ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 38900/ 3 din 17 octombrie 2008, reclamanta I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, cât și cu pârâtul Statul Roman reprezentat prin M.F.P., pronunțarea unei hotărâri prin care să i se acorde despăgubiri pentru imobilele teren si construcții situate în Municipiul București, strada Cuza Vodă, ce au fost preluate în mod abuziv de stat și ulterior demolate. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 930 pronunțată la data de 25 iunie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței anterior menționată, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând instanței de apel să desființeze hotărârea și să trimită cauza la aceeași instanță, în vederea judecării pe fond. Prin decizia civilă nr. 292/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a arătat că cererea de revendicare directă în cazul bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de reparație este inadmisibilă. În speță, reclamanta a invocat atât dispozițiile dreptului comun (art. 480, 481 C. civ.), cât și dispozițiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., lăsând la latitudinea instanței calea de urmat, stabilind doar scopul final și anume dobândirea terenurilor.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că dispozițiile invocate nu conduc la interpretarea că, dacă nu s-a urmat o procedură specială ori a fost urmată și solicitantul nu și-a satisfăcut interesul, acesta are deschisă în același scop o altă procedură. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că s-a adresat cu cerere, în baza legilor speciale de retrocedare, dar a preferat să investească instanța cu o cerere de revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Tribunalul București a reținut în mod corect că acțiunea reclamantei este o acțiune de restituire în natură a imobilului sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu norma juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acțiuni directe în justiție. Susținerea apelantei - reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi primită.

În primul rând, pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acțiune întemeiată pe alte dispoziții legale pentru obținerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui cumul de acțiuni. Instanța nu a reținut nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului pe calea dreptului comun. Așa cum a statuat Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanța (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină”.

Câta vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încălcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Or, în privința accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă, notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând că a ales altă cale prin voința proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.

Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate nu se poate retine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa. De altfel, în cauza Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual si nici o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta - reclamantă I.M., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că cele două instanțe au respins de plano acțiunea de drept comun privind revendicarea celor trei imobile teren de care autorii săi au fost deposedați abuziv, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că aceste terenuri sunt libere de construcții, nu au fost trecute în proprietatea statului ori, cel puțin, nu s-a făcut o dovadă în acest sens de intimata Primăria municipiului București, imobilele nu constituie proprietate publică în sensul că nu există o decizie de trecere a lor din domeniul privat în domeniul public, nu sunt afectate de planuri urbanistice de construcții, nu au fost cedate de intimate unor persoane fizice juridice în compensare, în concesiune, astfel încât nu există niciun impediment pentru a se reda dreptul de proprietate.

Cele două instanțe, Tribunalul București și Curtea de Apel, au dat prioritate unei legi speciale reparatorii față de o lege organică cum este Codul civil, de legea fundamentală și a omis totodată a face referire la încălcarea drepturilor prevăzute în reglementările internaționale de către România. Motivarea Curții de Apel București că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care să o îndreptățească să invoce dreptul sau speranța legitimă de a invoca art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaștere fără de care nu se poate reține că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare echivalează cu o lipsire de dreptul de proprietate de către instanță, urmează a fi cenzurată de Înalta Curte.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul invocă necesitatea restituirii în natură a celor trei imobile deoarece acestea nu au fost trecute în domeniul public al statului, nu sunt supuse planurilor urbanistice și nici nu au fost transmise în proprietate unor persoane fizice sau juridice, menționând că instanța trebuia să dea prioritate Codului civil, Constituției României și reglementărilor internaționale la care România este parte, iar nu să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială.

Înalta Curte observă că instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, prin care acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Imobilele în litigiu au fost revendicare de la Primăria municipiului București, care constituie unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, astfel încât, pentru restituirea în natură a acestor imobile, trebuia urmată procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 prin depunerea unei notificări la unitatea deținătoare.

Aplicarea acestei legi, inclusiv a sancțiunii pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, s-a realizat în temeiul principiului de drept potrivit cu care legea specială derogă de la legea generală, reprezentată de Codul civil, și se aplică cu prioritate față de aceasta.

Deși recurentul nu dezvoltă critica privind încălcarea reglementărilor internaționale la care România este parte, Înalta Curte apreciază că aplicarea sancțiunii instituite de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate, deoarece recurentul nu dovedește că prin aplicarea Legii nr. 10/2001 s-ar aduce atingere unui bun actual aflat în patrimoniul reclamantului, iar înlăturarea legii interne și aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale se poate realiza numai atunci când se demonstrează existența unei încălcări a dispozițiilor acestei Convenții prin prevederile legii interne, dovadă care nu s-a realizat în prezenta cauză.

Faptul că bunurile revendicate au rămas în patrimoniul statului nu constituie un argument suficient pentru restituirea acestora către persoanele care se pretind îndreptățite la restituirea lor, prin eludarea condițiilor legale instituite de lege pentru revendicarea lor. Cât timp statul român a înțeles să stabilească un termen limită, prin art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, până la care puteau fi solicitate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, termen care a fost prelungit succesiv până la data de 14 august 2002, iar prezenta acțiune a fost formulată de abia la 17 octombrie 2008, sancțiunea respingerii cererii ca inadmisibilă apare ca fiind fondată, fiind consecința pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Imobilele în litigiu intrau sub incidența Legii nr. 10/2001, iar această lege a asigurat reclamantei accesul la justiție până la momentul împlinirii termenului stabilit pentru depunerea notificării, astfel încât nimeni nu poate invoca încălcarea dreptului de acces la o instanță prevalându-se indirect de necunoașterea legii interne, pentru a justifica atitudinea de pasivitate în inițierea depunerii notificării în termenul legal. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că dintre motivele de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., numai cel prevăzut de art. 304 pct. 9 a fost dezvoltat, iar acesta nu este incident în cauză, astfel că recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 292/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2012.