ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8675/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8675/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 30 iulie 2009, contestatorii M.A.

și M.A. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 1395/2009 emisă de

intimatul Primarul Municipiului Pitești, solicitând să fie anulată aceasta și

să fie obligat intimatul la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafață de

142 mp situat în Pitești, str. C.

La data de 08

ianuarie 2010 Primăria Municipiului Pitești a formulat cerere de chemare în

garanție a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, arătând că

dispoziția atacată a fost emisă ca urmare a faptului că Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților a restituit toată documentația cu mențiunea

că petenții nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri, iar, în situația

în care se va admite contestația, Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților trebuie să răspundă în condițiile legii potrivit atribuțiilor ce

le revin.

La data de 17

februarie 2010 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de

chemare în garanție.

Prin Sentința nr. 66

din 25 martie 2010, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis contestația

formulată de contestatori, a anulat Dispoziția nr. 1395/29 iunie 2009 emisă de

Primarul Municipiului Pitești, menținând efectele Dispoziției nr. 3641/29

noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Pitești. A respins cererea de

chemare în garanție.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Contestatorii au

solicitat prin Notificarea nr. 12390/2001 acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilul situat în Pitești, str. C., compus din 142 mp teren și

construcții, în suprafață de 73,61 mp.

Prin Dispoziția nr.

3641/2005 Primarul Municipiului Pitești a respins cererea contestatorilor de

acordare a despăgubirilor bănești și a propus acordarea de titluri de despăgubire

în condițiile legii speciale pentru teren și construcții.

Dispoziția și dosarul

contestatorilor au fost înaintate Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, care prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009 a dispus

restituirea dosarului, cu motivarea că actul depus de contestatori în dovedirea

dreptului lor de proprietate, respectiv înscrisul sub semnătură privată nu are

valoare probatorie, având în vedere dispozițiile art. 2 și 4 din Decretul nr.

221/1950 și ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958 ce interziceau încheierea

actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată.

Prin Dispoziția nr.

1395/2009 intimatul a respins cererea de acordare de despăgubiri bănești pentru

întregul imobil, a propus acordarea de despăgubiri în indiviziune, în

condițiile legii speciale pentru construcțiile în suprafață de 73,61 mp și a

respins cererea de acordare de despăgubiri bănești pentru terenul de 142 mp, cu

motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

acestuia cu acte încheiate în formă autentică, chitanța sub semnătură privată

atașată cererii lor încălcând obligația de a tranzacționa asupra terenurilor

prin acte autentice, astfel cum prevăd dispozițiile Decretului nr. 221/1950 și

nr. 144/1958, în vigoare la momentul încheierii chitanței de mai sus.

Dispoziția emisă de

primar în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este un act

administrativ. În consecință, Primarul putea să își revoce propriul act doar în

situația în care acesta nu intrase în circuitul civil. În speța de față

Dispoziția nr. 3641/2005 nu a fost contestată, astfel că la momentul emiterii

dispoziției ulterioare, atacată în prezenta cauză, vechea dispoziție se afla în

circuitul civil. Din acest punct de vedere emiterea Dispoziției nr. 1395/2009

încalcă prevederile art. 135 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.

Pentru că art. 23 din

Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii

dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, rezultă că, în această

materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința

dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada

dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt

admisibile și alte mijloace de dovadă.

Mențiunile chitanței

sub semnătură privată, coroborate cu faptul că în anexa Decretului de

expropriere nr. 57/1987 contestatorii figurau ca proprietari ai imobilului din

litigiu, compus din teren și casă, fac dovada dreptului de proprietate al

acestora, în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecință,

contestatorii au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la

acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 11 alin. (8) din Legea nr.

10/2001 și pentru teren.

Având în vedere

faptul că între Primarul Municipiului Pitești și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților nu există niciun fel de raport obligațional,

tribunalul a respins cererea de chemare în garanție.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal, a declarat apel Municipiul Pitești.

Prin Decizia civilă

nr. 126/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intimat

Municipiul Pitești, prin Primar și a obligat pe apelantul-intimat să plătească

intimaților-contestatori suma de 500 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că prin critica formulată apelantul a vizat

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor pct. 23.1 lit. a) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în sensul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada dreptului

de proprietate cu acte încheiate în formă autentică, astfel încât în mod

nejustificat instanța de fond a admis acțiunea acestora.

