ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1424 din 7

septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă

formulată de către reclamantul F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea pârâtului la plata către

reclamant a sumei de 2.000 euro, echivalată în lei la data plății, reprezentând

daune morale și la plata a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că mama reclamantului a fost victima

deportării în U.R.S.S., pe motiv că era de etnie germană. La data de 1 ianuarie

1945 a fost ridicată de acasă, din orașul Lugoj. Obligată să lase în urmă tot

ce a avut, mama reclamantei, deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente,

într-un cuvânt nimic, fiind dusă în lagăr, în condiții inumane, suferind de

frig și foame și obligată să lucreze la munca brută. Datorită acestor condiții

inumane, mama reclamantului s-a îmbolnăvit grav .

Prin documentele

depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în disp. art. 3,

art. 5 din Legea nr. 221/2009, care îl îndreptățește a solicita obligarea

statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea mamei

sale.

Cât privește însă

cuantumul daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 1.000.000

euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art.

48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de

către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea

tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât

posibil, în situația anterioară a victimei.

De asemenea,

tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a

se distinge între cele două tipuri de prejudicii, iar la stabilirea cuantumului

se va avea în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în

cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri

lezează demnitatea și onoarea.

Drept urmare, la

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul

sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte și dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă

pentru suma de 2.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamantul, cât și pârâtul.

Prin decizia nr. 326

din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamant; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.I.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, deși antecesoarea reclamantului a fost

supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate

comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6

martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele

provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având

atribuții limitate.

Curtea de apel a

reținut că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a

fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de

ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici

nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În consecință, instanța

de apel a arătat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autoritățile

sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative

române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost

recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată.

Împotriva acestei

decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul F.I., solicitând,

pe fondul cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor cerute.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile

răspunderii delictuale, sens în care înțelege să își completeze temeiul juridic

al acțiunii ca fiind art. 998 și art. 999 C. civ., care îndreptățește orice

persoană care a suferit un prejudiciu să solicite o justă despăgubire de la

persoana răspunzătoare, art. 504 - 507 C. proc. pen., precum și art. 2 si art. 3

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, alături de cele

invocate prin acțiunea introductivă.

Totodată, recurentul

a susținut că sunt aplicabile în continuare disp. Legii nr. 221/2009, care

prevăd că acțiunile în solicitare de despăgubiri pentru repararea prejudiciului

cauzat de către regimul comunist, sunt scutite de la plata taxei de timbru,

coroborate cu prevederile Legii 146/1997, art. 15 lit. f), lit. g) și lit. s).

Simpla reglementare a lit. f), lit. g) și lit. s) în art. 15 al Legii 146/1997,

independent de existenta Legii nr. 221/2009, chiar anterior emiterii acestei

din urmă legi, concretizează posibilitatea conferită de către legiuitor

persoanelor care au suferit condamnări sau măsuri administrative de a solicita

repararea prejudiciului moral.

Temeiurile de drept

comun indicate, care se completează reciproc, se aflau la temelia dispoziției

redate în art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 și sunt în concordanță cu

prevederile dreptului comunitar.

Potrivit

reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept

comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne ale

statului membru.

Cartea Europeană a

Drepturilor Omului, atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor

pentru daune morale, în temeiul art. 41 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ia în considerare

prejudiciul moral, adică repararea stării de temere a neplăcerilor și a

incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispozițiilor Convenției,

precum și a altor daune nemateriale.

Mai mult de atât,

atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face

obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale

și daunele morale se dovedește a fi dificilă. Curtea poate fi determinată să le

analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărâtrea din 6 aprilie 2000 în

Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragraf 29).

Criteriul general

invocat de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de

proporționalitate între despăgubirile acordate și încălcarea Convenției, cum

este în speță, atingerea adusă reputației, având în vedere totodată, gradul de lezare

a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă

acestora ( Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunțată în Cauza Tolstov Miloslovskv

împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).

A învederat

recurentul și faptul că Legea nr. 221/2009 se referă la victimele regimului

totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost

condamnat de mai multe texte internaționale.

Primul document

important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea

acestuia, îl reprezintă Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a

moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a

moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că

totalitarismul comunist este o versiune nouă a vechii tiranii.

Prin această

rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în

vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să

stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept pentru comiterea de crime. În acest sens se va ține cont de modalitatea

în care sunt formulate prevederile ce se regăsesc în art. 504 și 505 C. proc.

pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite.

Această Rezoluție a

fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615

din 7 mai 1992 adresată Comitetului de miniștri în care este atrasă atenția

asupra faptului că „diferite țări din Europa Centrală și de Est" au

adoptat măsuri de „decomunizare" incompatibile cu standardele europene în

materie de drepturi ale omului, precum și nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a

crimelor regimurilor comuniste totalitare".

Mai mult, în lipsa

unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din

astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul național are obligația să

facă aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a

dreptului intern, conform disp. art. 20 din Constituția României.

Privind în ansamblu

toate prevederile invocate, unele cu o forță juridică superioară și deciziilor

Curții Constituționale, în speță normele de drept comunitar, acțiunea în

despăgubiri formulată se dovedește a fi în continuare întemeiată și

îndreptățită.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul

anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice

de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În speță, nu se

aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române.

Având în vedere că

legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a

distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost

recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990,

voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de

către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință,

dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii

reclamantelor, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate

prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

În ceea ce privește

criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept,

este de reținut că, în condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic

al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva

altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul

procesului, act procedural nepermis de lege.

Or, examinarea în

recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare

în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de

examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de

modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă,

inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării

neconstituționalității lor.

Nici criticile

reclamantului ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca

nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților

române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive

ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în

planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma

reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 326 din 22

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2012.