezent, urmează să fie achitată de el. Mai mult, a

susținut că „acțiunea civilă în procesul penal a fost exercitată de către el,

în calitate de moștenitor legal al victimei, deci instanța avea obligația

legală de a o introduce în cauză și pe soția victimei, I.A.E. Partea civilă a

concluzionat în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și obligării

inculpatului la plata sumei de 180.000 lei cu titlu de despăgubiri civile (70.000

lei despăgubiri pentru daune patrimoniale și 110.000 lei despăgubiri pentru

daune morale), dar și la plata sumei de 37.145 Euro, reprezentând

contravaloarea creditului contractat de victimă și nerambursat de aceasta.

Inculpatul C.C. a criticat sentința în ceea ce privește soluționarea laturii penale.

Primul motiv de apel a vizat nelegalitatea constând în evaluarea necorespunzătoare

a materialului probator administrat, susținându-se că el a acționat în legitimă

apărare față de atitudinea victimei I.M. care, inițial, i-a adresat injurii,

apoi l-a agresat fizic, situație în care s-a urcat în autoturismul parcat în

apropierea locului producerii incidentului, cu intenția de a părăsi zona

respectivă. Cu toate acestea, susține că victima l-ar fi lovit cu genunchiul în

abdomen, situație în care a ripostat, aplicându-i o lovitură cu cuțitul în zona

coapsei drepte, cu intenția vădită de a se apăra împotriva agresiunii victimei.

În consecință, a solicitat instanței

de apel desființarea sentinței, urmând a se constata incidența dispozițiilor

art. 44 C. pen., iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C.

proc. pen., să se dispună achitarea sa prin reținerea stării de legitimă

apărare.

A

doua critică a vizat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței,

și confirmată prin sentința apelată, susținându-se că încadrarea juridică

legală este cea prev. de art. 183 C. pen., respectiv infracțiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte.

Inculpatul

a susținut că nu a acționat cu intenție directă sau indirectă, în sensul suprimării

vieții victimei, putându-se reține, cel mult, împrejurarea că, în încercarea de

a se apăra de agresiunea exercitată asupra sa, „ar fi avut intenția de a vătăma

integritatea corporală a victimei, fiind însă în culpă cu privire la producerea

decesului acesteia".

Îîn consecință, a solicitat schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174, art. 175

lit. i) C. pen., în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prev

de art. 183 C. pen.

Un alt motiv de apel al inculpatului a

vizat, de asemenea, pretinsa nelegalitate a sentinței cu motivarea că, din materialul

probator administrat, prima instanță avea obligația legală de a constata că a

acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări generată de atitudinea

agresivă a victimei, astfel încât sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 73

lit. b) C. pen.

Ultimul motiv de apel al inculpatului

s-a referit la individualizarea pedepsei, cu motivarea că în raport cu atitudinea

sa sinceră, vârsta și circumstanțele reale ale producerii incidentului, soldat cu

moartea victimei, se impune reținerea de circumstanțe legale atenuante, dintre

cele prev de art. 74 lit. b) și c) C. pen., cu consecința coborârii pedepsei

sub minimul special.

Prin decizia penală nr. 233 din 15

noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală, au fost

respinse ca nefondate apelurile declarate de inculpatul C.C. (deținut în

Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova) și de partea civilă I.M.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și s-a dedus prevenția, în continuare, de la 29 septembrie 2010,

la zi.

A fost obligat apelantul inculpat la

300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care, suma de 200 lei reprezentând

onorariu de avocat din oficiu, va fi achitată din fondurile Ministerului

Justiției. A fost obligat apelanta parte civilă la 100 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța de apel a reținut următoarele:

1) referitor la apelul declarat de

partea civilă I.M. s-a apreciat că toate criticile formulate sunt neîntemeiate

pentru următoarele motive:

