ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 307/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 307/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 52/ F din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

II-a penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit.

a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata M.E. pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 257 C. pen.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în

sarcina statului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului

de pe lângă Tribunalul București, inculpata M.E. a fost trimisă în judecată

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 257 C. pen.

În actul de sesizare

a instanței, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și anume:

declarațiile martorilor P.I., G.E.M., T.I., ale denunțătorului R.M. și ale

inculpatei, înregistrările audio-video ale discuțiilor purtate în mediu

ambiental la datele de 29 martie 2010 și 30 martie 2010, procesele-verbale de

transcriere a acestor convorbiri telefonice, procurorul a reținut că în ziua de

20 martie  2010, numitul R.R., asociat și administrator la SC A.R.T. Caracal cu

punct de lucru în municipiul București, a denunțat-o pe inculpată pentru că la

data de 26 martie 2010 i-a pretins suma de 4.000 euro pentru a interveni la

directorul G.E.M. din cadrul SC R.R. SA pentru ca această societate să încheie

cu societatea denunțătorului un contract de antenă, mai precis de „ridicare la

satelit” pentru a putea transmite programe TV în direct.

Denunțătorul

intenționa să înființeze în București un post de televiziune pentru care

obținuse licența de audiovizual de la C.N.A., însă mai avea nevoie de o avizare

emisă de C.N.A. pentru a emite în direct. Dosarul depus la C.N.A. trebuia să

cuprindă și un contract de transmitere a semnalului de la o stație de pe pământ

către satelit (contract de uplink) încheiat cu o firmă de profil.

Discuțiile s-au

purtat cu conducerea SC R.R. SA, respectiv cu directorul G.E.M. despre un

posibil contract încheiat între cele două firme, G.E.M. fiind prezentat de

inculpată martorului R.R.

La data de 26 martie

2010, inculpata a pretins denunțătorului suma de 4000 euro pentru a interveni

pe lângă G.E.M., în vederea încheierii și primirii contractului SC R.R. SA.

Fiind presat de faptul că în scurt timp expira termenul pentru care avea

valabilitate licența de audiovizual emisă de C.N.A., la data de 28 martie 2010

denunțătorul a trimis inculpatei un mesaj în care preciza că este dispus să dea

suma respectivă, ca să obțină contractul SC R.R. SA.

În ziua de 29 martie

2010, inculpata M.E. l-a contactat telefonic pe denunțătorul R.R., spunându-i

că dorește să se întâlnească în aceeași zi pentru înmânarea banilor. La aceeași

dată, în jurul orelor 17,30 a avut loc o prima întâlnire între inculpată și

denunțător la sediul SC A.R.T., ocazie cu care inculpata a afirmat că pentru a

primi contractul cu SC R.R. SA, denunțătorul trebuia să dea suma de 3000 euro

directorului G.E.M. și numitului P.I., iar suma de 1500 euro îi revenea

acesteia, drept “comision” pentru serviciile făcute, afirmând că nu dorește să

fie angajata denunțătorului. Inculpata a mai afirmat că după ce le dă celor

două persoane suma de 3000 euro, directorul G.E.M. îi va da contractul încheiat

cu SC R.R. SA lui A. (martorul P.I.), iar acesta îl va da inculpatei.

La data de 29 martie

2010, în jurul orelor 19,30, în aceeași locație, a avut loc o a doua întâlnire

între denunțător și inculpată, ocazie cu care denunțătorul R.R. i-a oferit

inculpatei suma de 1000 lei, bani înseriați în prealabil de organele de anchetă,

cu scopul ca aceasta să dea denunțătorului contractul pe care firma

reprezentată de el o încheiase cu SC R.R. SA. Banii au fost refuzați de

inculpată pe motiv că suma pe care trebuia să o dea denunțătorul este de 3000

euro. Astfel, la 30 martie 2010, în jurul orelor 11,40, la punctul de lucru SC

A.R.T., inculpata M.E. a primit suma de 4000 euro de la denunțător, bani

proveniți din fondurile Ministerului Public (înseriați). Banii au fost numărați

de denunțător în fața inculpatei, care i-a introdus-o în geantă, moment în care

au intervenit organele de anchetă.

