ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 307/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 52/ F din 26 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost achitată inculpata M.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, inculpata M.E. a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen.

În actul de sesizare a instanței, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și anume: declarațiile martorilor P.I., G.E.M., T.I., ale denunțătorului R.M. și ale inculpatei, înregistrările audio-video ale discuțiilor purtate în mediu ambiental la datele de 29 martie 2010 și 30 martie 2010, procesele-verbale de transcriere a acestor convorbiri telefonice, procurorul a reținut că în ziua de 20 martie 2010, numitul R.R., asociat și administrator la SC A.R.T. Caracal cu punct de lucru în municipiul București, a denunțat-o pe inculpată pentru că la data de 26 martie 2010 i-a pretins suma de 4.000 euro pentru a interveni la directorul G.E.M. din cadrul SC R.R. SA pentru ca această societate să încheie cu societatea denunțătorului un contract de antenă, mai precis de „ridicare la satelit” pentru a putea transmite programe TV în direct.

Denunțătorul intenționa să înființeze în București un post de televiziune pentru care obținuse licența de audiovizual de la C.N.A., însă mai avea nevoie de o avizare emisă de C.N.A. pentru a emite în direct. Dosarul depus la C.N.A. trebuia să cuprindă și un contract de transmitere a semnalului de la o stație de pe pământ către satelit (contract de uplink) încheiat cu o firmă de profil. Discuțiile s-au purtat cu conducerea SC R.R. SA, respectiv cu directorul G.E.M. despre un posibil contract încheiat între cele două firme, G.E.M. fiind prezentat de inculpată martorului R.R. La data de 26 martie 2010, inculpata a pretins denunțătorului suma de 4000 euro pentru a interveni pe lângă G.E.M., în vederea încheierii și primirii contractului SC R.R.

SA. Fiind presat de faptul că în scurt timp expira termenul pentru care avea valabilitate licența de audiovizual emisă de C.N.A., la data de 28 martie 2010 denunțătorul a trimis inculpatei un mesaj în care preciza că este dispus să dea suma respectivă, ca să obțină contractul SC R.R. SA. În ziua de 29 martie 2010, inculpata M.E. l-a contactat telefonic pe denunțătorul R.R., spunându-i că dorește să se întâlnească în aceeași zi pentru înmânarea banilor. La aceeași dată, în jurul orelor 17,30 a avut loc o prima întâlnire între inculpată și denunțător la sediul SC A.R.T., ocazie cu care inculpata a afirmat că pentru a primi contractul cu SC R.R. SA, denunțătorul trebuia să dea suma de 3000 euro directorului G.E.M.

și numitului P.I., iar suma de 1500 euro îi revenea acesteia, drept “comision” pentru serviciile făcute, afirmând că nu dorește să fie angajata denunțătorului. Inculpata a mai afirmat că după ce le dă celor două persoane suma de 3000 euro, directorul G.E.M. îi va da contractul încheiat cu SC R.R. SA lui A. (martorul P.I.), iar acesta îl va da inculpatei. La data de 29 martie 2010, în jurul orelor 19,30, în aceeași locație, a avut loc o a doua întâlnire între denunțător și inculpată, ocazie cu care denunțătorul R.R. i-a oferit inculpatei suma de 1000 lei, bani înseriați în prealabil de organele de anchetă, cu scopul ca aceasta să dea denunțătorului contractul pe care firma reprezentată de el o încheiase cu SC R.R.

SA. Banii au fost refuzați de inculpată pe motiv că suma pe care trebuia să o dea denunțătorul este de 3000 euro. Astfel, la 30 martie 2010, în jurul orelor 11,40, la punctul de lucru SC A.R.T., inculpata M.E. a primit suma de 4000 euro de la denunțător, bani proveniți din fondurile Ministerului Public (înseriați). Banii au fost numărați de denunțător în fața inculpatei, care i-a introdus-o în geantă, moment în care au intervenit organele de anchetă. În urma analizării materialului probator administrat în faza cercetării judecătorești, instanța de fond a concluzionat că infracțiunea de trafic de influență pentru săvârșirea căreia inculpata M.E. a fost trimisă în judecată, nu există. În declarațiile date atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, inculpata a arătat că timp de aproximativ 3 luni l-a ajutat pe martorul denunțător R.R.

