ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7478/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 248 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta M.J., în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanta a înțeles să solicite nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului proprietatea sa, motivată de împrejurarea că nu a fost notificată, iar suma ce i-a fost acordată nu acoperă valoarea imobilului și prejudiciul suferit.

Aceste susțineri au fost, însă, înlăturate, deoarece reclamantei i-au fost comunicate, conform propriei declarații, documentele privitoare la despăgubirea acordată, la data de 29 mai 2008, iar suma stabilită de 71.285,38 RON, a fost consemnată la dispoziția reclamantei la 17 aprilie 2008 la CEC, astfel cum prevede art. 6 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, sumă ulterior încasată la 26 martie 2009. Având în vedere aspectele ce rezultă din coroborarea cererii de renunțare la judecată, formulată de reclamantă, cu faptul acceptării și încasării sumelor de bani stabilite cu titlu de despăgubire în ceea ce o privește, pentru imobilul expropriat, tribunalul, în raport de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 508 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către reclamantă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, criticile relative la greșita respingere de către tribunal, a cererii de acordare a diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și suma stabilită drept despăgubire, sumă care nu ar reprezenta valoarea reală a despăgubirilor care i s-ar fi cuvenit. Analiza sistematică, dar și cea logică a dispozițiilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local relevă concluzia că eliberarea efectivă a sumei se realizează doar ulterior momentului definitivării sale, sub aspectul cuantumului concret cuvenit.

Acest moment este configurat de norma juridică în discuție prin condiționarea de existența fie a unei hotărâri judecătorești de stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite, fie a unei declarații autentice de acceptare a sumei astfel stabilite. Așadar, prin modul de legiferare instituit în vederea realizării finalității dorite, cele două ipoteze juridice se exclud reciproc, astfel încât dacă persoana îndreptățită este de acord (evident, integral) cu suma stabilită (global, integral) ca despăgubiri datorate, existând declarația autentică în acest sens, suma se va elibera, procedura fiind epuizată sub acest aspect. Dacă, însă, persoana nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire, atunci trebuie urmată procedura judiciară de stabilire a cuantumului datorat, eliberarea sumei urmând a se realiza de-abia după rămânerea definitivă și irevocabilă, a hotărârii în acest sens.

Tocmai de aceea, în cadrul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 se reglementează posibilitatea contestării judiciare doar pentru "expropriatul nemulțumit", ceea ce echivalează, prin delimitarea celor două ipoteze legale, cu existența deplinului acord al expropriatului ce a dat declarația autentică de acceptare a sumei stabilite. Concluzia este întărită și de interpretarea istorico-teleologică a textului legal enunțat, prin raportare la formularea anterioară a acestuia. Astfel, forma anterioară a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din lege nu permitea eliberarea sumei înainte de stabilirea cuantumului său total și definitiv printr-o hotărâre judecătorească.

Modificarea introdusă prin Legea nr. 184/2008, caracterizată prin flexibilitate, dinamizează procedura, în sensul eliberării mai rapide a despăgubirilor, însă acceptarea nu va putea viza, pentru identitate de rațiune, decât suma totală stabilită, fără posibilitatea continuării procedurii pentru solicitarea vreunei diferențe, astfel cum pretinde apelanta din cauză. Acceptarea ofertei de despăgubiri de către expropriat reprezintă un act juridic caracterizat în principiu, prin concordanță (în sensul conformității cu oferta de despăgubiri), caracter neîndoielnic, caracter personal și util (în sensul de a fi realizată înainte ca oferta de despăgubiri să fi fost revocată).

Sub același aspect, este adevărat că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 34/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, stabilesc modul de evaluare a despăgubirilor, în vederea stabilirii unei despăgubiri juste și rezonabile, însă această determinare se realizează doar în situația nerealizării unei înțelegeri între cele două părți, concretizate în declarația autentică la care se referă art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, respectiv în cadrul existenței primei ipoteze a normei juridice în discuție configurat de purtarea unui litigiu privind stabilirea cuantumului despăgubirii.