Prin sentința apelată, inculpatul a

fost obligat la despăgubiri civile în cuantum de 80.000 lei, reprezentând

40.000 lei despăgubiri pentru daune patrimoniale și 40.000 lei despăgubiri

pentru daune morale. Aceasta, în condițiile în care apelantul s-a constituit

parte civilă la 10 februarie 2010 cu suma de 70.000 lei despăgubiri pentru

daune patrimoniale și 25.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

A reținut instanța de apel că din

actele depuse la dosar, și din proba testimonială administrată, cu martorii

propuși de partea civilă, s-a făcut dovada că, pentru înmormântarea victimei,

precum și pomenirile ulterioare, a fost cheltuită suma de 40.000 lei, situație

dovedită cu martorii B.M. și I.F., participanți la înmormântare. Ambii martori

au făcut referiri la ritualul înmormântării, la numărul de persoane

participante la masa organizată cu acest prilej, la plata contravalorii

serviciilor funerare achitate către o firmă specializată, dar și la

cheltuielile vizând cavoul și monumentul funerar, toate sumele de bani fiind

achitate de partea civilă - apelantă.

În consecință, în conformitate cu art.

998 și următoarele C. civ., art. 14 alin. (3) și art. 346 C. proc. pen., s-a

apreciat că prejudiciul material efectiv cauzat a fost judicios stabilit,

conform materialului probator administrat.

Referitor la prejudiciul pentru

daunele morale suferite, s-a considerat că instanța de fond a apreciat în mod judicios

suma la care a fost obligat inculpatul, constatând traumele psihice realizate

prin lezarea sentimentului de afecțiune aflat la baza relațiilor dintre partea

civilă și victimă, respectiv tată și fiu, dar și de sentimentul de stabilitate

familială puternic marcat de decesul fiului părții civile, care avea vârsta de

27 de ani. În consecință, s-a apreciat că critica privind cuantumul

despăgubirilor pentru daune morale, este neîntemeiată.

A reținut instanța de apel că,

motivele de apel, a fost criticată sentința cu referire la faptul că inculpatul

nu a fost obligat să achite către apelanta - parte civilă suma de 37.145 Euro

reprezentând contravaloarea unui credit contractat de victimă și garantat de

apelanta-parte civilă cu imobilul proprietatea sa. Instanța de prim control

judiciar a apreciat că și această critică este neîntemeiată pentru următoarele

motive:.

Pe de o parte, în declarația de

constituire de parte civilă, apelantul a făcut referire doar la despăgubirile

solicitate pentru daune patrimoniale și pentru daune morale (fila 38 - dosar

instanță de fond). Pe de altă parte, fără să se facă mențiunea expresă cu

privire la solicitarea apelantului vizând obligarea inculpatului la despăgubiri

civile sub acest aspect, chiar apelantul precizează că „urmează să formuleze o

cerere, în scris, în care va detalia toată această situație și cuantumul

despăgubirilor pe care le solicită".

Or, reține instanța de apel că în

conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen., constituirea ca

parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței

de judecată, până la citirea actului de sesizare.

S-a constatat că apelantul - parte

civilă nu a formulat o cerere expresă care să investească instanța cu privire

la pretinsul credit contractat de victimă și garantat de apelant cu imobilul

proprietate personală.

În sfârșit, mai reține instanța de

apel că nu s-a făcut nicio dovadă concretă în acest sens, nici referitor la

neplata ratelor, și nici cu privire la executarea pretinsului contract de

ipotecă, astfel încât prejudiciul invocat este unul viitor și incert.

2) referitor la apelul declarat de

inculpatul C.C., s-a apreciat că și criticile acestuia sunt neîntemeiate,

pentru următoarele motive:

Astfel, cu privire la apărarea

inculpatului în sensul că a acționat în stare de legitimă apărare,

solicitându-se achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e)

C. proc. pen., s-a apreciat ca neîntemeiată deoarece conform art. 44 C. pen.,

nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare

de legitimă apărare.

În alin. (2) al textului invocat se

menționează că se află în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta

pentru a înlătura un atac material direct, imediat și injust, îndreptat

împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, care pune în pericol

grav persoanele sau drepturile celui atac ori interesul public.

Or, în opinia instanței de apel,

probele administrate pe parcursul urmăririi penale, dar și al cercetării

judecătorești, pun în evidență faptul că incidentul a fost provocat și

întreținut în exclusivitate de inculpat.

Inculpatul s-a deplasat la un local

public, unde se afla victima, însoțită de martorii I.F. și B.P., prilej cu care

i-a solicitat restituirea unei sume de bani. La obiecțiunile victimei cu privire

la cuantumul sumei, inculpatul i-a adresat amenințări cu moartea și i-a cerut

în mod expres să meargă în vecinătatea terasei respective pentru rezolvarea

litigiului. Pentru că victima a refuzat propunerea inculpatului, acesta a

declarat în mod expres că îl va omorî dacă nu îi restituie suma de bani datorată.