să deschidă un post de televiziune în București, iar pentru serviciile prestate urma să primească, conform înțelegerii dintre cei doi suma de 1500 euro. În desfășurarea acestei activități, inculpata a arătat că a apelat la ajutorul unor cunoștințe și prieteni, persoane cu experiență și cunoscute în mass-media. Martora B.G.E., audiată în cursul cercetării judecătorești la cererea inculpatei, a declarat că o cunoaște pe inculpată din anul 2000 când au colaborat la postul de televiziune T.7.A. și au continuat relația de colaborare și prietenie, perioadă de timp suficientă pentru a o cunoaște pe inculpată din punct de vedere comportamental și ca pregătire profesională. Din relatările martorei a rezultat că inculpata este o persoană cu experiență în televiziune, pricepută în soluționarea problemelor legate de înființarea unui post de televiziune, calități care l-au determinat pe martorul R.M.

să apeleze la serviciile acesteia. A mai arătat martora că din discuțiile purtate cu inculpata a reieșit acordul martorului denunțător R.R. de colaborare a inculpatei în cadrul postului de televiziune pe care acesta dorea să-l înființeze și posibilitatea realizării de emisiuni pe probleme juridice de către inculpată împreună cu martora, ambele fiind de profesie jurist. În opinia martorei, dacă nu ar fi existat o certitudine cu privire la această înțelegere între martorul denunțător și inculpată, nu ar fi avut loc convorbirile telefonice pe care aceasta din urmă le-a purtat cu denunțătorul referitoare la modul de soluționare a problemelor privitoare la obținerea acordurilor C.N.A. Mai mult, martora a arătat că a dat inculpatei o listă cu posibili colaboratori pentru postul de televiziune ce urma a fi înființat de martorul denunțător.

A mai susținut martora că inculpata s-a consultat cu ea în rezolvarea dosarelor înaintate C.N.A., pentru obținerea avizelor tehnice și a filelor de programe de la C.N.A. și că în apropierea sărbătorilor de Paști, în 2010, inculpata i-a cerut să o împrumute cu o sumă de bani, cerere care a surprins-o deoarece știa că timp de 3 luni aceasta s-a „zbătut” pentru rezolvarea problemelor martorului R.R. de la care trebuia să primească o sumă de bani ca recompensă pentru serviciile prestate. Atitudinea martorului denunțător de a nu-i da nicio sumă de bani inculpatei a fost de natură a-i crea martorei suspiciuni cu privire la persoana acestuia, fapt ce a determinat-o să facă verificări pe Internet, verificări în urma cărora a ajuns la concluzia pe care a comunicat-o și inculpatei, că R.R.

nu este o persoană care prezintă garanții și de încredere. Din declarațiile martorului P.I., care se cunoștea cu inculpata din anul 2000, fiind prieteni și colaboratori în realizarea unor proiecte specifice pregătirii lor, instanța de fond a reținut că la începutul anului 2010, urmare invitației făcută telefonic de inculpată, acesta s-a întâlnit la restaurantul H. din București cu inculpata și cu martorul denunțător, prezentat martorului de către inculpată. Cu ocazia acestei întâlniri, inculpata și denunțătorul i-au prezentat martorului proiectul de înființare a unui post de televiziune, solicitându-i implicarea în realizarea acestuia. S-au purtat discuții legate de proiecte editoriale, științifice, de distribuție a televiziunii, logistică și alte probleme care vizau realizarea proiectului martorului R.R.

care la fiecare idee ce făcea obiectul discuției preciza „doar unde este nevoie”, martorul înțelegând că acesta este dispus să ofere sume de bani în plus unor terțe persoane de care depindea rezolvarea problemelor sale. A mai reținut instanța de fond din declarația martorului P.I. că inculpata și mai ales, martorul denunțător R.R. au insistat ca aceasta să se implice în realizarea proiectului, însă martorul a refuzat deoarece șansele de reușită erau reduse, concluzie ce a fost adusă la cunoștința inculpatei și a martorului denunțător. Martorul P.I. a acceptat însă să fie consultat ori de câte ori este nevoie, iar referitor la sumele de bani al căror cuantum martorul denunțător a insistat să-l precizeze P.I.

pentru serviciile prestate, acesta a spus că eventualele sume, reprezentând echivalentul ajutorului, să fie contabilizate ca adaos la câștigurile pe care le va realiza inculpata. Din modul în care au avut loc discuțiile, martorul P.I. a tras concluzia că între inculpată și martorul denunțător R.R. „exista o colaborare strânsă”, iar inculpata lucra de o perioadă de timp la realizarea proiectelor ce făceau obiectul discuției la care a participat. Relatările martorului P.I., coroborate cu declarațiile martorei B.G.E., în opinia instanței de fond au fost de natură să înlăture susținerea martorului denunțător R.R. că inculpata nu i-a rezolvat nici o altă problemă în afară de serviciul referitor la contractul ce urma a fi încheiat cu societatea SC R.R.