În urma analizării

materialului probator administrat în faza cercetării judecătorești, instanța de

fond a concluzionat că infracțiunea de trafic de influență pentru săvârșirea

căreia inculpata M.E. a fost trimisă în judecată, nu există.

În declarațiile date

atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești,

inculpata a arătat că timp de aproximativ 3 luni l-a ajutat pe martorul

denunțător R.R. să deschidă un post de televiziune în București, iar pentru

serviciile prestate urma să primească, conform înțelegerii dintre cei doi suma

de 1500 euro. În desfășurarea acestei activități, inculpata a arătat că a

apelat la ajutorul unor cunoștințe și prieteni, persoane cu experiență și cunoscute

în mass-media.

Martora B.G.E.,

audiată în cursul cercetării judecătorești la cererea inculpatei, a declarat că

o cunoaște pe inculpată din anul 2000 când au colaborat la postul de

televiziune T.7.A. și au continuat relația de colaborare și prietenie, perioadă

de timp suficientă pentru a o cunoaște pe inculpată din punct de vedere

comportamental și ca pregătire profesională. Din relatările martorei a rezultat

că inculpata este o persoană cu experiență în televiziune, pricepută în

soluționarea problemelor legate de înființarea unui post de televiziune,

calități care l-au determinat pe martorul R.M. să apeleze la serviciile

acesteia.

A mai arătat martora

că din discuțiile purtate cu inculpata a reieșit acordul martorului denunțător

R.R. de colaborare a inculpatei în cadrul postului de televiziune pe care

acesta dorea să-l înființeze și posibilitatea realizării de emisiuni pe

probleme juridice de către inculpată împreună cu martora, ambele fiind de

profesie jurist. În opinia martorei, dacă nu ar fi existat o certitudine cu

privire la această înțelegere între martorul denunțător și inculpată, nu ar fi

avut loc convorbirile telefonice pe care aceasta din urmă le-a purtat cu

denunțătorul referitoare la modul de soluționare a problemelor privitoare la

obținerea acordurilor C.N.A. Mai mult, martora a arătat că a dat inculpatei o

listă cu posibili colaboratori pentru postul de televiziune ce urma a fi

înființat de martorul denunțător.

A mai susținut

martora că inculpata s-a consultat cu ea în rezolvarea dosarelor înaintate

C.N.A., pentru obținerea avizelor tehnice și a filelor de programe de la C.N.A.

și că în apropierea sărbătorilor de Paști, în 2010, inculpata i-a cerut să o

împrumute cu o sumă de bani, cerere care a surprins-o deoarece știa că timp de

3 luni aceasta s-a „zbătut” pentru rezolvarea problemelor martorului R.R. de la

care trebuia să primească o sumă de bani ca recompensă pentru serviciile

prestate. Atitudinea martorului denunțător de a nu-i da nicio sumă de bani

inculpatei a fost de natură a-i crea martorei suspiciuni cu privire la persoana

acestuia, fapt ce a determinat-o să facă verificări pe Internet, verificări în

urma cărora a ajuns la concluzia pe care a comunicat-o și inculpatei, că R.R.

nu este o persoană care prezintă garanții și de încredere.

Din declarațiile

martorului P.I., care se cunoștea cu inculpata din anul 2000, fiind prieteni și

colaboratori în realizarea unor proiecte specifice pregătirii lor, instanța de

fond a reținut că la începutul anului 2010, urmare invitației făcută telefonic

de inculpată, acesta s-a întâlnit la restaurantul H. din București cu inculpata

și cu martorul denunțător, prezentat martorului de către inculpată. Cu ocazia

acestei întâlniri, inculpata și denunțătorul i-au prezentat martorului

proiectul de înființare a unui post de televiziune, solicitându-i implicarea în

realizarea acestuia. S-au purtat discuții legate de proiecte editoriale,

științifice, de distribuție a televiziunii, logistică și alte probleme care

vizau realizarea proiectului martorului R.R. care la fiecare idee ce făcea

obiectul discuției preciza „doar unde este nevoie”, martorul înțelegând că

acesta este dispus să ofere sume de bani în plus unor terțe persoane de care

depindea rezolvarea problemelor sale.

