ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 213/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

588/ D din 14 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a luat act de

renunțarea la soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii și s-a admis în

parte acțiunea în despăgubiri, formulată în temeiul Legii nr. 221/1009 de

reclamantul O.M. în contradictoriu cu S.R. reprezentat prin M.F.P.

A fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, cu titlu de daune

morale.

S-a respins, ca

neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale.

Instanța a reținut că

reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 149 din 20 decembrie 1986,

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial Iași, la 6 ani închisoare, pentru

infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166

alin. (2) C. pen. Prin aceeași sentință s-a aplicat pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzut de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru o

perioadă de 3 ani.

Reclamantul

a fost încarcerat la data de 25 noiembrie 1986 și a fost pus în libertate, ca

urmare a amnistierii, la data de 08 februarie 1988.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea

nr. 221/2009 condamnările aplicate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

166 alin. (2) C. pen., constituie condamnare politică de drept.

De-asemenea,

din interpretarea art. 5 din lege rezultă că, odată făcută dovada existenței

unei condamnării și a caracterului politic al acesteia, vătămarea este

prezumată, orice persoană care a suferit condamnări având vocație pentru a cere

daune morale.

Cu

privire la cuantumul daunelor morale solicitat de către reclamant, instanța a

constat că stabilirea acestuia este atributul suveran al instanței, legea

neoferind criterii concrete pentru cuantificarea daunelor, însă în această

operațiune a apreciat că suma reținută în dispozitiv este de natură a constitui

o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul produs reclamantului.

Prin

decizia nr. 17 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bacău a admis apelurile

declarate împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost schimbată în parte în

sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de despăgubiri, restul

dispozițiilor sentinței fiind menținute.

Curtea

de apel a reținut următoarele:

Reclamantul a

promovat acțiunea, având ca obiect obligarea S.R. la acordarea de daune morale,

exclusiv în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În aplicarea acestor norme și pe baza probatoriilor administrate, instanța de

fond a apreciat temeinicia pretențiilor deduse judecății.

Însă, după

pronunțarea acestei hotărâri, și până la judecarea apelurilor, prevederile art.

5 lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, astfel că instanța de

control trebuie să dea eficiență dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și ale art. 147 din Constituție.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea 47/1992 și art. 147 alin. (4)

din Constituție, decizia menționată este definitivă și obligatorie, iar

efectele sale se răsfrâng și în alte cauze (cazul celei de față), nu numai în

cauza în care s-a invocat excepția.

Prin urmare, Decizia

Curții Constituționale fiind opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele

de judecată (conform deciziei nr. 186 din 18 noiembrie 1999 a Curții Constituționale ce a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale

pentru instanțele judecătorești, ca de altfel pentru toate instituțiile și

persoanele fizice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituție,

potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie), și având putere pentru viitor, de la data publicării în M Of., se

aplică tuturor cauzelor aflate în curs de soluționare.

În acest context,

constatându-se că unicul temei de drept în baza căruia au fost acordate daune

de către instanța de fond nu mai există, apelurile au fost admise.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul O.M., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, evocând condamnarea sa pentru o infracțiune din

cele reglementate de Legea nr. 221/2009 „propaganda împotriva orânduirii

socialiste”, care justifică acordarea despăgubirilor solicitate pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, a criticat decizia curții de apel pe

considerentul greșitei aplicări a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale raportului juridic dedus judecății.

În acest sens, a

învederat că decizia menționată nu poate fi aplicată cauzelor aflate deja pe

rolul instanțelor întrucât s-ar încălca principiul egalității și al

nediscriminării. Aplicarea hotărârii instanței de contencios constituțional în

contextul dat ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii

civile [(stipulat de art. 1 C. civ., precum și de art. 15 alin. (2) din

Constituția României)], dar și a prevederilor art. 5 alin. (1) din C.E.D.O. ce

consacră dreptul individului la libertate.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate și, în urma rejudecării cauzei,

menținerea dispozițiilor hotărârii tribunalului.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legi de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul

de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai

pentru

viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei

generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității legii,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare

a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu Ie poate fi

asimilată însă situația

acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub

incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță,

a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere

unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de

creanță, ce

trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor

categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute

direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă,

din partea

instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un

bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or,

la momentul la care instanța de apel era chemata să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma

juridică

nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21

octombrie

2010

ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să

încalce

dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității și

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul

normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici

dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în

recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (

M. Of., nr. 789/07.11. 2011), care a statuat, cu

putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15

noiembrie 2010, iar,

în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată

la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și

nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată,

în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, „ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal

într-

un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes

și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or

încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate

desfășura,

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite

au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea

unui drept, care nu mai are

niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității

unui organ jurisdicțional, a

cărui menire este tocmai aceea de a asigura

supremația legii și de a da

coerență ordinii juridice.

Pentru

considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ.,

invocate de recurent, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l)

C. proc. civ.

, va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamantul O.M. împotriva deciziei nr. 17 din 23

februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, pentru cauze

cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2012.