Susținerea

apelanților vine în contradicție cu probatoriul administrat în cauză și

dispozițiile pct. 23.1 lit. d) din Norme și art. 24 din Legea nr. 10 /2001.

În aplicarea

prevederilor art. 24 alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.

Sub acest aspect, în

mod corect a apreciat prima instanță că actele depuse de intimați fac dovada

dreptului de proprietate pentru terenul solicitat. Mențiunile chitanței „sub

semnătură privată” coroborată cu faptul că, în anexa Decretului de expropriere

nr. 57/1987, intimații figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu compus

din teren și casă, în condițiile dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, fac dovada dreptului de proprietate al acestora. În consecință, s-a

făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Dispoziția nr. 1395/2009

este vădit nelegală, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Pe de altă parte,

Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are niciun fel de

atribuții jurisdicționale, ci numai de evaluare a imobilelor, pentru care notificările

au fost admise, cu sau fără girul instanței.

Astfel, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are competența să impună

modificarea vreunei dispoziții emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci numai să

refuze plata despăgubirilor pentru motive expres și limitativ prevăzute de

lege.

Dacă se recunoaște

legislativ caracterul de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile

solicitate, rezultă că se recunoaște de către stat caracterul de bun actual al

acestor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul

protecției normei din Convenție.

În acest sens este

jurisprudența Curții care a statuat, că dreptul reclamanților rezultat dintr-un

drept acordat potrivit legislației naționale, este un „bun” în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește

critica care vizează respingerea de către instanța de fond a cererii de chemare

în garanție, Curtea constată că soluția este legală și sub acest aspect,

deoarece nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 60

și urm. C. proc. civ.

Pentru promovarea

chemării în garanție partea interesată trebuie să dovedească existența unei

obligații legale sau convenționale de garanție ori a unei obligații de

despăgubire, iar în speța dedusă judecății este evident că nu există niciuna

din cele arătate mai sus.

Nici prin prisma

atribuțiilor stabilite de Legea nr. 247/2005, în sarcina Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților nu poate exista un raport de garanție între

apelantul-pârât Municipiul Pitești și această din urmă instituție.

Emiterea unei noi

dispoziții prin care se anulează cea inițială prin care li s-au acordat

intimaților-reclamanți măsuri reparatorii prin echivalent, reprezintă o

încălcare a dreptului de proprietate anterior recunoscut, care constituie un

„bun” în sensul Convenției și poate face obiectul protecției art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, măsura dispusă de Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților fiind abuzivă și contrară C.E.D.O.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-intimat

Municipiul Pitești, prin Primar.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că, în mod eronat, prin decizia recurată, instanța de apel

a obligat Municipiul Pitești la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

500 RON, având în vedere următoarele:

Prin Dispoziția nr.

3641/2001, M.A. și M.A. au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru

suprafața de 142 mp teren și 73,61 mp construcții, imobile situate în Pitești,

str. C. Această dispoziție, împreună cu întreaga documentație, a fost înaintată

către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care, în urma

unei analize, a hotărât să restituie Primăriei Municipiului Pitești toată

documentația cu mențiunea că petenții nu sunt îndreptățiți să primească

despăgubiri în condițiile legii speciale, motivat de faptul că nu s-a făcut

dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică.

Pe cale de

consecință, potrivit motivării Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților a fost emisă dispoziția Primarului Municipiului Pitești nr.

1395/2009, prin care s-a modificat art. 2 alin. (1) din dispoziția inițială.

Înscrisul sub

semnătură privată nu are valoare probatorie, având în vedere dispozițiile art.

2 și 4 din Decretul nr. 221/1950 și ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care

interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub

semnătură privată.

În concluzie,

Municipiul Pitești nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată,

întrucât noua dispoziție, în speță Dispoziția nr. 1395/2009, a fost emisă în

urma reanalizării documentației înaintate de către autoritate și având în

vedere mențiunile făcute de către această instituție.