Ulterior, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul la domiciliul victimei, pe

care a așteptat-o, iar în momentul în care aceasta a sosit, a somat-o, în

continuare, să-i restituie suma de bani, adresându-i amenințări cu moartea, în

condițiile în care nu primește banii. La locul incidentului a sosit și tatăl

victimei, I.M., care a încercat să aplaneze conflictul, mai mult, inculpatul

s-a înarmat cu un cuțit, încercând să lovească victima, această primă tentativă

nefiind finalizată ca urmare a intervenției martorilor I.F., L.N. și B.P.

Conflictul a degenerat, inculpatul a

mers în autoturismul în care se afla corpul tăietor-înțepător menționat anterior

și, profitând de faptul că victima se afla în apropierea mașinii, portiera

fiind deschisă, a aplicat o lovitură cu cuțitul la nivelul coapsei drepte,

provocându-i o plagă tăiată - înțepată, cu interesare vasculo-nervoasă (arteră

femurală profundă, venă femurală și nerv femural).

Transportată de urgență la spital, în

șoc hemoragie de gradul

IV,

victima a fost supusă

unor intervenții chirurgicale, iar în ziua următoare, pe data de 21 octombrie

2009, a decedat. Din raportul de constatare medico-legală și din planșele

fotografice depuse la dosar rezultă amploarea agresiunii, concretizată prin

leziuni deosebit de grave, consemnându-se în mod expres că lovitura a putut fi

aplicată, cu cea mai mare probabilitate, din față.

În aceste condiții, concluzionează

instanța de apel că se constată îndeplinite elementele constitutive ale

infracțiunii de omor calificat, inculpatul acționând cu intenție indirectă,

având în vedere obiectul vulnerant folosit și zona vizată, soldată cu o hemoragie

care nu a putut fi controlată, intensitatea deosebită a loviturii aplicate.

Prin urmare, s-a apreciat că și

cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, ca o a doua

critică în apel, este neîntemeiată.

De asemenea, instanța de apel a

apreciat că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., în sensul

că întregul material probator administrat în cauză evidențiază fără putință de

tăgadă, faptul că inițiativa producerii incidentului, elementele care au

degenerat în acte de violență, modul concret în care s-au comportat inculpatul

și victima, nu pot duce la concluzia că inculpatul a acționat sub stăpânirea

unei puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea

victimei. Așa cum s-a menționat anterior, incidentul a debutat într-un local

public, inculpatul a adresat amenințări cu moartea către victimă, a somat-o să

iasă de pe terasă pentru clarificarea situației vizând suma de bani pretinsă,

deplasându-se ulterior la domiciliul victimei, unde a așteptat-o, cu intenția

vădită de a o agresa.

În opinia instanței de apel, nicio

probă administrată în cauză, atât pe parcursul urmăririi penale, cât și a

cercetării judecătorești, nu relevă o atitudine agresivă din partea victimei,

folosirea de amenințări sau de obiecte contondente care să îi creeze

inculpatului o puternică tulburare sau emoție soldată cu gestul extrem vizând

lovirea victimei cu cuțitul.

În sfârșit, s-a constatat că și ultima

critică, constatând în individualizarea pedepsei aplicate, este neîntemeiată raportat

la încadrarea juridică reținută, s-a avut în vedere și împrejurarea că

inculpatul mai este trimis în judecată într-o altă cauză aflată pe rolul

instanței competente, împotriva sa fiind pusă în mișcare acțiunea penală la 03

iunie 2008 în dosarul nr. 27/D/P/2008 al Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial

Dolj, pentru infracțiuni vizând Legea nr. 143/2000.

Împotriva deciziei au declarat recurs

partea civilă I.M. și inculpatul C.C.

I)

asupra recursului declarat de partea

civilă I.M.:

O critică constantă a părții civile a

reprezentat-o neacordarea integrală a sumelor reprezentând despăgubirile pentru

daune materiale și, respectiv, pentru daune morale.

