ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 938/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1424 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamantul F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, echivalată în lei la data plății, reprezentând daune morale și la plata a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că mama reclamantului a fost victima deportării în U.R.S.S., pe motiv că era de etnie germană. La data de 1 ianuarie 1945 a fost ridicată de acasă, din orașul Lugoj.

Obligată să lase în urmă tot ce a avut, mama reclamantei, deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind dusă în lagăr, în condiții inumane, suferind de frig și foame și obligată să lucreze la munca brută. Datorită acestor condiții inumane, mama reclamantului s-a îmbolnăvit grav . Prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în disp. art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, care îl îndreptățește a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea mamei sale. Cât privește însă cuantumul daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. De asemenea, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două tipuri de prejudicii, iar la stabilirea cuantumului se va avea în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea.

Drept urmare, la stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte și dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 2.000 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantul, cât și pârâtul. Prin decizia nr. 326 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul F.I. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși antecesoarea reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. În consecință, instanța de apel a arătat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată. Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul F.I., solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cerute.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, sens în care înțelege să își completeze temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998 și art. 999 C. civ., care îndreptățește orice persoană care a suferit un prejudiciu să solicite o justă despăgubire de la persoana răspunzătoare, art. 504 - 507 C. proc. pen., precum și art. 2 si art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, alături de cele invocate prin acțiunea introductivă. Totodată, recurentul a susținut că sunt aplicabile în continuare disp.

Legii nr. 221/2009, care prevăd că acțiunile în solicitare de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat de către regimul comunist, sunt scutite de la plata taxei de timbru, coroborate cu prevederile Legii 146/1997, art. 15 lit. f), lit. g) și lit. s). Simpla reglementare a lit. f), lit. g) și lit. s) în art. 15 al Legii 146/1997, independent de existenta Legii nr. 221/2009, chiar anterior emiterii acestei din urmă legi, concretizează posibilitatea conferită de către legiuitor persoanelor care au suferit condamnări sau măsuri administrative de a solicita repararea prejudiciului moral. Temeiurile de drept comun indicate, care se completează reciproc, se aflau la temelia dispoziției redate în art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 și sunt în concordanță cu prevederile dreptului comunitar.

Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne ale statului membru. Cartea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidența acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere a neplăcerilor și a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispozițiilor Convenției, precum și a altor daune nemateriale. Mai mult de atât, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă.

Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărâtrea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragraf 29). Criteriul general invocat de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între despăgubirile acordate și încălcarea Convenției, cum este în speță, atingerea adusă reputației, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunțată în Cauza Tolstov Miloslovskv împotriva Regatul Unit al Marii Britanii). A învederat recurentul și faptul că Legea nr. 221/2009 se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaționale.

Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluția nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismul comunist este o versiune nouă a vechii tiranii. Prin această rezoluție se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime.

În acest sens se va ține cont de modalitatea în care sunt formulate prevederile ce se regăsesc în art. 504 și 505 C. proc. pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite.

Această Rezoluție a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de miniștri în care este atrasă atenția asupra faptului că „diferite țări din Europa Centrală și de Est" au adoptat măsuri de „decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum și nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare". Mai mult, în lipsa unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul național are obligația să facă aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a dreptului intern, conform disp.

art. 20 din Constituția României. Privind în ansamblu toate prevederile invocate, unele cu o forță juridică superioară și deciziilor Curții Constituționale, în speță normele de drept comunitar, acțiunea în despăgubiri formulată se dovedește a fi în continuare întemeiată și îndreptățită. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora.

În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantelor, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, este de reținut că, în condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de lege. Or, examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității lor.

Nici criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 326 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2012.