ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8408/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8408/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18

februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, reclamanta P.D. a solicitat

instanței obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de

250.000 euro, în echivalent RON, la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării în zona

frontierei de vest și a stabilirii domiciliului obligatoriu, în perioada 18

iunie 1951 - 27 august 1955.

Prin Sentința nr.

577/2010, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Constanța, reținând incidența prevederilor art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1452 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată,

acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând interpretarea eronată a probelor administrate și greșita

aplicare a prevederilor legale ce se impun în această materie, respectiv art.

20 din Constituția României, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei

și nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. și art. 5

din C.E.D.O.

Prin Decizia civilă

nr. 24/C din 21 ianuarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, apelul reclamantei a fost respins, ca nefondat.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a reținut că nu se poate reține că acțiunea

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

lipsită de temei legal, după constatarea neconstituționalității acestei norme

legale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele

speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au

fost fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta

culpabilă în dreptul comun, ele având doar rol de completare, prin voința

legiuitorului, a cadrului general de reglementare.

De altfel, lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței, or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special, care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului și a

cărei înlăturare, în procedura controlului de constituționalitate, nu creează

un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu

prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea

și/sau măsurile administrative cu caracter politic, dispuse în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, este îndrituită să obțină și alte compensații

decât cele recunoscute de reglementările anterioare.

Aceasta însemnă că

răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins

vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă

corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și

cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea

proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în

ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de

altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral, ca urmare a stabilirii, în

mod forțat, a domiciliului său într-o altă localitate, în perioada 18 iunie

1951 - 27 august 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator,

exclusiv la abuzul săvârșit de Statul Român, prin organele sale represive din

acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă

valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei sale.

În aceste condiții,

pretenția de despăgubire dedusă judecății în cauză nu poate fi reținută ca

întemeiată, deoarece legiuitorul nu a urmărit ca, prin Legea nr. 221/2009, atât

în forma sa inițială, cât și după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, să

instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, această viziune fiind exclusă, de altfel, de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

O asemenea

perspectivă a fost înlăturată, în egală măsură, și în cadrul controlului de

constituționalitate, Curtea Constituțională arătând că, prin asumarea

obligației de atenuare a prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate

în perioada comunistă, statul nu a urmărit repararea lui, prin repunerea

persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior (ceea ce este de

altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții, prin recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.

Curtea a reamintit

că, în condițiile în care, în legislația română existau o serie de acte

normative cu caracter reparator (inclusiv în domeniul restituirii

proprietăților preluate abuziv), prin care s-au recunoscut acestor persoane

vătămate drepturi compensatorii de natură materială, nu există o obligație a

statului de a acorda despăgubiri suplimentare pentru daune morale, prin

normele, a căror constituționalitate a fost verificată, urmărindu-se doar

complinirea satisfacțiilor materiale deja acordate.

Rezultă, deci, că, în

cauză, nu se poate reține, de plano, producerea unui prejudiciu moral, în

persoana reclamantei, doar din perspectiva stabilirii domiciliului obligatoriu

al familiei sale, măsura represivă luată asupra sa, ca și consecințele, în plan

social, produse asupra familiei sale, justificând recunoașterea morală, de

către stat, a implicațiilor de natură patrimonială și nepatrimonială produse

asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică și acordarea compensațiilor

materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.

O astfel de

recunoaștere a intervenit, în cauză, atât prin stabilirea, în favoarea

reclamantei, a calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin Decizia

nr. 670 din 25 martie 2004, emisă de Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, cât și prin acordarea măsurilor

compensatorii reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv, prin

stabilirea unei indemnizații în cuantum de 200 RON, pentru fiecare an de

strămutare, conform Hotărârii nr. 486 din 20 noiembrie 1990 a Comisiei pentru

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform

Decretului-lege nr. 118/1991.

Din această

perspectivă, s-a constatat că nu se poate pretinde nici încălcarea art. 5

parag. 5 din Convenție, care instituie dreptul persoanei care a fost victima

unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare celorlalte dispoziții

ale textului, de a obține o despăgubire de la autoritățile statale în culpă.

Instanța de apel a

statuat că nu s-ar putea reține, în cauză, că reclamanta ar fi dobândit o

speranță legitimă, în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea

prejudiciului moral și că această speranță ar fi devenit iluzorie, prin declararea

neconstituționalității dispoziției legale menționate, întrucât acestea au fost

înlăturate, nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu au

fost abrogate de legiuitor, ci și-au încetat efectul ca rezultat al unei

operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate (a

se vedea în acest sens, Cauza Slavov ș.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2

decembrie 2008; Cauza Slavenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003;

Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009).

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta P.D., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea

Sentinței civile nr. 1425 din 15 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția civilă, în sensul admiterii cererii introductive, așa cum a

fost formulată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta recurentă a susținut, în esență, că cererea de

chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunțarea Deciziei nr. 1358

din 12 octombrie 2010 de Curtea Constituțională, prin care s-a declarat

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului

neretroactivității și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic contra Croației, parag. 81).

Astfel, legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului

acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

În același sens, s-a

susținut că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura

juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de

legislația muncii, vechime în muncă, mai mult, chiar Legea nr. 221 arată că

instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de acest decret.

Este adevărat că

suferințele fizice și psihice îndurate nu pot fi cuantificate printr-o sumă de

bani, ele fiind inestimabile, însă despăgubirile acordate trebuie să reprezinte

aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu, asupra vieții sociale.

În acest context,

constatările Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea

fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, întrucât aceste

decizii nu pot retroactiva.

Astfel, în privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării, în M. Of., a deciziei Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se

modifică în timpul procesului, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor constituționale, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția

României trebuie interpretat, în sensul că deciziile Curții Constituționale

sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

În măsura în care

s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplica

retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului, recunoscut de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane

dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice

contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Recurenta a apreciat

că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial, în favoarea sa, prin această

lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de bun, în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Prin Deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecații, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă,

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de

apel nu este de natură să încalce dreptul la un

"

bun

"

al reclamantei, în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"

deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează

"

; că

"

dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată

"

și, prin urmare,

"

instanțele sunt

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale

"

.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"

dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

"

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un

tribunal al reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 24/C din 21 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.D. împotriva Deciziei nr. 24/C din

21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 noiembrie 2011.