A mai reținut

instanța de fond din declarația martorului P.I. că inculpata și mai ales,

martorul denunțător R.R. au insistat ca aceasta să se implice în realizarea

proiectului, însă martorul a refuzat deoarece șansele de reușită erau reduse,

concluzie ce a fost adusă la cunoștința inculpatei și a martorului denunțător.

Martorul P.I. a acceptat însă să fie consultat ori de câte ori este nevoie, iar

referitor la sumele de bani al căror cuantum martorul denunțător a insistat

să-l precizeze P.I. pentru serviciile prestate, acesta a spus că eventualele sume,

reprezentând echivalentul ajutorului, să fie contabilizate ca adaos la

câștigurile pe care le va realiza inculpata.

Din modul în care au

avut loc discuțiile, martorul P.I. a tras concluzia că între inculpată și

martorul denunțător R.R. „exista o colaborare strânsă”, iar inculpata lucra de

o perioadă de timp la realizarea proiectelor ce făceau obiectul discuției la

care a participat.

Relatările martorului

P.I., coroborate cu declarațiile martorei B.G.E., în opinia instanței de fond

au fost de natură să înlăture susținerea martorului denunțător R.R. că

inculpata nu i-a rezolvat nici o altă problemă în afară de serviciul referitor

la contractul ce urma a fi încheiat cu societatea SC R.R. SA.

La o lună de la

discuțiile care au avut loc la restaurantul H., la rugămintea inculpatei,

martorul P.I. a intermediat o întâlnire între aceasta, martorul denunțător și

martorul G.E.M., ocazie cu care acesta din urmă a afirmat că nu se știe dacă

este posibilă rezolvarea cererii lui R.R., deoarece SC R.R. SA nu are bandă de

satelit disponibilă și că trebuie să mai aștepte.

Aceste precizări ale

martorului G.E.M. au dus instanța de fond la concluzia că perfectarea cu

întârziere a contractului cu SC R.R. SA se datora unor cauze obiective și nu

era o tergiversare a încheierii acestuia cu scopul ilicit de primire de către

inculpată a unei sume de bani de la denunțător.

De altfel, în

declarația olografă dată în cursul urmăririi penale, martorul G.E.M. a precizat

că R.R. i-a făcut o vizită la birou, în anul 2010, înainte de Paști, și i-a

spus că inculpata i-a cerut o sumă de bani pentru martor în scopul de a-l ajuta

să obțină contractul. Cu această ocazie, martorul i-a spus denunțătorului că „

nu are nicio legătură cu respectiva doamnă, pe care nici nu o cunosc, iar

semnarea contractului nu depinde de mine”.

Întrucât pentru

existența infracțiunii de trafic de influență trebuie ca actul pentru care se

promite intervenția să facă parte din atribuțiile de serviciu ale

funcționarului, condiție care în speță nu este îndeplinită, iar concluzia care

a rezultat din declarația martorului G.E.M. este că denunțătorul avea

cunoștință, înainte de formularea denunțului, că nu depindea de acesta semnarea

contractului, instanța de fond a înlăturat ca nesincere și tendențioase

susținerile martorului denunțător cu privire la insistențele inculpatei de a-i

cere suma de 5.000 de euro pentru a o oferi lui G.E.M. în scopul de a nu

tergiversa semnarea contractului.

Instanța de fond a

analizat și declarația martorului denunțător dată în cursul cercetării judecătorești,

reținând că motivul pentru care acesta a formulat denunțul a fost acela că

inculpata, când venea la biroul său vorbea precipitat, avea o oarecare

incoerență în idei și în cuvinte, lăsând să se înțeleagă mereu altceva decât

ceea ce dorea să exprime, și un comportament care i-a dat de gândit și l-a dus

la concluzia „că nu poate să aibă încredere că se poate realiza această

problemă, nu prezenta garanții în rezolvarea problemei respective, adică a

traficului de influență”.

