ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2425/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27 iunie 2005, reclamanta Compania Națională Administrația Canalelor Navigabile SA Constanța a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea în parte a Deciziei nr. 95 din 26 mai 2005 emisă de pârât, în măsura care o privește pe reclamantă, solicitând totodată suspendarea executării acestei decizii privind plata amenzii de 5.537.907.049 RON. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința civilă nr. 670 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal admițând acțiunea formulată de reclamantă, a dispus anularea Deciziei nr. 95 din 26 mai 2005 a Consiliului Concurenței, în ce privește art. 2 parag.

ultim privind sancționarea reclamantei cu amenda de 5.537.907.049 RON, aplicată pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, obligând totodată pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.014,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate al deciziei de sancționare, invocat de reclamantă, vizând prescripția dreptului pârâtului de a aplica sancțiunea, în raport cu prevederile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, în sensul că sancționarea sa s-a făcut cu depășirea termenului de 6 luni de la data constatării faptei, care a avut loc la 6 iulie 2004, data demarării investigației de concurență, curtea de apel a subliniat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 13 din O.G.

nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravențiilor. A reținut instanța că potrivit art. 61 din Legea nr. 21/1996, în forma în vigoare la momentul săvârșirii faptelor prelins anticoncurențiale, stabilește foarte clar limitele/măsura în care reglementarea privind contravențiile constituie lege generală în materia concurenței, astfel: "contravențiile prevăzute la art. 55 lit. b) - e) și la art. 56 lit. d) din prezenta lege li se aplică prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, instanța constatând că rațiunea aplicării reglementării generale în privința contravențiilor vizate derivă din faptul că nici descoperirea și nici sancționarea acestora nu necesită un timp îndelungat, putând fi practic constatate și sancționate imediat.

Or, în cauză, nefiind incidență niciuna din contravențiile la care se face referire în acest text, art. 13 din O.G. nr. 2/2001, nu este aplicabil.

Apreciind însă, că în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă - în sfera acestuia de aplicare nefiind inclusă și sancționarea contravențională, Curtea a constatat că în cauză, în condițiile vidului legislativ de la acea vreme sunt aplicabile prevederile comunitare cuprinse în Regulamentul 2988/1974, prin care, pentru încălcări de genul celor reținute în privința reclamantei, a fost instituit un termen de prescripție de 5 ani de zile, curtea considerând că acest termen prevăzut de reglementarea comunitară poate fi aplicat și situațiilor anterioare aderării României la Uniunea Europeană, în considerarea art. 64 pct. 1 și 2 din Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de România prin Legea nr. 20/1993.

În raport cu acest termen de prescripție de 5 ani, apreciat a fi aplicabil speței, curtea de apel a respins primul motiv de nelegalitate al deciziei atacate, ca neîntemeiat.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut, în esență, faptul că prin Decizia nr. 95/2005, reclamanta Compania Națională Administrația Canalelor Navigabile SA Constanța a fost sancționată de către pârâtul Consiliul Concurenței cu amendă de 5.357.907.049 RON pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, apreciindu-se că demersul reclamantei "de a acceptă să negocieze cu Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România clauzele contractuale și nivelul tarifelor pentru serviciile prestate membrilor asociației, în baza împuternicirilor primite de la membrii săi de a le reprezenta interesele, a avut ca obiect restrângerea, împiedicare și denaturarea concurenței în acest domeniu de activitate". Instanța a mai reținut că prin raportul de investigație ce a stat la baza deciziei atacate, s-a reținut că opțiunea reclamantei de a negocia clauzele contractuale și nivelul tarifelor pentru serviciile prestate ca autoritate portuară și de căi navigabile, operând pe Canalul Dunăre - Marea Neagră, pe Canalul Poarta Albă - Midia Năvodari și în porturile Medgidia și Basarabi, cu Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România, în numele membrilor asociației iar nu individual cu fiecare operator în parte, constituie o înțelegere pe verticală privind prețurile.

Această înțelegere pe verticală, ar fi fost grefată pe o înțelegere pe orizontală între membrii Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România având ca obiect stabilirea condițiilor comerciale și a nivelului tarifelor pentru serviciile prestate de reclamantă, membrii asociației împuternicind-o pe acesta să le reprezinte interesele și să negocieze cu administrațiile, în numele lor, adică ar fi avut loc o înțelegerea de fixare a tarifelor. Curtea de Apel București, după o amplă trecere în revistă a conținutului dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 din H.G. nr. 519/1998 privind înființarea Companiei Naționale Administrația Canalelor Navigabile SA Constanța în forma în vigoare la momentul săvârșirii pretinselor fapte anticoncurențiale, precum și a dispozițiilor art. 6 din Statutul acestei companii, parte integrantă a H.G.

nr. 519/1998, a constatat că în temeiul art. 12 din O.G. nr. 22/1999, în forma în vigoare în perioada de referință, atât tarifele pentru utilizarea infrastructurii, cât și cele pentru serviciile publice portuare sunt stabilite de Compania Națională Administrația Canalelor Navigabile Constanța, prin Consiliul de administrație, astfel încât așa numitele negocieri ale reclamantei cu Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România de al căror rezultat administrația nu este ținută în vreun fel, nu constituie altceva decât o consultare a acestora în vederea formării juste a tarifelor, a fundamentării corecte a acestora, fără nici un efect juridic prin ele însele.