Analizând recursul

formulat în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată că acesta

este nefondat, pentru argumentele ce succed:

Recurentul invocă o

greșită apreciere de către instanța de apel asupra culpei sale procesuale,

motivată de faptul că prezentul proces a fost declanșat ca urmare a

recomandării pe care a primit-o de la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, prin procesul-verbal din data de 31 martie 2009, de a revoca

prima dispoziție emisă în favoarea contestatorilor, ca urmare a imposibilității

dovedirii de către aceștia a dreptului lor de proprietate printr-un act sub

semnătură privată.

Față de această

apărare, Înalta Curte consideră că instanța de apel a apreciat în mod corect că

îndrumarea dată de către Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților recurentei a fost greșită, deoarece, conform art. 24 al Legii

nr. 10/2001, dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor care intră în

domeniul de aplicare al acestei legi se poate realiza prin orice mijloc de

probă, motiv pentru care nu mai este cerută condiția demonstrării dobândirii

dreptului de proprietate printr-un act autentic.

Cum Legea nr. 10/2001

are caracter de lege specială în raport de orice alte prevederi referitoare la

dovada dreptului de proprietate, cu privire la imobilele care intră în domeniul

său de reglementare, această lege se va aplica cu prioritate, conform

principiului „specialia generalibus derogant” - „

legea

specială derogă de la cea generală

”.

În ceea ce privește obligativitatea îndrumării date

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților pentru recurentă,

Înalta Curte constată că atribuțiile Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, prevăzute în art. 13

1

al Legii nr. 247/2005, sunt de

coordonare a procesului de acordare a despăgubirilor realizând activitățile

prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare

implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată,

titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea

despăgubirilor în numerar, prin urmare atribuții de coordonare și de

implementare, iar nu de control de legalitate.

În art. 2 lit. a) din

H.G. nr. 361/2005 se prevede că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților acordă îndrumare metodologică autorităților administrației

publice și locale care deține imobile care intră sub incidența Legii nr.

10/2001.

Acesta este temeiul de drept în baza căruia a fost

emisă îndrumarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care a

determinat revocarea Dispoziției nr. nr. 3641/29 noiembrie 2005 emisă de

Primarul Municipiului Pitești, însă din conținutul acesteia nu rezultă

obligativitatea revenirii asupra măsurii dispuse.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților nu are atribuții de control asupra modului de soluționare a

dispozițiilor emise de autoritățile administrative și nici de îndrumare a

acestora pe aspecte de legalitate, după momentul emiterii dispozițiilor.

Dispozițiile emise de

către unitățile administrativ-teritoriale cu privire la imobile care intră în

domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, constituie acte juridice civile, iar

nu administrative, astfel cum s-a stabilit prin Decizia în interesul legii nr.

9/2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Fiind emisă într-o procedură necontencioasă, dispoziția de acordare a măsurilor

reparatorii întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 constituie un act

juridic civil unilateral, fiind prin urmare irevocabil, astfel încât, și din

această perspectivă, apare ca fiind revocată în mod greșit.

Se poate astfel

concluziona că recurenta nu avea o obligație legală de a-și revoca propria

dispoziție, la recomandarea Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, că această măsură contravine principiului irevocabilității

actelor juridice unilaterale.

Astfel fiind,

recurenta nu poate invoca propria culpă, rezultând din necunoașterea legii,

pentru a susține atât netemeinicia contestației, cât și lipsa culpei sale

procesuale.

Sub acest ultim

aspect, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare

și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care partea

care cade în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată

efectuate de partea adversă.

Aceasta deoarece

contestația formulată împotriva celei de-a doua dispoziții emise de intimată a

fost admisă, iar apelul pe care intimata l-a declarat împotriva acestei soluții

a fost respins, ceea ce a atras obligarea apelantei la plata cheltuielilor de

judecată, ca parte care a căzut în pretenții deoarece a pierdut în calea de

atac pe care a formulat-o.

Prin urmare, soluția

instanței de apel este legală atât sub aspectul soluționării apelului, cât și

sub aspectul soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată,

astfel încât motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu este incident.

Pentru argumentele

expuse, Înalta Curte va respinge recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât la plata sumei

de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații-reclamanți

M.A. și M.A., la solicitarea acestora dovedită cu chitanța de onorariu de

avocat depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești prin Primar împotriva

Deciziei civile nr. 126/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale

și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul

pârât la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către

intimații-reclamanți M.A. și M.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 09 decembrie 2011.