În privința

convorbirilor telefonice dintre inculpată și martorul denunțător, instanța de

fond a reținut că din procesele verbale de transcriere a acestora nu rezultă

clar, neechivoc, cuantumul sumei de bani ce ar fi fost cerută de inculpată sau

o destinație a acesteia către o anumită persoană. Inculpata menționează de mai

multe ori numele de A. care corespunde martorului P.I. ca fiind persoana căreia

trebuia să-i dea banii pentru serviciile prestate. Numele martorului G.E.M.

apare în respectivele convorbiri ca urmare a unor subtile insistențe ale

martorului denunțător, fără a rezulta că el este destinatarul unei sume de

bani, ce trebuia oferită de inculpată în realizarea conținutului constitutiv al

unei infracțiuni.

Inculpata a fost

convinsă că suma primită de la denunțător, găsită asupra sa cu ocazia

organizării flagrantului, reprezentau banii ce i se cuveneau ei și martorului

P.I. pentru serviciile prestate, discuțiile inculpatei cu martorii audiați în

cauză sunt clare în ceea ce privește destinația banilor în sensul că aceștia reprezentau

contravaloarea muncii prestate, iar martorul denunțător în declarația dată în

fața instanței a motivat de ce a formulat denunț, motivare ce nu are ca suport

o faptă ilicită comisă de inculpată.

Împotriva sentinței a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru

netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpatei pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen.

În motivarea apelului

s-a arătat, în esență, că pentru a subzista infracțiunea de trafic de influență

este suficient ca funcționarul să fie competent să îndeplinească măcar un act,

fără a fi necesar ca actul respectiv să depindă numai de el, iar competența să

fie exclusivă a sa.

Chiar inculpata a

recunoscut într-o declarație că l-a înșelat pe martorul denunțător spunându-i

că suma de bani pretinsă urmează să fie dată martorului G.E.M. și că dacă

denunțătorul îi va da banii, ea se va întoarce într-o oră cu contractul semnat.

Martorul denunțător a

fost de bună credință, fiind convins că suma cerută de inculpată reprezintă un

„bonus” pentru martorul G.E.M. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor

R.R., B.G.E. și P.I., între denunțător și inculpată nu s-a încheiat un contract

și nu s-a negociat un comision pentru serviciile prestate de aceasta. Inculpata

a pretins că a lucrat pentru denunțător o perioadă de 3 luni însă, în

realitate, colaborarea cu acesta a început în luna februarie 2010, iar fapta a

fost comisă în luna martie 2010, astfel că nemulțumirile inculpatei în legătură

cu neplata serviciilor prestate sunt nejustificate.

S-a concluzionat de

către parchet că procesul verbal de surprindere în flagrant a inculpatei,

declarațiile acesteia și ale martorilor susțin acuzarea adusă prin actul de

inculpare și, în consecință, s-a solicitat condamnarea inculpatei, iar ca

modalitate de executare a pedepsei s-a cerut aplicarea art. 81 C. pen.

Prin decizia penală

nr. 206/ A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a

admis apelul declarat de parchet, a desființat în parte sentința apelată și,

rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. a achitat-o pe inculpată pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen.

și a constatat că aceasta a fost reținută 24 de ore, de la 30 la 31 martie

2010.

Analizând probele

administrate în cauză, instanța de prim control judiciar a apreciat că ceea ce

s-a dovedit cu certitudine este împrejurarea că pentru a obține de la martorul

denunțător suma de bani la care inculpata se considera îndreptățită (pentru

serviciile pe care le prestase numitului R.R.), i-a solicitat acestuia 4.500

euro sub pretextul că o parte din bani trebuie să-i dea lui G.E.M. pentru ca

acesta să-i predea contractul încheiat de firma denunțătorului cu SC R.R. SA, o

altă parte din suma respectivă trebuie să o dea martorului P.I. cu titlu de

comision pentru sprijinul pe care acesta l-a acordat denunțătorului și o altă

parte din sumă, mai mică, să fie păstrată chiar de către inculpată.

Cu toate acestea,

instanța de apel a constatat că fapta astfel cum a fost descrisă în

rechizitoriu nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic

de influență.