Instanța de apel a mai reținut că în cauză este incidentă ipoteza ultim menționată de textul legal, respectiv existența unei declarații autentice de acceptare a sumei despăgubirilor, stabilite de către expropriator, acceptare necondiționată de reclamantă, de vreun alt element sau vreo altă împrejurare viitoare, precum invocă aceasta în apelul său, respectiv, despăgubirea ulterioară și pentru diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma stabilită drept despăgubire. Dimpotrivă, din conținutul concret al declarației, rezultă că reclamanta a acceptat "suma reprezentând despăgubiri, stabilită prin hotărârea" de expropriere, acceptarea fiind simplă și necondiționată, ea îndeplinind toate cerințele anterior menționate, inclusiv concordanța, respectiv conformitatea acesteia cu oferta realizată.

Or, oferta nu a vizat o parte a despăgubirilor, ci cuantumul integral al acestora. Aserțiunile reclamantei în sensul că a nuanțat această acceptare, de obținerea în continuare a diferenței menționată, prin cerere formulată în acest sens către pârâtă, sunt nefondate, atât timp cât respectivul înscris nu este semnat de către reclamantă și nici nu poartă vreo dată de înregistrare la pârâtă, ceea ce echivalează cu neformularea unei astfel de cereri, deci cu inexistența unei astfel de condiții. Dimpotrivă, dovada acceptării sumei stabilite drept despăgubire totală, cu această semnificație decurgând din interpretarea conținutului concret al declarației autentice, este ilustrată și de încasarea efectivă a despăgubirii, potrivit extrasului CEC Bank din data de 17 noiembrie 2009 și dispoziției de deblocare a contului, deși reclamanta nu recunoaște faptul încasării.

Or, așa cum s-a arătat, eliberarea sumei de bani nu se poate realiza decât la momentul definitivării cuantumului său total, reclamanta neputând să invoce o altă interpretare a prevederii legale pe care își întemeiază cererea, atât timp cât declarația sa de acceptare a fost una conformă ofertei realizate. Pentru ansamblul acestor considerente, instanța de apel a apreciat că toate criticile din motivele de apel, arondate acestui aspect, inclusiv cele referitoare la nesocotirea dreptului de proprietate ocrotit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, sunt nefondate.

În al doilea rând, instanța de apel a înlăturat și criticile relative la nulitatea hotărârii și a procesului-verbal, ca urmare a faptului că aceasta nu a fost încunoștiințată de declanșarea procedurii de expropriere, cu motivarea că dispozițiile legale incidente în materie nu instituie o astfel de obligativitate, de înștiințare personală a fiecărui expropriat în parte. Astfel, din prevederile art. 3 alin. (3) și art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 rezultă că procedura stabilită de legiuitor implică modalitatea de aducere la cunoștință prin afișare, deci în mod general și nu direct, astfel cum invocă reclamanta. Or, atât H.G.

nr. 948 din 22 august 2007 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Fluidizare trafic pe DN 1 km 8+100 - km 17+000 și Centura rutieră în zona de nord a municipiului București - obiect 5A - Reabilitare și extindere la patru benzi a Centurii rutiere a municipiului București între DN 1A și DN 1", cât și H.G. nr. 1519/2007 de modificare a sa, au fost publicate în M. Of. al României (nr. 600, respectiv 872), beneficiind astfel, de o formă largă de publicizare. Nu mai puțin, potrivit susținerii pârâtei, necontestate de către reclamantă, la sediul Consiliului Local al sectorului 1 București, s-a procedat la afișarea informațiilor privind lista imobilelor propuse spre expropriere, planul de amplasament al lucrării, anunțul privind posibilitatea depunerii de către titularii dreptului de proprietate, conform H.G.

