ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7478/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7478/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 248 din 22 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta M.J., în contradictoriu

cu pârâta C.N.A.D.N.R. SA.

În motivarea sentinței, s-a reținut că

reclamanta a înțeles să solicite nulitatea hotărârii de stabilire a despăgubirilor

datorate pentru exproprierea terenului proprietatea sa, motivată de

împrejurarea că nu a fost notificată, iar suma ce i-a fost acordată nu acoperă

valoarea imobilului și prejudiciul suferit.

Aceste susțineri au

fost, însă, înlăturate, deoarece reclamantei i-au fost comunicate, conform

propriei declarații, documentele privitoare la despăgubirea acordată, la data

de 29 mai 2008, iar suma stabilită de 71.285,38 RON, a fost consemnată la

dispoziția reclamantei la 17 aprilie 2008 la CEC, astfel cum prevede art. 6

alin. (2) din Legea nr. 198/2004, sumă ulterior încasată la 26 martie 2009.

Având în vedere

aspectele ce rezultă din coroborarea cererii de renunțare la judecată,

formulată de reclamantă, cu faptul acceptării și încasării sumelor de bani stabilite

cu titlu de despăgubire în ceea ce o privește, pentru imobilul expropriat,

tribunalul, în raport de dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 508 din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat

împotriva acestei hotărâri de către reclamantă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a înlăturat, în primul rând, criticile relative la

greșita respingere de către tribunal, a cererii de acordare a diferenței dintre

valoarea de circulație a imobilului și suma stabilită drept despăgubire, sumă

care nu ar reprezenta valoarea reală a despăgubirilor care i s-ar fi cuvenit.

Analiza sistematică,

dar și cea logică a dispozițiilor art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai

2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de

interes național, județean și local relevă concluzia că eliberarea efectivă a

sumei se realizează doar ulterior momentului definitivării sale, sub aspectul

cuantumului concret cuvenit. Acest moment este configurat de norma juridică în

discuție prin condiționarea de existența fie a unei hotărâri judecătorești de

stabilire a cuantumului despăgubirii cuvenite, fie a unei declarații autentice

de acceptare a sumei astfel stabilite.

Așadar, prin modul de

legiferare instituit în vederea realizării finalității dorite, cele două

ipoteze juridice se exclud reciproc, astfel încât dacă persoana îndreptățită

este de acord (evident, integral) cu suma stabilită (global, integral) ca

despăgubiri datorate, existând declarația autentică în acest sens, suma se va

elibera, procedura fiind epuizată sub acest aspect.

Dacă, însă, persoana

nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire, atunci trebuie urmată

procedura judiciară de stabilire a cuantumului datorat, eliberarea sumei urmând

a se realiza de-abia după rămânerea definitivă și irevocabilă, a hotărârii în

acest sens.

Tocmai de aceea, în

cadrul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 198/2004 se reglementează

posibilitatea contestării judiciare doar pentru "expropriatul

nemulțumit", ceea ce echivalează, prin delimitarea celor două ipoteze

legale, cu existența deplinului acord al expropriatului ce a dat declarația

autentică de acceptare a sumei stabilite.

Concluzia este

întărită și de interpretarea istorico-teleologică a textului legal enunțat,

prin raportare la formularea anterioară a acestuia. Astfel, forma anterioară a

dispozițiilor art. 5 alin. (5) din lege nu permitea eliberarea sumei înainte de

stabilirea cuantumului său total și definitiv printr-o hotărâre judecătorească.

Modificarea introdusă prin Legea nr. 184/2008, caracterizată prin

flexibilitate, dinamizează procedura, în sensul eliberării mai rapide a

despăgubirilor, însă acceptarea nu va putea viza, pentru identitate de rațiune,

decât suma totală stabilită, fără posibilitatea continuării procedurii pentru

solicitarea vreunei diferențe, astfel cum pretinde apelanta din cauză.

Acceptarea ofertei de

despăgubiri de către expropriat reprezintă un act juridic caracterizat în

principiu, prin concordanță (în sensul conformității cu oferta de despăgubiri),

caracter neîndoielnic, caracter personal și util (în sensul de a fi realizată

înainte ca oferta de despăgubiri să fi fost revocată).