În ceea ce privește mecanismul de formare al tarifelor, instanța de fonda apreciat că aspectul crucial este reprezentat de monopolul de stat oferit reclamantei prin însuși actul de înființare (hotărârea de Guvern) care îi asigură acesteia o poziție dominantă pe piață, situație în raport cu care a admite teza Consiliului Concurenței, potrivit căreia reclamanta ar fi fost în legalitate dacă ar fi negociat cu fiecare operator în parte, ar însemna ca pentru un atare demers să aibă utilitate, ca cel puțin teoretic, să fie posibilă convenirea unor tarife diferite. în funcție de rezultatul concret al fiecărei negocieri.

Or, a reținut instanța de fond, tocmai atunci reclamanta ar fi trecut pe tărâmul ilicitului concurențial, practicând, prin ipoteză, tarife diferite pentru aceleași prestații sau acces la infrastructură, intrând sub incidența art. 6 lit. c) din Legea nr. 21/1996, constând în "aplicarea în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei. un dezavantaj în poziția concurențială". Or, impunerea unor tarife unice, a unei grile de facilități stabilită în considerarea unor aspecte obiective, general aplicabile, iar nu intuiții personale, stabilirea unor condiții egale de contractare concură tocmai la asigurarea unui tratament echitabil și nediscriminatoriu al diferiților beneficiari ai serviciilor prestate.

3. Calea de atac exercitată: Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenței. În motivarea recursului, pârâtul a arătat, în esență, următoarele: Instanța de fond a procedat la o interpretare și, implicit, la o aplicare greșită a legii atunci când a apreciat că, potrivit legislației în vigoare, la data săvârșirii faptelor investigate, tarifele percepute pentru serviciile prestate de ACN se stabileau în mod unilateral de către aceasta, acest drept al administrației fiind, în opinia instanței, un corolar al obligației de punere la dispoziție a infrastructurii portuare, în mod liber și nediscriminatoriu. Instanța de judecată nu a ținut seama că prețurile și tarifele se determină, în mod liber, prin concurență, or, reclamanta, funcționând ca o societate comercială pe acțiuni și activitatea de stabilire a tarifelor pentru accesul la infrastructura navigabilă se determină conform regulilor de concurență.

Prin negocierea cu Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România, a fost restrâns jocul liber al concurenței, din punctul de vedere al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, fiind irelevant că nu s-ar fi transpus în practică, așa cum susține reclamanta, prevederile contractului-cadru. Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Caracterul anticoncurențial al faptelor constatate a fost corect determinat de către Consiliul Concurenței, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, care prevăd că sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiilor de agenți economici, orice decizii și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurentei pe o piață românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată: „Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale;”. Asemenea practici sunt prin ele însele dăunătoare mediului concurențial normal, fiind suficientă numai dovedirea existenței lor, nu și a efectelor restrictive de concurență.

Conform jurisprudenței europene, statuată în cauza T-213/2000 a Curții de primă instanță, o înțelegere care are ca obiect restricția concurenței intră sub incidența prevederilor art. 81 alin. (1) din Tratat și, prin urmare, nu este necesar a se ține cont de efectele sale. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, ignorând regula cu valoare de principiu consacrată în art. 4 din Legea concurenței nr. 21/1996, în conformitate cu care prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber, prin concurență, pe baza cererii și ofertei. Cum, Compania Națională „Administrația Canalelor Navigabile”, înființată în baza H.G.

nr. 519/1998, este organizată și funcționează ca societate comercială pe acțiuni, activitatea acesteia trebuie să se supună art. 5 din Legea nr. 21/1996, textul legal precitat sancționând înțelegerile intervenite între agenți economici fie că aceștia sunt concurenți (pe orizontală), fie că nu se află pe o astfel de poziție (înțelegerile pe verticală), astfel cum sunt cele intervenite între reclamantă și operatorii portuari. Așa cum arată recurenta, înțelegerile în discuție s-au desfășurat cu reclamanta în poziția de exercitare a atribuțiilor de agent economic atunci când a participat la stabilirea tarifelor pentru accesul la infrastructura navigabilă și a celor aferente altor servicii prestate unor armatori și operatori portuari.

Prin participarea și acceptarea unor negocieri colective cu Asociația Armatorilor și Operatorilor Portuari-Fluviali din România în numele membrilor asociației, iar nu individual, cu fiecare operator în parte, așa cum susține Consiliul Concurenței, a fost restrâns jocul liber al concurenței, cu implicații asupra stabilirii condițiilor contractuale și a unor tarife corecte, ca rezultat al negocierilor individuale cu fiecare membru al asociației în parte. Este irelevant că acel contract cadru nu a fost perfectat, sub aspectul existenței unei practici anticoncurențiale, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sancționând nu numai acele practici care au ca efect restrângerea, împiedecarea sau denaturarea concurenței, ci și pe acelea constând în înțelegeri de fixare a prețurilor, tarifelor, precum și a oricăror alte condiții comerciale, cum este cazul în speță.

În raport de toate cele ce preced, rezultă că Decizia nr. 95 din 26 mai 2005, emisă de pârâtul Consiliul Concurenței, este legală, hotărârea primei instanțe fiind dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului și va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Consiliul Concurenței împotriva Sentinței nr. 670 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei Compania Națională Administrația Canalelor Navigabile SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.