Înalta Curte constată că ambele

instanțe au soluționat legal și temeinic aspectele legate de cererea de

despăgubire a părții civile pentru daune materiale, în raport cu probatoriul

administrat, nefiind necesară reluarea argumentelor deja expuse în ambele

hotărâri judecătorești.

Așa cum s-a statuat în doctrină și

jurisprudență, în procesul penal nu se poate repara decât prejudiciul care se

află într-o legătură cauzală cu fapta pentru care a fost trimis în judecată

inculpatul, iar nu într-o altă legătură (cum este, de exemplu, obligația de

plată a ratelor conform contractului de credit).

Se apreciază însă ca întemeiată

critica recurentei-părți civile referitoare la suma acordată ca despăgubire

pentru daune morale.

Daunele morale sunt consecințe de

natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, a căror

reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale. Daunele morale au fost

clasificate după mai multe criterii, după cum urmează: daune morale constând în

dureri fizice sau psihice numite „

pretium doloris

"; suferințele

psihice determinate de cauzarea morții unei persoane iubite sau a unei rude

apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea grava a

acesteia, sunt denumite și „prejudicii prin ricoșeu", iar despăgubirea

datorată pentru repararea acestora se numește „

pretium affectionis

";

prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările și leziunile ce aduc atingeri

armoniei fizice sau înfățișării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l

repara denumindu-se "

pretium pulchritudini

s"; prejudiciul de

agrement reprezintă restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de

viata, de a avea parte din plin de satisfacții materiale si spirituale pe care

aceasta i le poate oferi, acest prejudiciu fiind calificat drept „prejudiciu

hedonist".

Referitor la daunele morale, s-a

arătat în jurisprudență și doctrină că nu se poate pune problema evaluării lor

precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu

îl poate împiedica, prin ea însăși, pe judecător ca, prin apreciere, să

stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanțele unui caz dat, ar

putea constitui o reparație suficientă. în același sens sunt și reglementările Consiliului

Europei referitoare la repararea daunelor morale, adoptate cu ocazia

Colocviului de la Londra din perioada

21-25

iunie 1969, dintre care sunt semnificative următoarele: „1. Dauna morală constă

în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare. Semnificația și

conținutul său exact prezintă diferențe nesemnificative în diferite sisteme de

drept; 2. Principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o

parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte, în caz de atingeri

grave aduse altor drepturi ale personalității umane, ca defăimarea, amestecul

în viața privată, sechestrarea ilegală a persoanei; 3. în caz de deces,

repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate ale victimei dacă

repararea este justificată în mod deosebit...5. Despăgubirea are ca scop de a

da o compensare sau satisfacție victimei. în anumite cazuri, cuantumul compensației

va putea fi determinat și de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna;

care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare; 7.

La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincție între dauna materială

și dauna morală.; 8. în cazurile constatate, reparația poate fi acordată sub

formă de vărsăminte periodice. În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să

fie protejați împotriva devalorizării monedei; ...".

Referitor la cuantumul daunelor

morale, având în vedere că în urma conduitei violente a inculpatului a survenit

decesul fiului părții civile, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru

daune morale de către cele două instanțe nu este una rezonabilă.

Este adevărat că, în principiu,

suferința pricinuită de decesul prematur al unui membru al familiei nu poate fi

compensată prin nicio valoare materială.

În prezenta cauză însă, uciderea

fiului - în vârstă de numai 27 de ani - a fost de natură să cauzeze părții

civile intense suferințe psihice care, în opinia Înaltei Curți, nu au fost just

evaluate de instanțele anterioare, impunându-se astfel majorarea sumei până la

cuantumul de 100.000 de lei.

II)

asupra recursului declarat de

inculpatul C.C.:

Prealabil examinării pe fond a

recursului inculpatului, Înalta Curte va examina cererea acestuia de aplicare a

art. 320/1 C. proc. pen., posibilă și în recurs, ca situație tranzitorie, ca

urmare a publicării O.U.G.

nr. 121/2011.

Potrivit art. 30/1 C. proc. pen.,

având denumirea marginală „Judecata în cazul recunoașterii vinovăției":

„Pană la începerea cercetării

judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că

recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și

solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul

declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a

instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în

circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanța

întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește,

procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și

celorlalte părți.