Sub același aspect,

este adevărat că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 34/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, stabilesc modul de evaluare a

despăgubirilor, în vederea stabilirii unei despăgubiri juste și rezonabile, însă

această determinare se realizează doar în situația nerealizării unei înțelegeri

între cele două părți, concretizate în declarația autentică la care se referă

art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198 din 25 mai 2004 privind unele măsuri

prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean

și local, respectiv în cadrul existenței primei ipoteze a normei juridice în

discuție configurat de purtarea unui litigiu privind stabilirea cuantumului

despăgubirii.

Instanța de apel a

mai reținut că în cauză este incidentă ipoteza ultim menționată de textul

legal, respectiv existența unei declarații autentice de acceptare a sumei

despăgubirilor, stabilite de către expropriator, acceptare necondiționată de

reclamantă, de vreun alt element sau vreo altă împrejurare viitoare, precum

invocă aceasta în apelul său, respectiv, despăgubirea ulterioară și pentru

diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și suma stabilită drept

despăgubire.

Dimpotrivă, din

conținutul concret al declarației, rezultă că reclamanta a acceptat "suma

reprezentând despăgubiri, stabilită prin hotărârea" de expropriere,

acceptarea fiind simplă și necondiționată, ea îndeplinind toate cerințele

anterior menționate, inclusiv concordanța, respectiv conformitatea acesteia cu

oferta realizată. Or, oferta nu a vizat o parte a despăgubirilor, ci cuantumul

integral al acestora.

Aserțiunile

reclamantei în sensul că a nuanțat această acceptare, de obținerea în

continuare a diferenței menționată, prin cerere formulată în acest sens către

pârâtă, sunt nefondate, atât timp cât respectivul înscris nu este semnat de

către reclamantă și nici nu poartă vreo dată de înregistrare la pârâtă, ceea ce

echivalează cu neformularea unei astfel de cereri, deci cu inexistența unei

astfel de condiții.

Dimpotrivă, dovada

acceptării sumei stabilite drept despăgubire totală, cu această semnificație

decurgând din interpretarea conținutului concret al declarației autentice, este

ilustrată și de încasarea efectivă a despăgubirii, potrivit extrasului CEC Bank

din data de 17 noiembrie 2009 și dispoziției de deblocare a contului, deși

reclamanta nu recunoaște faptul încasării.

Or, așa cum s-a

arătat, eliberarea sumei de bani nu se poate realiza decât la momentul

definitivării cuantumului său total, reclamanta neputând să invoce o altă

interpretare a prevederii legale pe care își întemeiază cererea, atât timp cât

declarația sa de acceptare a fost una conformă ofertei realizate.

Pentru ansamblul

acestor considerente, instanța de apel a apreciat că toate criticile din

motivele de apel, arondate acestui aspect, inclusiv cele referitoare la

nesocotirea dreptului de proprietate ocrotit de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, sunt nefondate.

În al doilea rând,

instanța de apel a înlăturat și criticile relative la nulitatea hotărârii și a

procesului-verbal, ca urmare a faptului că aceasta nu a fost încunoștiințată de

declanșarea procedurii de expropriere, cu motivarea că dispozițiile legale

incidente în materie nu instituie o astfel de obligativitate, de înștiințare

personală a fiecărui expropriat în parte.

Astfel, din

prevederile art. 3 alin. (3) și art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 198 din 25

mai 2004 rezultă că procedura stabilită de legiuitor implică modalitatea de

aducere la cunoștință prin afișare, deci în mod general și nu direct, astfel

cum invocă reclamanta.

Or, atât H.G. nr. 948

din 22 august 2007 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor

proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică

"Fluidizare trafic pe DN 1 km 8+100 - km 17+000 și Centura rutieră în zona

de nord a municipiului București - obiect 5A - Reabilitare și extindere la

patru benzi a Centurii rutiere a municipiului București între DN 1A și DN

1", cât și H.G. nr. 1519/2007 de modificare a sa, au fost publicate în M.