nr. 1519/2007, a cererii prevăzute de art. 5 din acest act împreună cu documentele doveditoare, valoarea despăgubirilor pentru fiecare imobil expropriat. Este adevărat că potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 941 din 10 iunie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, act normativ care în prezent este abrogat de H.G. nr. 434/2009, prevedea posibilitatea notificării personale a fiecărui titular de drepturi reale asupra imobilului expropriat, însă textul normativ instituia facultativ, la latitudinea expropriatorului, această posibilitate. Instanța de apel a constatat că însăși reclamanta recunoaște, prin chiar motivele sale de apel, că a primit totuși înștiințarea cuprinzând elementele relevante, comunicându-i-se câte un exemplar al procesului-verbal și al hotărârii la data de 29 mai 2008, participând așadar, în mod activ în cadrul procedurii de expropriere.

În al treilea rând, instanța de apel a înlăturat și criticile circumscrise necomunicării unor înscrisuri depuse la dosar, de partea adversă, greșitei menționări a dezbaterilor de la un termen de judecată, greșitei precizări a datelor din cuprinsul întâmpinării depuse de intimată la dosar, precum și a greșitei expuneri a susținerilor reclamantei, în cadrul sentinței apelate. Astfel, s-a apreciat că, atât timp cât însăși reclamanta precizează că a studiat actele depuse la dosar de către pârâtă, pentru următorul termen de judecată, nu a fost vătămată în dreptul său la apărare și la un proces echitabil, în sensul cerințelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale.

Totodată, eventualele erori materiale din cuprinsul încheierilor de ședință pot fi rectificate pe calea procedurală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., procedură specială și prioritară, potrivit regulii specialia generalibus derogant. Cât privește erorile strecurate în cadrul întâmpinării pârâtei, pot fi rectificate de către aceasta, la cererea reclamantei, însă ele nu pot echivala cu lipsa întâmpinării, în condițiile în care întâmpinarea răspunde, cel puțin parțial, criticilor evocate de această parte, prin cererea de chemare în judecată.

Considerentele tribunalului referitoare la renunțarea reclamantei la judecată sau la mențiunea referitoare la valoarea învederată de reclamantă, pentru un metru pătrat, nu au fost unele decisive în soluția adoptată, în condițiile în care pe de o parte, instanța de judecată nu a luat act de cererea de renunțare la judecată, aceasta nefiind semnată și fiind mult nuanțată ulterior, iar pe de altă parte, soluția tribunalului a fost determinată de acceptarea sumei de bani stabilite drept despăgubire, fapt care transforma în inutile, orice precizări relative la valoarea concretă a imobilului expropriat, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, precum și a încheierilor de ședință din 20 și 27 septembrie 2010, a declarat recurs reclamanta M.J., criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, următoarele: - Instanța de apel a procedat greșit analizând aspectele relative la cuantumul despăgubirilor cu prioritate față de cele vizând legalitatea procedurii de expropriere; - Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, însă acesta nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind introdus prin modificarea intervenită la data de 31 octombrie 2008, prin Legea nr. 184/2008; de asemenea, a menționat greșit că actualul alin. (8) ar coincide cu alin. (5) din reglementarea anterioară, acesta din urmă, în niciuna dintre variante, neavând incidență în cauză; - Faptul că, la eliberarea sumei, expropriatorul a solicitat reclamantei o declarație autentică este un abuz din partea acestuia, care a încercat, astfel, să-și acopere ilegalitățile din procedura exproprierii, prin consemnarea unei sume de bani care nu corespunde cu despăgubirea, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, nefiind, astfel, respectată garanția constituțională privind caracterul just al despăgubirii; - În mod greșit, a fost ignorată cererea sa de amânare a cauzei, pentru lipsă de apărare, dovedită, de la termenul de judecată din 20 septembrie 2010,

când s-au pus concluzii, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât părții i-a fost refuzată și repunerea cauzei pe rol, solicitată în scris. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Cu toate că recurentul nu a indicat temeiul juridic al criticilor formulate, în baza art. 306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă încadrarea primului și a ultimului motiv, în ordinea prezentată de către recurent, în cazurile prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar a celorlalte două - în cazul descris de art. 304 pct. 9, dat fiind faptul că se pretinde încălcarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv substanțial, după caz, din perspectiva cărora vor fi analizate.