În primul rând s-a

reținut că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la latura obiectivă a

infracțiunii deoarece, inculpata nu a pretins suma de bani pe motiv că îl va

determina pe G.E.M. să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu,

iar G.E.M. nu avea nicio atribuție de serviciu referitoare la încheierea sau

predarea contractului.

În al doilea rând,

s-a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile referitoare la latura

subiectivă a infracțiunii. În mod constant, inculpata a susținut că suma de

bani pe care a primit-o de la denunțător reprezenta contravaloarea serviciilor

pe care le-a prestat pentru acesta în legătură cu procedurile de înființare și

punere în funcțiune a unei televiziuni. Împrejurarea că pretențiile inculpatei

nu au o bază contractuală deoarece nu a fost angajata societății denunțătorului

și nici nu a încheiat un contract de colaborare cu acesta este lipsită de relevanță

din perspectiva răspunderii penale. Important este să se stabilească sub

aspectul laturii subiective care a fost intenția cu care a acționat inculpata.

Or, așa cum rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, inculpata a

fost animată de dorința de a fi recompensată material, acțiunile sale fiind

guvernate de această intenție.

A mai reținut

instanța de apel că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune, întrucât mai înainte de a-i preda banii

inculpatei, denunțătorul a avut cunoștință că cele susținute de aceasta sunt

nereale, deoarece martorul G.E.M. i-a comunicat denunțătorului că nu a pretins

nicio sumă de bani, astfel că lipsește inducerea în eroare. În egală măsură nu

este îndeplinită nici cerința prevăzută de art. 215 C. pen. referitoare la

obținerea unui folos material injust întrucât inculpata prestase anumite

servicii pentru denunțător, așa încât nu se poate susține că pretinderea unei

anumite sume de bani era nejustificată.

Împotriva sentinței

și deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

criticându-le pentru netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpatei

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și

pedepsită de art. 257 C. pen.

Invocând cazul de

casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

procurorul a susținut că din examinarea denunțului și declarațiilor date de

denunțător, coroborate cu consemnările din procesele-verbale de redare a

convorbirilor telefonice din data de data de 29 martie 2010, cu procesele

verbale de transcriere a convorbirilor receptate audio în data de 29 martie

2010 și cu procesul verbal de constatare în flagrant a faptei, reiese, fără

echivoc, că suma de bani pretinsă și ulterior primită de către inculpată de la

denunțătorul R.R. era pentru a interveni la directorul G.E.M. pentru ca SC R.R.

SA să încheie cu societatea denunțătorului un contract de antenă (ridicare la

satelit), contract care era necesar denunțătorului pentru a transmite programe

TV în direct.

Examinând hotărârile

atacate atât prin prisma criticilor invocate de parchet, care se circumscriu

cazului de casare prevăzută de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc.

pen., cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Potrivit art. 257

alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de trafic de influență primirea ori

pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri,

direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o

persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra

funcționarului, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu.

Elementul material al

laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență constă în acțiunea de

traficare a influenței, care se poate realiza prin primirea ori pretinderea de

bani sau alte foloase ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau

indirect, în scopul determinării unui funcționar să facă ori să nu facă un act

ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Pentru întregirea

laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență este necesară

întrunirea mai multor cerințe esențiale.

O primă cerință

esențială este acea ca făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă

că are influență asupra funcționarului public sau funcționarului.

A doua cerință

esențială este ca făptuitorul să promită intervenția sa pe lângă un funcționar

spre a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale

de serviciu.

Pentru existența

infracțiunii de trafic de influență este necesar, așadar, pe de o parte, ca

organul de stat, instituția publică sau orice altă persoană juridică din care

face parte funcționarul asupra căruia autorul pretinde că are influență, să

aibă competența de a efectua actul în vederea căruia se trafică influența, iar

pe de altă parte, ca funcționarul respectiv, care fac parte din acel organ,

instituție etc., să aibă competența funcțională de a înfăptui actul solicitat.

Nu are relevanță dacă

intervenția promisă s-a realizat ori nu și nici dacă prin intervenție s-a

urmărit îndeplinirea de către funcționar a unui act legal sau ilegal ori dacă

actul a fost ori nu efectuat.