Instanța de judecată soluționează

latura penală atunci când, din probele administrate în cursul urmăririi penale,

rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de

inculpat.

Dacă pentru soluționarea acțiunii

civile se impune administrarea de probe în fața instanței, se va dispune

disjungerea acesteia.

În caz de soluționare a cauzei prin

aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și art. 340 - 344 se aplică în mod

corespunzător.

Instanța va pronunța condamnarea

inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă

prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Dispozițiile alin. (1) – (6) nu se aplică în cazul în care acțiunea penală

vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.

Instanța respinge cererea atunci când

constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente

pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de

inculpat. în acest caz, instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii

de drept comun."

în

consecință, una din condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea acestei

proceduri, care are ca efect juridic, printre altele, și reducerea cu o treime

a limitelor de pedeapsă, este ca inculpatul să declare că „recunoaște în

totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței".

Or, conform declarației

recurentului-inculpat, deși i s-au explicat, de două ori, condițiile prevăzute

de art. 320/1 C. proc. pen., în prezența avocatului ales, acesta a precizat

expres „Recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la bun început. Din nou,

menționez că recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la început și, ca atare,

nu conform rechizitoriului" (declarație - fil. 60 d.r.).

Examinând declarația dată anterior de

inculpat se constată, în sinteză, că acesta nu a recunoscut fapta reținută în

rechizitoriu, ci a susținut, printre altele, că „Victima ... s-a repezit la

mine și a început să mă lovească cu pumnii și picioarele ... m-a tras din

mașină, mi-a aplicat lovituri, ... văzând un cuțit în portiera de la mașină

....un briceag ...l-am luat ... să mă apăr și .... cred că victima a dat cu

piciorul în acel briceag, provocându-i-se leziunile arătate în actul medical.

Acel briceag ... nu îmi aparținea, .... și nu cunosc cine l-a pus acolo" (fil.30-31

verso).

De altfel, și cu ocazia dezbaterilor

în recurs, avocatul a reiterat, practic, apărările invocate anterior

(„provocarea" inculpatului de către victimă și săvârșirea faptei „în

apărare").

În aceste condiții, se constată că nu

este îndeplinită una din condițiile obligatorii prevăzute de art. 320/1 C.

proc. pen., astfel că cererea inculpatului va fi respinsă.

Înalta Curte constată însă că pedeapsa

aplicată inculpatului (15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului

incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani) se situează între

limitele de pedeapsă reduse cu o treime.

Conduita procesuală a inculpatului,

constând în aceea că „recunosc fapta așa cum am recunoscut-o de la bun

început", a atras deja consecințe juridice, în sensul că acestuia i s-a

aplicat o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu minimul special al textului

incriminator, care prevede închisoare de la 15 la 25 de ani.

Este neîntemeiată critica inculpatului

referitoare la nereținerea unor circumstanțe atenuante pentru următoarele

motive:

În principiu, instanțele nu sunt

obligate să motiveze de ce nu rețin în favoarea inculpatului circumstanțe

atenuante; potrivit dispozițiilor art. 79 C. pen. există numai obligația

motivării împrejurărilor care sunt reținute ca circumstanțe atenuante sau

agravante.

Cu toate acestea, fiind o critică în

recurs, Înalta Curte menționează că recunoașterea anumitor împrejurări ca

circumstanțe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările

luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau

caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât

numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în

cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel:

- „stăruința

depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara

paguba pricinuită", în sensul art. 74 lit. b C. pen., adică prin plata

despăgubirilor, nu se regăsește în prezenta cauză; numai plata sumei către

Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova nu este suficientă pentru reținerea

acestei circumstanțe atenuante, în raport cu principalul prejudiciu, material

și moral, al părții civile I.M.;

- „atitudinea

infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața

autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii

ori arestării participanților", în sensul art. 74 lit. c) C. pen., nu se

reduce la recunoașterea săvârșirii infracțiunii, pe fondul existenței, la

dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc, dincolo de orice

îndoială rezonabilă, săvârșirea infracțiunii, și nici la predarea sa, după

sustragerea inițială de la urmărire penală și emiterea mandatului de arestare

în lipsă.

