ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 38900/ 3 din 17 octombrie 2008,

reclamanta I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București

prin Primarul General, cât și cu pârâtul Statul Roman reprezentat prin M.F.P.,

pronunțarea unei hotărâri prin care să i se acorde despăgubiri pentru imobilele

teren si construcții situate în Municipiul București, strada Cuza Vodă, ce au

fost preluate în mod abuziv de stat și ulterior demolate.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 930 pronunțată la data de 25

iunie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței

anterior menționată, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o

ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând instanței de apel să desființeze

hotărârea și să trimită cauza la aceeași instanță, în vederea judecării pe

fond.

Prin decizia civilă nr.

292/ A din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat,

apelul.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a arătat că cererea de revendicare directă în cazul

bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de reparație este inadmisibilă.

În speță, reclamanta

a invocat atât dispozițiile dreptului comun (art. 480, 481 C. civ.), cât și

dispozițiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., lăsând la latitudinea instanței

calea de urmat, stabilind doar scopul final și anume dobândirea terenurilor.

Cu toate acestea,

instanța de apel a reținut că dispozițiile invocate nu conduc la interpretarea

că, dacă nu s-a urmat o procedură specială ori a fost urmată și solicitantul nu

și-a satisfăcut interesul, acesta are deschisă în același scop o altă

procedură.

Reclamanta nu a făcut

dovada faptului că s-a adresat cu cerere, în baza legilor speciale de

retrocedare, dar a preferat să investească instanța cu o cerere de revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Tribunalul București

a reținut în mod corect că acțiunea reclamantei este o acțiune de restituire în

natură a imobilului sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,

conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Art. 11 din Legea nr.

10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei

aplicare se impune ca prioritară în raport cu norma juridică generală, pentru

toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii

speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acțiuni directe în

justiție.

Susținerea apelantei -

reclamante, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două

acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu poate fi

primită.

În primul rând,

pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi

ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte. Legea nr. 10/2001

nu lasă să subziste nici o acțiune întemeiată pe alte dispoziții legale pentru

obținerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei

în vigoare pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative

directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui cumul de acțiuni.

Instanța nu a reținut

nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la

justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire, prin echivalent, a

imobilului pe calea dreptului comun.

Așa cum a statuat

Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată

în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din

C.E.D.O. nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului

statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele

dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În România,

legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele

care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act

normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la

un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă, legea prevede calea contestației în instanța (art. 26), căreia

i se conferă o jurisdicție deplină”.

Câta vreme persoana

îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este

evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încălcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în privința

accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura

administrativă, notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată

cererea sa, arătând că a ales altă cale prin voința proprie, fără să utilizeze

procedura legii speciale.

Prin urmare, dreptul

de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în

prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat

pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să

poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

În lipsa

recunoașterii dreptului de proprietate nu se poate retine că, prin respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de

proprietatea sa.

De altfel, în cauza

Poenaru contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține

un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual si nici o speranță legitimă,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Împotriva menționatei

decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanta - reclamantă I.M.,

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că cele două instanțe au respins de plano acțiunea de drept

comun privind revendicarea celor trei imobile teren de care autorii săi au fost

deposedați abuziv, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că aceste terenuri

sunt libere de construcții, nu au fost trecute în proprietatea statului ori,

cel puțin, nu s-a făcut o dovadă în acest sens de intimata Primăria

municipiului București, imobilele nu constituie proprietate publică în sensul

că nu există o decizie de trecere a lor din domeniul privat în domeniul public,

nu sunt afectate de planuri urbanistice de construcții, nu au fost cedate de

intimate unor persoane fizice juridice în compensare, în concesiune, astfel

încât nu există niciun impediment pentru a se reda dreptul de proprietate.

Cele două instanțe,

Tribunalul București și Curtea de Apel, au dat prioritate unei legi speciale

reparatorii față de o lege organică cum este Codul civil, de legea fundamentală

și a omis totodată a face referire la încălcarea drepturilor prevăzute în

reglementările internaționale de către România.

Motivarea Curții de

Apel București că dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut în

prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care să o

îndreptățească să invoce dreptul sau speranța legitimă de a invoca art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaștere fără de care nu se poate reține că

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare echivalează cu o lipsire

de dreptul de proprietate de către instanță, urmează a fi cenzurată de Înalta

Curte.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul invocă

necesitatea restituirii în natură a celor trei imobile deoarece acestea nu au

fost trecute în domeniul public al statului, nu sunt supuse planurilor

urbanistice și nici nu au fost transmise în proprietate unor persoane fizice

sau juridice, menționând că instanța trebuia să dea prioritate Codului civil,

Constituției României și reglementărilor internaționale la care România este

parte, iar nu să facă aplicarea Legii nr. 10/2001, ca lege specială.

Înalta Curte observă

că instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, prin care acțiunea în

revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care

nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

Imobilele în litigiu

au fost revendicare de la Primăria municipiului București, care constituie

unitate deținătoare în accepțiunea art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001,

astfel încât, pentru restituirea în natură a acestor imobile, trebuia urmată

procedura legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 prin depunerea unei

notificări la unitatea deținătoare.

Aplicarea acestei

legi, inclusiv a sancțiunii pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, s-a realizat în temeiul

principiului de drept potrivit cu care legea specială derogă de la legea

generală, reprezentată de Codul civil, și se aplică cu prioritate față de

aceasta.

Deși recurentul nu

dezvoltă critica privind încălcarea reglementărilor internaționale la care

România este parte, Înalta Curte apreciază că aplicarea sancțiunii instituite

de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu constituie o încălcare a

dreptului de proprietate, deoarece recurentul nu dovedește că prin aplicarea

Legii nr. 10/2001 s-ar aduce atingere unui bun actual aflat în patrimoniul

reclamantului, iar înlăturarea legii interne și aplicarea cu prioritate a

dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale se poate realiza numai atunci când se demonstrează existența unei

încălcări a dispozițiilor acestei Convenții prin prevederile legii interne,

dovadă care nu s-a realizat în prezenta cauză.

Faptul că bunurile

revendicate au rămas în patrimoniul statului nu constituie un argument

suficient pentru restituirea acestora către persoanele care se pretind

îndreptățite la restituirea lor, prin eludarea condițiilor legale instituite de

lege pentru revendicarea lor.

Cât timp statul român

a înțeles să stabilească un termen limită, prin art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001,

până la care puteau fi solicitate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate

abuziv în patrimoniul statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

termen care a fost prelungit succesiv până la data de 14 august 2002, iar

prezenta acțiune a fost formulată de abia la 17 octombrie 2008, sancțiunea

respingerii cererii ca inadmisibilă apare ca fiind fondată, fiind consecința

pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

Imobilele în litigiu

intrau sub incidența Legii nr. 10/2001, iar această lege a asigurat reclamantei

accesul la justiție până la momentul împlinirii termenului stabilit pentru

depunerea notificării, astfel încât nimeni nu poate invoca încălcarea dreptului

de acces la o instanță prevalându-se indirect de necunoașterea legii interne,

pentru a justifica atitudinea de pasivitate în inițierea depunerii notificării

în termenul legal.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază că dintre motivele de recurs invocate, respectiv

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., numai cel prevăzut de art. 304 pct. 9 a

fost dezvoltat, iar acesta nu este incident în cauză, astfel că recursul va fi

respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 292/ A

din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.