A treia cerință

esențială constă în aceea că acțiunea ce constituie elementul material al

infracțiunii să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a

promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul

intervenției sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii acestora.

Această cerință

rezultă din dispozițiile art. 257 C. pen. potrivit cărora, scopul urmărit prin

traficarea influenței este acela de a-l determina pe funcționar să facă sau să

nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu și, de aceea, în mod

necesar, pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea de promisiuni, de

daruri, trebuie să preceadă actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau

tratativele dintre cumpărătorul și traficantul de influență să aibă loc după ce

actul în vederea căruia ar urma să se intervină a fost deja realizat.

Din declarațiile

martorului G.E.M. care se coroborează cu înscrisurile referitoare la

atribuțiile sale de serviciu și anume, fișa postului și adresa din data de 11

mai 2010 emisă de SC R.R. SA, rezultă că martorul avea funcția de inginer

electronist, transporturi și telecomunicații, fiind coordonatorul unui

departament din cadrul societății menționate, neavând atribuții în legătură cu

încheierea, întocmirea, semnarea sau eliberarea contractelor încheiate de

societatea în cadrul căreia își desfășura activitatea cu alte societăți.

Susținerea martorului

denunțător în declarațiile date în cursul urmăririi penale în sensul că numitul

G.E.M. a semnat contractul, dar că potrivit susținerilor intimatei inculpate nu

îl va da până când nu va primi suma de 4.000 euro nu este susținută de nici un

mijloc de probă. Dimpotrivă, martorul G.E.M. i-a spus denunțătorului că

respectivul contract trebuie semnat de un membru din Consiliul de administrație

al SC R.R. SA (aspect necontestat de denunțător), că s-ar putea ca procedura de

semnare a contractului să dureze, fiind una anevoioasă și care implică

disponibilitatea de segment spațial liber, martorul chiar sfătuindu-l pe

denunțător, care se grăbea întrucât îi expira licența emisă de C.N.A. să

apeleze la serviciile unei firme concurente.

Pe de altă parte, din

probele administrate în cauză rezultă că martorul denunțător R.R. avea

cunoștință și de faptul că martorul G.E.M. nu a solicitat plata vreunei sume de

bani (în declarația dată la organul de urmărire penală, martorul G.E.M. a

arătat că într-o discuție telefonică pe care a avut-o cu denunțătorul a negat

faptul că el i-ar fi solicitat inculpatei ca, în schimbul înmânării

contractului, aceasta să pretindă de la denunțător o anumită sumă de bani). În

plus, din declarațiile martorului denunțător și ale inculpatei și chiar din

procesele-verbale de redare a discuțiilor din mediu ambiental purtate între

denunțător și inculpată, reiese că aceasta a pretins de la R.R. o sumă de bani

pentru a o da lui G.E.M. și a obține de la acesta contractul (instrumentum) pe

care societatea denunțătorului SC A.R.T. SRL l-a încheiat cu SC R.R. SA, și nu

pentru a-l determina pe acesta din urmă să facă un act ce intră în atribuțiile

sale de serviciu, în scopul semnării contractului (negotium). Or, așa cum

rezultă din înscrisurile la care s-a făcut referire în cele ce preced, martorul

G.E.M. nici măcar nu avea atribuții de întocmire și predare a respectivului

contract.

Rezultă așadar că

intimata inculpată M.E. nu a pretins suma de 4.500 euro de la denunțător pe

motiv că îl va determina pe martorul G.E.M. să facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu, respectiv, să semneze contractul cu societatea

denunțătorului, act care nici nu intra în atribuțiile sale de serviciu,

concluzie la care în mod judicios a ajuns și instanța de prim control judiciar.

În ce privește latura

subiectivă, forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea de trafic de

influență este intenția directă. Făptuitorul își dă seama că se prevalează de

influența sa asupra unui funcționar pentru a pretinde și primi bani ori alte

foloase și urmărește realizarea în acest mod a faptei, implicit crearea unei

stări de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu. Legea,

condiționând existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop, acela de a-l

determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile

sale de serviciu, intenția cu care acționează făptuitorul capătă caracterul

unei intenții calificate.