În

prezenta cauză, recunoașterea faptei de către inculpat, chiar în condițiile

arătate anterior, indiscutabil un element ce trebuie reținut întrucât sugerează

asumarea răspunderii pentru consecințele juridice ale acesteia, a fost avută în

vedere, așa cum s-a menționat anterior, ca și criteriu de individualizare a

pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen., prin stabilirea unei pedepse de 15 ani

închisoare, egală cu minimul special al textului incriminator, care prevede

închisoare de la 15 la 25 de ani.

Așa cu

au motivat ambele instanțe, Înalta Curte însușindu-și integral argumentele

expuse în cele două hotărâri judecătorești atacate, nu există probe care să

facă rezonabilă apărarea inculpatului în sensul că ar fi acționat, după caz, ca

urmare a „provocării victimei", ori pentru „a se apăra". Dimpotrivă,

probatoriul administrat relevă violența deosebită a inculpatului, chiar în

condițiile intervenției martorilor și a tatălui victimei.

În

raport cu împrejurarea că în recurs nu au fost administrate probe noi pe

situație de fapt, că motivele de recurs sunt, practic, aceleași cu cele de apel

și, totodată, expuse ca apărări la instanța de fond, Înalta Curte apreciază că

este necesară nici reluarea argumentelor deja prezentate în cele două hotărâri

judecătorești, și nici suplimentarea acestora, ci numai menționarea textelor

legale la care, direct sau indirect, apărarea a făcut trimitere, cu unele

explicații.

Potrivit

art. 73 lit. b) C. pen. constituie circumstanță atenuantă „săvârșirea infracțiunii

sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare

din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a

demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă".

Probatoriul

administrat nu confirmă apărarea inculpatului în sensul că „ ar fi fost

provocat" prin una din modalitățile prevăzute de art.73 lit. b) C. pen. („prin

violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune

ilicită gravă"), refuzul victimei de achitare a unei sume de bani

nerealizând cerințele textului legal.

În

sfârșit, conform art. 44 C. pen. cu titlul marginal „Legitima apărare":

„(1) Nu

constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de

legitimă apărare.

(2)

Este

în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un

atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau

drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

(2/1)

Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a

respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie,

efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință

sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

(3)

Este

de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii

a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu

împrejurările în care s-a produs atacul".

Din

compararea cerințelor acestui text de lege cu situația de fapt care a rezultat

din probatoriul administrat, astfel cum a fost prezentată, rezultă cu evidență

că nu sunt realizate condițiile „legitimei apărări", nici a celei

propriu-zise, și nici a celei asimilate, mai ales că inculpatul, prin avocat, a

susținut că „a săvârșit fapta în apărare", fără alte precizări cu privire

la îndeplinirea cerințelor art. 44 C. pen.

Neîntemeiată

este și critica apărării cu privire la individualizarea pedepsei.

Potrivit

art. 385/9 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au

aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 C. pen., care

prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea

pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de

limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de

pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările

care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Infracțiunea

de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 lit. i) C. pen., este sancționată

cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

Inculpatului

i-a fost aplicată o pedeapsă de 15 ani închisoare, egală cu limita minimă a

pedepsei prevăzută de textul incriminator.

În

consecință, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a

pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată,

gravitatea concretă a faptelor, precum și datele sale personale, la care au

făcut referire ambele instanțe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei

aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum

mai redus al acesteia, care ar fi fost posibil numai prin reținerea unor

circumstanțe atenuante.

Față de

cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. 2 lit. d), respectiv,

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul declarat de partea civilă, în

limitele arătate, și va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Potrivit

art. 385/17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu

art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata

măsurilor preventive privative de libertate.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata

către stat a cheltuielilor judiciare.

În

temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de

judecarea recursului părții civile vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

cererea formulată de inculpatul C.C. de aplicare a dispozițiilor art. XI

raportat la art. V din O.U.G. nr. 121/2011 cu referire la art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Admite

recursul declarat de partea civilă I.M. împotriva deciziei penale nr. 233 din

15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează

decizia penală sus-menționată și sentința penală nr. 358 din 29 septembrie 2010

a Tribunalului Dolj numai sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care-l

majorează de la 40.000 lei la 100.000 lei.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva aceleiași decizii

penale.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de

la 26 octombrie 2009 la 10 aprilie 2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 625 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 10 aprilie 2012.