ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă 588/ D din 14 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a luat act de renunțarea la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii și s-a admis în parte acțiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii nr. 221/1009 de reclamantul O.M. în contradictoriu cu S.R. reprezentat prin M.F.P. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, cu titlu de daune morale. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale. Instanța a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 149 din 20 decembrie 1986, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Iași, la 6 ani închisoare, pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași sentință s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru o perioadă de 3 ani. Reclamantul a fost încarcerat la data de 25 noiembrie 1986 și a fost pus în libertate, ca urmare a amnistierii, la data de 08 februarie 1988. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 condamnările aplicate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen., constituie condamnare politică de drept. De-asemenea, din interpretarea art. 5 din lege rezultă că, odată făcută dovada existenței unei condamnării și a caracterului politic al acesteia, vătămarea este prezumată, orice persoană care a suferit condamnări având vocație pentru a cere daune morale.

Cu privire la cuantumul daunelor morale solicitat de către reclamant, instanța a constat că stabilirea acestuia este atributul suveran al instanței, legea neoferind criterii concrete pentru cuantificarea daunelor, însă în această operațiune a apreciat că suma reținută în dispozitiv este de natură a constitui o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul produs reclamantului. Prin decizia nr. 17 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelurile declarate împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de despăgubiri, restul dispozițiilor sentinței fiind menținute. Curtea de apel a reținut următoarele: Reclamantul a promovat acțiunea, având ca obiect obligarea S.R.

la acordarea de daune morale, exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În aplicarea acestor norme și pe baza probatoriilor administrate, instanța de fond a apreciat temeinicia pretențiilor deduse judecății. Însă, după pronunțarea acestei hotărâri, și până la judecarea apelurilor, prevederile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, astfel că instanța de control trebuie să dea eficiență dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia menționată este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze (cazul celei de față), nu numai în cauza în care s-a invocat excepția.

Prin urmare, Decizia Curții Constituționale fiind opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele de judecată (conform deciziei nr. 186 din 18 noiembrie 1999 a Curții Constituționale ce a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel pentru toate instituțiile și persoanele fizice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie), și având putere pentru viitor, de la data publicării în M Of., se aplică tuturor cauzelor aflate în curs de soluționare. În acest context, constatându-se că unicul temei de drept în baza căruia au fost acordate daune de către instanța de fond nu mai există, apelurile au fost admise.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul O.M., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, evocând condamnarea sa pentru o infracțiune din cele reglementate de Legea nr. 221/2009 „propaganda împotriva orânduirii socialiste”, care justifică acordarea despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a criticat decizia curții de apel pe considerentul greșitei aplicări a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale raportului juridic dedus judecății. În acest sens, a învederat că decizia menționată nu poate fi aplicată cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor întrucât s-ar încălca principiul egalității și al nediscriminării. Aplicarea hotărârii instanței de contencios constituțional în contextul dat ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii civile [(stipulat de art. 1 C. civ., precum și de art. 15 alin. (2) din Constituția României)], dar și a prevederilor art. 5 alin. (1) din C.E.D.O.

ce consacră dreptul individului la libertate. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei, menținerea dispozițiilor hotărârii tribunalului.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legi de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 ( M. Of., nr. 789/07.11. 2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, „ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într- un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc.

civ. , va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul O.M. împotriva deciziei nr. 17 din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2012.