Atât în cursul

urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, intimata inculpată a

susținut că banii primiți de la denunțător reprezentau contravaloarea

serviciilor pe care le-a prestat pentru acesta în legătură cu procedurile de

înființare și punere în funcțiune a unei televiziuni.

Susținerea intimatei

inculpate în sensul că a refuzat suma de 1.000 lei pe care i-a oferit-o

denunțătorul pentru serviciile prestate deoarece considera că merită mai mult

este confirmată de declarațiile martorilor audiați în cauză.

Din declarațiile

martorilor B.G.E. și P.I. rezultă că între denunțător și intimata inculpată a

existat o colaborare începută în luna ianuarie 2010 (aceste declarații sunt

susținute și de listingul convorbirilor telefonice efectuate de pe telefonul

inculpatei din care reiese că aceasta a avut discuții telefonice cu

denunțătorul chiar la începutul anului 2010). De asemenea, martorul P.I. a

arătat în declarația dată în cursul cercetării judecătorești că, la solicitarea

intimatei inculpate a avut o întâlnire cu denunțătorul în luna ianuarie 2010,

iar martora B.G.E. a relatat în fața instanței de judecată că inculpata i-a

povestit frecvent despre demersurile pe care le-a făcut în favoarea

denunțătorului, dar și despre nemulțumirea sa că nu este plătită pentru

serviciile pe care le face.

În sensul celor de

mai sus este și declarația martorului G.E.M. dată în fața instanței de fond,

ocazie cu care a relatat că la întâlnirea pe care a avut-o cu denunțătorul, cu

martorul P.I. și cu inculpata, martorul P.I. i-a prezentat-o pe intimată ca pe

o prietenă mai veche, iar pe R.R. ca un potențial client, consiliat de către

inculpată. A mai arătat martorul că în cadrul discuțiilor purtate, denunțătorul

R.R. a confirmat împrejurarea că intimata-inculpată poate îl ajută în

rezolvarea diverselor probleme legate de funcționarea postului TV pe care dorea

să-l înființeze.

Prin urmare,

susținerea reprezentantului parchetului în sensul că intimata inculpată a

colaborat cu denunțătorul o perioadă scurtă de timp, respectiv din luna

februarie 2010 și că raportat la acest interval de timp scurt nu se justifica

cuantumul sumei pretinse de la denunțător cu titlu de plată a serviciilor

prestate pentru acesta, nu este fondată.

Împrejurarea că

intimata inculpată nu a încheiat un contract de colaborare cu denunțătorul este

lipsită de relevanță din perspectiva răspunderii penale, din moment ce așa cum

a reținut și instanța de prim control judiciar în urma examinării judicioase a

tuturor probelor administrate în cauză, inculpata a fost animată de dorința de

a fi recompensată material, acțiunile sale fiind guvernate de această intenție.

În concluzie, Înalta

Curte apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

de trafic de influență nici sub aspectul laturii obiective, nici sub aspectul

laturii subiective și că soluția pronunțată de instanța de prim control

judiciar prin care s-a dispus achitarea inculpatei în conformitate cu

prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. este legală și temeinică.

În acord cu concluzia

la care a ajuns curtea de apel, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi

angajată răspunderea penală a intimatei inculpate M.E. nici pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., pe de o parte pentru

că mai înainte de a-i preda banii acesteia, denunțătorul a cunoscut că cele

susținute de ea sunt nereale, deoarece martorul G.E.M. i-a spus că el nu a

pretins nici o sumă de bani, lipsind astfel inducerea în eroare, iar pe de altă

parte, pentru că inculpata a pretins o sumă de bani justificată de serviciile

pe care le prestase pentru denunțător, lipsind astfel cerința referitoare la

obținerea unui folos material injust.

În consecință,

reținând că decizia atacată este legală și temeinică, recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București se va respinge ca nefondat în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Potrivit art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului,

iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimată în sumă de 200

lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva deciziei penale nr. 206/ A din 2 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, privind pe inculpata M.E.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 1 februarie 2012.