SA. La o lună de la discuțiile care au avut loc la restaurantul H., la rugămintea inculpatei, martorul P.I. a intermediat o întâlnire între aceasta, martorul denunțător și martorul G.E.M., ocazie cu care acesta din urmă a afirmat că nu se știe dacă este posibilă rezolvarea cererii lui R.R., deoarece SC R.R. SA nu are bandă de satelit disponibilă și că trebuie să mai aștepte. Aceste precizări ale martorului G.E.M. au dus instanța de fond la concluzia că perfectarea cu întârziere a contractului cu SC R.R. SA se datora unor cauze obiective și nu era o tergiversare a încheierii acestuia cu scopul ilicit de primire de către inculpată a unei sume de bani de la denunțător. De altfel, în declarația olografă dată în cursul urmăririi penale, martorul G.E.M.

a precizat că R.R. i-a făcut o vizită la birou, în anul 2010, înainte de Paști, și i-a spus că inculpata i-a cerut o sumă de bani pentru martor în scopul de a-l ajuta să obțină contractul. Cu această ocazie, martorul i-a spus denunțătorului că „ nu are nicio legătură cu respectiva doamnă, pe care nici nu o cunosc, iar semnarea contractului nu depinde de mine”. Întrucât pentru existența infracțiunii de trafic de influență trebuie ca actul pentru care se promite intervenția să facă parte din atribuțiile de serviciu ale funcționarului, condiție care în speță nu este îndeplinită, iar concluzia care a rezultat din declarația martorului G.E.M. este că denunțătorul avea cunoștință, înainte de formularea denunțului, că nu depindea de acesta semnarea contractului, instanța de fond a înlăturat ca nesincere și tendențioase susținerile martorului denunțător cu privire la insistențele inculpatei de a-i cere suma de 5.000 de euro pentru a o oferi lui G.E.M.

în scopul de a nu tergiversa semnarea contractului. Instanța de fond a analizat și declarația martorului denunțător dată în cursul cercetării judecătorești, reținând că motivul pentru care acesta a formulat denunțul a fost acela că inculpata, când venea la biroul său vorbea precipitat, avea o oarecare incoerență în idei și în cuvinte, lăsând să se înțeleagă mereu altceva decât ceea ce dorea să exprime, și un comportament care i-a dat de gândit și l-a dus la concluzia „că nu poate să aibă încredere că se poate realiza această problemă, nu prezenta garanții în rezolvarea problemei respective, adică a traficului de influență”. În privința convorbirilor telefonice dintre inculpată și martorul denunțător, instanța de fond a reținut că din procesele verbale de transcriere a acestora nu rezultă clar, neechivoc, cuantumul sumei de bani ce ar fi fost cerută de inculpată sau o destinație a acesteia către o anumită persoană.

Inculpata menționează de mai multe ori numele de A. care corespunde martorului P.I. ca fiind persoana căreia trebuia să-i dea banii pentru serviciile prestate. Numele martorului G.E.M. apare în respectivele convorbiri ca urmare a unor subtile insistențe ale martorului denunțător, fără a rezulta că el este destinatarul unei sume de bani, ce trebuia oferită de inculpată în realizarea conținutului constitutiv al unei infracțiuni. Inculpata a fost convinsă că suma primită de la denunțător, găsită asupra sa cu ocazia organizării flagrantului, reprezentau banii ce i se cuveneau ei și martorului P.I. pentru serviciile prestate, discuțiile inculpatei cu martorii audiați în cauză sunt clare în ceea ce privește destinația banilor în sensul că aceștia reprezentau contravaloarea muncii prestate, iar martorul denunțător în declarația dată în fața instanței a motivat de ce a formulat denunț, motivare ce nu are ca suport o faptă ilicită comisă de inculpată.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 257 C. pen. În motivarea apelului s-a arătat, în esență, că pentru a subzista infracțiunea de trafic de influență este suficient ca funcționarul să fie competent să îndeplinească măcar un act, fără a fi necesar ca actul respectiv să depindă numai de el, iar competența să fie exclusivă a sa. Chiar inculpata a recunoscut într-o declarație că l-a înșelat pe martorul denunțător spunându-i că suma de bani pretinsă urmează să fie dată martorului G.E.M. și că dacă denunțătorul îi va da banii, ea se va întoarce într-o oră cu contractul semnat.

