ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8675/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 30 iulie 2009, contestatorii M.A. și M.A. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 1395/2009 emisă de intimatul Primarul Municipiului Pitești, solicitând să fie anulată aceasta și să fie obligat intimatul la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafață de 142 mp situat în Pitești, str. C. La data de 08 ianuarie 2010 Primăria Municipiului Pitești a formulat cerere de chemare în garanție a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, arătând că dispoziția atacată a fost emisă ca urmare a faptului că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a restituit toată documentația cu mențiunea că petenții nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, iar, în situația în care se va admite contestația, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să răspundă în condițiile legii potrivit atribuțiilor ce le revin.

La data de 17 februarie 2010 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție. Prin Sentința nr. 66 din 25 martie 2010, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis contestația formulată de contestatori, a anulat Dispoziția nr. 1395/29 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului Pitești, menținând efectele Dispoziției nr. 3641/29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Pitești. A respins cererea de chemare în garanție. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Contestatorii au solicitat prin Notificarea nr. 12390/2001 acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în Pitești, str. C., compus din 142 mp teren și construcții, în suprafață de 73,61 mp.

Prin Dispoziția nr. 3641/2005 Primarul Municipiului Pitești a respins cererea contestatorilor de acordare a despăgubirilor bănești și a propus acordarea de titluri de despăgubire în condițiile legii speciale pentru teren și construcții. Dispoziția și dosarul contestatorilor au fost înaintate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009 a dispus restituirea dosarului, cu motivarea că actul depus de contestatori în dovedirea dreptului lor de proprietate, respectiv înscrisul sub semnătură privată nu are valoare probatorie, având în vedere dispozițiile art. 2 și 4 din Decretul nr. 221/1950 și ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958 ce interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată.

Prin Dispoziția nr. 1395/2009 intimatul a respins cererea de acordare de despăgubiri bănești pentru întregul imobil, a propus acordarea de despăgubiri în indiviziune, în condițiile legii speciale pentru construcțiile în suprafață de 73,61 mp și a respins cererea de acordare de despăgubiri bănești pentru terenul de 142 mp, cu motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia cu acte încheiate în formă autentică, chitanța sub semnătură privată atașată cererii lor încălcând obligația de a tranzacționa asupra terenurilor prin acte autentice, astfel cum prevăd dispozițiile Decretului nr. 221/1950 și nr. 144/1958, în vigoare la momentul încheierii chitanței de mai sus.

Dispoziția emisă de primar în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este un act administrativ. În consecință, Primarul putea să își revoce propriul act doar în situația în care acesta nu intrase în circuitul civil. În speța de față Dispoziția nr. 3641/2005 nu a fost contestată, astfel că la momentul emiterii dispoziției ulterioare, atacată în prezenta cauză, vechea dispoziție se afla în circuitul civil. Din acest punct de vedere emiterea Dispoziției nr. 1395/2009 încalcă prevederile art. 135 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Pentru că art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă. Mențiunile chitanței sub semnătură privată, coroborate cu faptul că în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987 contestatorii figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu, compus din teren și casă, fac dovada dreptului de proprietate al acestora, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, contestatorii au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 și pentru teren. Având în vedere faptul că între Primarul Municipiului Pitești și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu există niciun fel de raport obligațional, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție. Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal, a declarat apel Municipiul Pitești. Prin Decizia civilă nr. 126/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intimat Municipiul Pitești, prin Primar și a obligat pe apelantul-intimat să plătească intimaților-contestatori suma de 500 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că prin critica formulată apelantul a vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică, astfel încât în mod nejustificat instanța de fond a admis acțiunea acestora. Susținerea apelanților vine în contradicție cu probatoriul administrat în cauză și dispozițiile pct. 23.1 lit. d) din Norme și art. 24 din Legea nr. 10 /2001. În aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Sub acest aspect, în mod corect a apreciat prima instanță că actele depuse de intimați fac dovada dreptului de proprietate pentru terenul solicitat. Mențiunile chitanței „sub semnătură privată” coroborată cu faptul că, în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987, intimații figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu compus din teren și casă, în condițiile dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac dovada dreptului de proprietate al acestora. În consecință, s-a făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Dispoziția nr. 1395/2009 este vădit nelegală, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată. Pe de altă parte, Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are niciun fel de atribuții jurisdicționale, ci numai de evaluare a imobilelor, pentru care notificările au fost admise, cu sau fără girul instanței.

Astfel, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are competența să impună modificarea vreunei dispoziții emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci numai să refuze plata despăgubirilor pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege. Dacă se recunoaște legislativ caracterul de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile solicitate, rezultă că se recunoaște de către stat caracterul de bun actual al acestor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul protecției normei din Convenție.

În acest sens este jurisprudența Curții care a statuat, că dreptul reclamanților rezultat dintr-un drept acordat potrivit legislației naționale, este un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește critica care vizează respingerea de către instanța de fond a cererii de chemare în garanție, Curtea constată că soluția este legală și sub acest aspect, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 și urm. C. proc. civ. Pentru promovarea chemării în garanție partea interesată trebuie să dovedească existența unei obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de despăgubire, iar în speța dedusă judecății este evident că nu există niciuna din cele arătate mai sus.