În cadrul motivelor de recurs formulate, criticile vizând modul de aplicare a normelor de procedură urmează a fi cercetate cu prioritate, date fiind consecințele eventualei admiteri a susținerilor părții pe acest aspect, respectiv admiterea recursului și casarea în totalitate a deciziei, fără a fi necesară și evaluarea aspectelor de fond. 1. Motivul de recurs relativ la pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a dreptului reclamantei la apărare, prin respingerea cererilor sale de amânare, respectiv de repunere a cauzei pe rol, vizează încheierile de ședință din datele de 20 septembrie 2010, când instanța de apel a reținut cauza spre soluționare, amânând pronunțarea, și 27 septembrie 2010, când pronunțarea a fost din nou amânată pentru data de 29 septembrie 2010. În aplicarea art. 106 C. proc.

civ., eventuala anulare a încheierilor de ședință succesive ar conduce la nulitatea actului subsecvent, anume decizia pronunțată la data de 29 septembrie 2010, recurată, de asemenea, în cauză, motiv pentru care se impune cercetarea cu precădere a legalității acestor acte de procedură. Contrar susținerilor recurentei, la termenul de judecată din 20 septembrie 2010, partea nu a formulat o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, ci de lăsare a cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, pentru a permite apărătorului ales să se prezinte la proces. Instanța a dat curs acestei cereri și a reluat cauza la sfârșitul ședinței, în prezența reclamantei, amânând chiar pronunțarea, în aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc.

civ., tocmai pentru a asigura părții posibilitatea susținerii apărării concepute în cauză, prin depunerea de concluzii scrise. În aceste condiții, dreptul la apărare al reclamantei a fost pe deplin respectat, criticile pe acest aspect urmând a fi înlăturate, nefiind întrunite cerințele din art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Este nefondat și motivul de recurs prin care se reproșează instanței de apel analizarea aspectelor privind cuantumul despăgubirilor cu prioritate față de cele de legalitate a procedurii de expropriere. Prima instanță nu a analizat cuantumul despăgubirilor la care ar fi fost îndreptățită reclamanta în urma exproprierii, pe baza criteriilor prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, aspect ce interesa fondul contestației, ci s-a pronunțat asupra susținerilor pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A.

privind efectele acceptării ofertei de despăgubiri, formulate în cadrul excepției lipsei de interes a contestației împotriva Hotărârii nr. 2 din 25 februarie 2008 emise de pârâtă. Chiar dacă nu a respins contestația ca fiind rămasă fără interes, astfel cum preconiza pârâta prin invocarea excepției, tribunalul a valorificat susținerile acesteia la pronunțarea soluției, atât timp cât nu a cercetat cuantumul despăgubirilor cuvenite, ceea ce înseamnă că nu a intrat în fondul cauzei. În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel a cercetat legalitatea și temeinicia sentinței din perspectiva raționamentului juridic pe care aceasta s-a întemeiat, făcând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, "stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță". Faptul că instanța de apel a cercetat și alte aspecte, precum cele ținând de legalitatea procedurii de expropriere, cu toate că sentința a fost confirmată în raport de împrejurarea acceptării ofertei de despăgubiri, nu contrazice constatarea anterioară, atât timp cât au fost validate argumentele decisive din hotărârea primei instanțe. Mai mult, respingerea tuturor susținerilor reclamantei din motivarea apelului exclude existența vreunei vătămări prin ordinea de analiză a acestora, astfel încât, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs.

3. Motivele vizând fondul cauzei urmează a fi analizate împreună, întrucât, deși numerotate distinct în cererea de recurs, constituie argumente în susținerea încălcării ori a aplicării greșite a acelorași prevederi legale. Sunt nefondate susținerile referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, în condițiile în care ipoteza legală nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind introdusă abia la 31 octombrie 2008, urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008.