Martorul denunțător a fost de bună credință, fiind convins că suma cerută de inculpată reprezintă un „bonus” pentru martorul G.E.M. Așa cum rezultă din declarațiile martorilor R.R., B.G.E. și P.I., între denunțător și inculpată nu s-a încheiat un contract și nu s-a negociat un comision pentru serviciile prestate de aceasta. Inculpata a pretins că a lucrat pentru denunțător o perioadă de 3 luni însă, în realitate, colaborarea cu acesta a început în luna februarie 2010, iar fapta a fost comisă în luna martie 2010, astfel că nemulțumirile inculpatei în legătură cu neplata serviciilor prestate sunt nejustificate. S-a concluzionat de către parchet că procesul verbal de surprindere în flagrant a inculpatei, declarațiile acesteia și ale martorilor susțin acuzarea adusă prin actul de inculpare și, în consecință, s-a solicitat condamnarea inculpatei, iar ca modalitate de executare a pedepsei s-a cerut aplicarea art. 81 C. pen.

Prin decizia penală nr. 206/ A din 2 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a admis apelul declarat de parchet, a desființat în parte sentința apelată și, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a achitat-o pe inculpată pentru infracțiunea prevăzută de art. 257 C. pen. și a constatat că aceasta a fost reținută 24 de ore, de la 30 la 31 martie 2010. Analizând probele administrate în cauză, instanța de prim control judiciar a apreciat că ceea ce s-a dovedit cu certitudine este împrejurarea că pentru a obține de la martorul denunțător suma de bani la care inculpata se considera îndreptățită (pentru serviciile pe care le prestase numitului R.R.), i-a solicitat acestuia 4.500 euro sub pretextul că o parte din bani trebuie să-i dea lui G.E.M.

pentru ca acesta să-i predea contractul încheiat de firma denunțătorului cu SC R.R. SA, o altă parte din suma respectivă trebuie să o dea martorului P.I. cu titlu de comision pentru sprijinul pe care acesta l-a acordat denunțătorului și o altă parte din sumă, mai mică, să fie păstrată chiar de către inculpată. Cu toate acestea, instanța de apel a constatat că fapta astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. În primul rând s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile referitoare la latura obiectivă a infracțiunii deoarece, inculpata nu a pretins suma de bani pe motiv că îl va determina pe G.E.M. să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, iar G.E.M.

nu avea nicio atribuție de serviciu referitoare la încheierea sau predarea contractului. În al doilea rând, s-a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile referitoare la latura subiectivă a infracțiunii. În mod constant, inculpata a susținut că suma de bani pe care a primit-o de la denunțător reprezenta contravaloarea serviciilor pe care le-a prestat pentru acesta în legătură cu procedurile de înființare și punere în funcțiune a unei televiziuni. Împrejurarea că pretențiile inculpatei nu au o bază contractuală deoarece nu a fost angajata societății denunțătorului și nici nu a încheiat un contract de colaborare cu acesta este lipsită de relevanță din perspectiva răspunderii penale. Important este să se stabilească sub aspectul laturii subiective care a fost intenția cu care a acționat inculpata.

Or, așa cum rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, inculpata a fost animată de dorința de a fi recompensată material, acțiunile sale fiind guvernate de această intenție. A mai reținut instanța de apel că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, întrucât mai înainte de a-i preda banii inculpatei, denunțătorul a avut cunoștință că cele susținute de aceasta sunt nereale, deoarece martorul G.E.M. i-a comunicat denunțătorului că nu a pretins nicio sumă de bani, astfel că lipsește inducerea în eroare. În egală măsură nu este îndeplinită nici cerința prevăzută de art. 215 C. pen. referitoare la obținerea unui folos material injust întrucât inculpata prestase anumite servicii pentru denunțător, așa încât nu se poate susține că pretinderea unei anumite sume de bani era nejustificată.