Nici prin prisma atribuțiilor stabilite de Legea nr. 247/2005, în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților nu poate exista un raport de garanție între apelantul-pârât Municipiul Pitești și această din urmă instituție. Emiterea unei noi dispoziții prin care se anulează cea inițială prin care li s-au acordat intimaților-reclamanți măsuri reparatorii prin echivalent, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate anterior recunoscut, care constituie un „bun” în sensul Convenției și poate face obiectul protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, măsura dispusă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind abuzivă și contrară C.E.D.O. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-intimat Municipiul Pitești, prin Primar.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod eronat, prin decizia recurată, instanța de apel a obligat Municipiul Pitești la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON, având în vedere următoarele: Prin Dispoziția nr. 3641/2001, M.A. și M.A. au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru suprafața de 142 mp teren și 73,61 mp construcții, imobile situate în Pitești, str. C. Această dispoziție, împreună cu întreaga documentație, a fost înaintată către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care, în urma unei analize, a hotărât să restituie Primăriei Municipiului Pitești toată documentația cu mențiunea că petenții nu sunt îndreptățiți să primească despăgubiri în condițiile legii speciale, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică.

Pe cale de consecință, potrivit motivării Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost emisă dispoziția Primarului Municipiului Pitești nr. 1395/2009, prin care s-a modificat art. 2 alin. (1) din dispoziția inițială. Înscrisul sub semnătură privată nu are valoare probatorie, având în vedere dispozițiile art. 2 și 4 din Decretul nr. 221/1950 și ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată. În concluzie, Municipiul Pitești nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât noua dispoziție, în speță Dispoziția nr. 1395/2009, a fost emisă în urma reanalizării documentației înaintate de către autoritate și având în vedere mențiunile făcute de către această instituție.

Analizând recursul formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru argumentele ce succed: Recurentul invocă o greșită apreciere de către instanța de apel asupra culpei sale procesuale, motivată de faptul că prezentul proces a fost declanșat ca urmare a recomandării pe care a primit-o de la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009, de a revoca prima dispoziție emisă în favoarea contestatorilor, ca urmare a imposibilității dovedirii de către aceștia a dreptului lor de proprietate printr-un act sub semnătură privată.

Față de această apărare, Înalta Curte consideră că instanța de apel a apreciat în mod corect că îndrumarea dată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților recurentei a fost greșită, deoarece, conform art. 24 al Legii nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor care intră în domeniul de aplicare al acestei legi se poate realiza prin orice mijloc de probă, motiv pentru care nu mai este cerută condiția demonstrării dobândirii dreptului de proprietate printr-un act autentic.

Cum Legea nr. 10/2001 are caracter de lege specială în raport de orice alte prevederi referitoare la dovada dreptului de proprietate, cu privire la imobilele care intră în domeniul său de reglementare, această lege se va aplica cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus derogant” - „ legea specială derogă de la cea generală ”. În ceea ce privește obligativitatea îndrumării date de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru recurentă, Înalta Curte constată că atribuțiile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prevăzute în art. 13 1 al Legii nr. 247/2005, sunt de coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar, prin urmare atribuții de coordonare și de implementare, iar nu de control de legalitate.

În art. 2 lit. a) din H.G. nr. 361/2005 se prevede că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acordă îndrumare metodologică autorităților administrației publice și locale care deține imobile care intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Acesta este temeiul de drept în baza căruia a fost emisă îndrumarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care a determinat revocarea Dispoziției nr. nr. 3641/29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Pitești, însă din conținutul acesteia nu rezultă obligativitatea revenirii asupra măsurii dispuse. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are atribuții de control asupra modului de soluționare a dispozițiilor emise de autoritățile administrative și nici de îndrumare a acestora pe aspecte de legalitate, după momentul emiterii dispozițiilor.

Dispozițiile emise de către unitățile administrativ-teritoriale cu privire la imobile care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, constituie acte juridice civile, iar nu administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul legii nr. 9/2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Fiind emisă într-o procedură necontencioasă, dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 constituie un act juridic civil unilateral, fiind prin urmare irevocabil, astfel încât, și din această perspectivă, apare ca fiind revocată în mod greșit. Se poate astfel concluziona că recurenta nu avea o obligație legală de a-și revoca propria dispoziție, la recomandarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, că această măsură contravine principiului irevocabilității actelor juridice unilaterale.

Astfel fiind, recurenta nu poate invoca propria culpă, rezultând din necunoașterea legii, pentru a susține atât netemeinicia contestației, cât și lipsa culpei sale procesuale. Sub acest ultim aspect, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea care cade în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă. Aceasta deoarece contestația formulată împotriva celei de-a doua dispoziții emise de intimată a fost admisă, iar apelul pe care intimata l-a declarat împotriva acestei soluții a fost respins, ceea ce a atras obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca parte care a căzut în pretenții deoarece a pierdut în calea de atac pe care a formulat-o.

Prin urmare, soluția instanței de apel este legală atât sub aspectul soluționării apelului, cât și sub aspectul soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, astfel încât motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este incident. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți M.A. și M.A., la solicitarea acestora dovedită cu chitanța de onorariu de avocat depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești prin Primar împotriva Deciziei civile nr. 126/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul pârât la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți M.A. și M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2011.