Procedând în acest fel, instanța de apel a dat eficiență principiului aplicării imediate a legii noi de drept substanțial, fiind vorba despre o situație juridică în curs de derulare, neepuizată la momentul intrării acesteia în vigoare (facta pendentia), anume oferta de despăgubire făcută de către pârâtă, ce își producea efectele inclusiv în cazul formulării unei cereri în justiție de către persoana expropriată, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, așadar, inclusiv în faza apelului. Pe de altă parte, chiar dacă norma din art. 5 alin. (8) nu exista ca atare în forma legii de la data de 11 iunie 2008 - data sesizării instanței -, introducerea sa nu a constituit decât o modificare formală a reglementării, în sensul menționării exprese a cerinței unei declarații autentice care să reflecte acordul expropriatului în privința cuantumului despăgubirii propuse de către expropriator.

Astfel, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel prin interpretarea normei din art. 5, legiuitorul a prevăzut că eliberarea sumei de bani reprezentând despăgubiri pentru expropriere, de către expropriator, se face fie în baza hotărârii emise în procedura administrativă, dacă persoana expropriată acceptă cuantumul despăgubirii propuse, fie în baza hotărârii judecătorești irevocabile, dacă persoana vizată de expropriere s-a adresat instanței în scopul stabilirii despăgubirilor. În toate cazurile, eliberarea sumei se face la cerere, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 198/2004 (care și-au păstrat forma inițială până la data pronunțării deciziei de apel recurate), noțiunea de "cerere" fiind explicitată în art. 4 alin. (3) din H.G.

nr. 941 din 10 iunie 2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, în sensul manifestării de voință, în formă scrisă, care exprimă acordul cu privire la cuantumul despăgubirii propuse. Adăugarea, prin art. 5 alin. (8), a unei condiții de formă, cea autentică, în ceea ce privește manifestarea de voință, nu a schimbat fondul problemei, reprezentat de acceptarea cuantumului despăgubirilor, astfel încât relevantă în cauză este opțiunea exprimată de către reclamantă în sensul acceptării sumei de bani propuse de către expropriator. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, împrejurarea că i s-a solicitat de către pârâtă o declarație în formă autentică în sensul acceptării cuantumului despăgubirilor nu reflectă un abuz al autorităților, atât timp cât acest act era prevăzut de legea în vigoare.

O asemenea declarație nu i s-ar fi solicitat dacă reclamanta nu și-ar fi manifestat intenția de a accepta despăgubirea propusă, adresându-se în acest scop autorității competente. Reclamanta nu a contestat faptul că a fost de acord cu plata sumei de bani propuse, dovadă că a încasat chiar acea sumă de bani, astfel cum au reținut instanțele de fond, solicitând în prezenta cauză doar diferența între suma încasată și cea care ar fi urmat a fi stabilită de instanță pe baza expertizei. De asemenea, nu a contestat natura de act juridic unilateral în ceea ce privește acceptarea cuantumului despăgubirilor, reținută de ambele instanțe de fond, și nici caracterul irevocabil al opțiunii exprimate de reclamantă, de esența actului unilateral.

Aplicarea principiului irevocabilității actului juridic unilateral reprezentat de acceptarea propunerii de despăgubiri făcute de expropriator semnifică stingerea dreptului de a se pretinde, de către persoana expropriată, un alt cuantum al despăgubirii, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția de respingere a contestației ca neîntemeiată. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile relative la împrejurarea că despăgubirea încasată nu ar fi "justă", atât timp cât reclamanta a fost de acord cu plata sumei respective, asumându-și efectele opțiunii sale. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.J. împotriva încheierilor de ședință din 20 septembrie 2010, respectiv, din 27 septembrie 2010 ale Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și împotriva Deciziei nr. 508/A din 29 septembrie 2010 a aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2011.