Împotriva sentinței și deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București criticându-le pentru netemeinicie sub aspectul greșitei achitări a inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. Invocând cazul de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., procurorul a susținut că din examinarea denunțului și declarațiilor date de denunțător, coroborate cu consemnările din procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice din data de data de 29 martie 2010, cu procesele verbale de transcriere a convorbirilor receptate audio în data de 29 martie 2010 și cu procesul verbal de constatare în flagrant a faptei, reiese, fără echivoc, că suma de bani pretinsă și ulterior primită de către inculpată de la denunțătorul R.R.

era pentru a interveni la directorul G.E.M. pentru ca SC R.R. SA să încheie cu societatea denunțătorului un contract de antenă (ridicare la satelit), contract care era necesar denunțătorului pentru a transmite programe TV în direct. Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor invocate de parchet, care se circumscriu cazului de casare prevăzută de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de trafic de influență primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență constă în acțiunea de traficare a influenței, care se poate realiza prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori prin acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, în scopul determinării unui funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență este necesară întrunirea mai multor cerințe esențiale. O primă cerință esențială este acea ca făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra funcționarului public sau funcționarului. A doua cerință esențială este ca făptuitorul să promită intervenția sa pe lângă un funcționar spre a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesar, așadar, pe de o parte, ca organul de stat, instituția publică sau orice altă persoană juridică din care face parte funcționarul asupra căruia autorul pretinde că are influență, să aibă competența de a efectua actul în vederea căruia se trafică influența, iar pe de altă parte, ca funcționarul respectiv, care fac parte din acel organ, instituție etc., să aibă competența funcțională de a înfăptui actul solicitat. Nu are relevanță dacă intervenția promisă s-a realizat ori nu și nici dacă prin intervenție s-a urmărit îndeplinirea de către funcționar a unui act legal sau ilegal ori dacă actul a fost ori nu efectuat.

A treia cerință esențială constă în aceea că acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul intervenției sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii acestora. Această cerință rezultă din dispozițiile art. 257 C. pen. potrivit cărora, scopul urmărit prin traficarea influenței este acela de a-l determina pe funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu și, de aceea, în mod necesar, pretinderea sau primirea foloaselor ori acceptarea de promisiuni, de daruri, trebuie să preceadă actului, nefiind de conceput ca pretinderea sau tratativele dintre cumpărătorul și traficantul de influență să aibă loc după ce actul în vederea căruia ar urma să se intervină a fost deja realizat.

Din declarațiile martorului G.E.M. care se coroborează cu înscrisurile referitoare la atribuțiile sale de serviciu și anume, fișa postului și adresa din data de 11 mai 2010 emisă de SC R.R. SA, rezultă că martorul avea funcția de inginer electronist, transporturi și telecomunicații, fiind coordonatorul unui departament din cadrul societății menționate, neavând atribuții în legătură cu încheierea, întocmirea, semnarea sau eliberarea contractelor încheiate de societatea în cadrul căreia își desfășura activitatea cu alte societăți. Susținerea martorului denunțător în declarațiile date în cursul urmăririi penale în sensul că numitul G.E.M. a semnat contractul, dar că potrivit susținerilor intimatei inculpate nu îl va da până când nu va primi suma de 4.000 euro nu este susținută de nici un mijloc de probă.

Dimpotrivă, martorul G.E.M. i-a spus denunțătorului că respectivul contract trebuie semnat de un membru din Consiliul de administrație al SC R.R. SA (aspect necontestat de denunțător), că s-ar putea ca procedura de semnare a contractului să dureze, fiind una anevoioasă și care implică disponibilitatea de segment spațial liber, martorul chiar sfătuindu-l pe denunțător, care se grăbea întrucât îi expira licența emisă de C.N.A. să apeleze la serviciile unei firme concurente. Pe de altă parte, din probele administrate în cauză rezultă că martorul denunțător R.R. avea cunoștință și de faptul că martorul G.E.M. nu a solicitat plata vreunei sume de bani (în declarația dată la organul de urmărire penală, martorul G.E.M.

a arătat că într-o discuție telefonică pe care a avut-o cu denunțătorul a negat faptul că el i-ar fi solicitat inculpatei ca, în schimbul înmânării contractului, aceasta să pretindă de la denunțător o anumită sumă de bani). În plus, din declarațiile martorului denunțător și ale inculpatei și chiar din procesele-verbale de redare a discuțiilor din mediu ambiental purtate între denunțător și inculpată, reiese că aceasta a pretins de la R.R. o sumă de bani pentru a o da lui G.E.M. și a obține de la acesta contractul (instrumentum) pe care societatea denunțătorului SC A.R.T. SRL l-a încheiat cu SC R.R. SA, și nu pentru a-l determina pe acesta din urmă să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în scopul semnării contractului (negotium).

Or, așa cum rezultă din înscrisurile la care s-a făcut referire în cele ce preced, martorul G.E.M. nici măcar nu avea atribuții de întocmire și predare a respectivului contract. Rezultă așadar că intimata inculpată M.E. nu a pretins suma de 4.500 euro de la denunțător pe motiv că îl va determina pe martorul G.E.M. să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, respectiv, să semneze contractul cu societatea denunțătorului, act care nici nu intra în atribuțiile sale de serviciu, concluzie la care în mod judicios a ajuns și instanța de prim control judiciar. În ce privește latura subiectivă, forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea de trafic de influență este intenția directă.

Făptuitorul își dă seama că se prevalează de influența sa asupra unui funcționar pentru a pretinde și primi bani ori alte foloase și urmărește realizarea în acest mod a faptei, implicit crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu. Legea, condiționând existența infracțiunii de urmărirea unui anumit scop, acela de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, intenția cu care acționează făptuitorul capătă caracterul unei intenții calificate. Atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, intimata inculpată a susținut că banii primiți de la denunțător reprezentau contravaloarea serviciilor pe care le-a prestat pentru acesta în legătură cu procedurile de înființare și punere în funcțiune a unei televiziuni.

Susținerea intimatei inculpate în sensul că a refuzat suma de 1.000 lei pe care i-a oferit-o denunțătorul pentru serviciile prestate deoarece considera că merită mai mult este confirmată de declarațiile martorilor audiați în cauză. Din declarațiile martorilor B.G.E. și P.I. rezultă că între denunțător și intimata inculpată a existat o colaborare începută în luna ianuarie 2010 (aceste declarații sunt susținute și de listingul convorbirilor telefonice efectuate de pe telefonul inculpatei din care reiese că aceasta a avut discuții telefonice cu denunțătorul chiar la începutul anului 2010). De asemenea, martorul P.I. a arătat în declarația dată în cursul cercetării judecătorești că, la solicitarea intimatei inculpate a avut o întâlnire cu denunțătorul în luna ianuarie 2010, iar martora B.G.E.

a relatat în fața instanței de judecată că inculpata i-a povestit frecvent despre demersurile pe care le-a făcut în favoarea denunțătorului, dar și despre nemulțumirea sa că nu este plătită pentru serviciile pe care le face. În sensul celor de mai sus este și declarația martorului G.E.M. dată în fața instanței de fond, ocazie cu care a relatat că la întâlnirea pe care a avut-o cu denunțătorul, cu martorul P.I. și cu inculpata, martorul P.I. i-a prezentat-o pe intimată ca pe o prietenă mai veche, iar pe R.R. ca un potențial client, consiliat de către inculpată. A mai arătat martorul că în cadrul discuțiilor purtate, denunțătorul R.R. a confirmat împrejurarea că intimata-inculpată poate îl ajută în rezolvarea diverselor probleme legate de funcționarea postului TV pe care dorea să-l înființeze.

Prin urmare, susținerea reprezentantului parchetului în sensul că intimata inculpată a colaborat cu denunțătorul o perioadă scurtă de timp, respectiv din luna februarie 2010 și că raportat la acest interval de timp scurt nu se justifica cuantumul sumei pretinse de la denunțător cu titlu de plată a serviciilor prestate pentru acesta, nu este fondată. Împrejurarea că intimata inculpată nu a încheiat un contract de colaborare cu denunțătorul este lipsită de relevanță din perspectiva răspunderii penale, din moment ce așa cum a reținut și instanța de prim control judiciar în urma examinării judicioase a tuturor probelor administrate în cauză, inculpata a fost animată de dorința de a fi recompensată material, acțiunile sale fiind guvernate de această intenție.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență nici sub aspectul laturii obiective, nici sub aspectul laturii subiective și că soluția pronunțată de instanța de prim control judiciar prin care s-a dispus achitarea inculpatei în conformitate cu prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. este legală și temeinică. În acord cu concluzia la care a ajuns curtea de apel, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală a intimatei inculpate M.E. nici pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen., pe de o parte pentru că mai înainte de a-i preda banii acesteia, denunțătorul a cunoscut că cele susținute de ea sunt nereale, deoarece martorul G.E.M.

i-a spus că el nu a pretins nici o sumă de bani, lipsind astfel inducerea în eroare, iar pe de altă parte, pentru că inculpata a pretins o sumă de bani justificată de serviciile pe care le prestase pentru denunțător, lipsind astfel cerința referitoare la obținerea unui folos material injust. În consecință, reținând că decizia atacată este legală și temeinică, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București se va respinge ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru intimată în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei penale nr. 206/ A din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, privind pe inculpata M.E. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 februarie 2012.