Of. al României (nr. 600, respectiv 872), beneficiind astfel, de o formă largă

de publicizare.

Nu mai puțin,

potrivit susținerii pârâtei, necontestate de către reclamantă, la sediul

Consiliului Local al sectorului 1 București, s-a procedat la afișarea

informațiilor privind lista imobilelor propuse spre expropriere, planul de

amplasament al lucrării, anunțul privind posibilitatea depunerii de către

titularii dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 1519/2007, a cererii

prevăzute de art. 5 din acest act împreună cu documentele doveditoare, valoarea

despăgubirilor pentru fiecare imobil expropriat.

Este adevărat că

potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 941 din 10 iunie 2004 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, act normativ care în

prezent este abrogat de H.G. nr. 434/2009, prevedea posibilitatea notificării

personale a fiecărui titular de drepturi reale asupra imobilului expropriat,

însă textul normativ instituia facultativ, la latitudinea expropriatorului,

această posibilitate.

Instanța de apel a

constatat că însăși reclamanta recunoaște, prin chiar motivele sale de apel, că

a primit totuși înștiințarea cuprinzând elementele relevante, comunicându-i-se

câte un exemplar al procesului-verbal și al hotărârii la data de 29 mai 2008,

participând așadar, în mod activ în cadrul procedurii de expropriere.

În al treilea rând,

instanța de apel a înlăturat și criticile circumscrise necomunicării unor

înscrisuri depuse la dosar, de partea adversă, greșitei menționări a

dezbaterilor de la un termen de judecată, greșitei precizări a datelor din

cuprinsul întâmpinării depuse de intimată la dosar, precum și a greșitei

expuneri a susținerilor reclamantei, în cadrul sentinței apelate.

Astfel, s-a apreciat

că, atât timp cât însăși reclamanta precizează că a studiat actele depuse la

dosar de către pârâtă, pentru următorul termen de judecată, nu a fost vătămată

în dreptul său la apărare și la un proces echitabil, în sensul cerințelor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale

Fundamentale.

Totodată, eventualele

erori materiale din cuprinsul încheierilor de ședință pot fi rectificate pe

calea procedurală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ.,

procedură specială și prioritară, potrivit regulii specialia generalibus

derogant.

Cât privește erorile

strecurate în cadrul întâmpinării pârâtei, pot fi rectificate de către aceasta,

la cererea reclamantei, însă ele nu pot echivala cu lipsa întâmpinării, în

condițiile în care întâmpinarea răspunde, cel puțin parțial, criticilor evocate

de această parte, prin cererea de chemare în judecată.

Considerentele

tribunalului referitoare la renunțarea reclamantei la judecată sau la mențiunea

referitoare la valoarea învederată de reclamantă, pentru un metru pătrat, nu au

fost unele decisive în soluția adoptată, în condițiile în care pe de o parte,

instanța de judecată nu a luat act de cererea de renunțare la judecată, aceasta

nefiind semnată și fiind mult nuanțată ulterior, iar pe de altă parte, soluția

tribunalului a fost determinată de acceptarea sumei de bani stabilite drept

despăgubire, fapt care transforma în inutile, orice precizări relative la

valoarea concretă a imobilului expropriat, a conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei

menționate, precum și a încheierilor de ședință din 20 și 27 septembrie 2010, a

declarat recurs reclamanta M.J., criticând-o pentru nelegalitate și susținând,

în esență, următoarele:

- Instanța de apel a

procedat greșit analizând aspectele relative la cuantumul despăgubirilor cu

prioritate față de cele vizând legalitatea procedurii de expropriere;

- Instanța a făcut

aplicarea dispozițiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, însă acesta

nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind introdus

prin modificarea intervenită la data de 31 octombrie 2008, prin Legea nr.

184/2008; de asemenea, a menționat greșit că actualul alin. (8) ar coincide cu

alin. (5) din reglementarea anterioară, acesta din urmă, în niciuna dintre variante,

neavând incidență în cauză;

- Faptul că, la

eliberarea sumei, expropriatorul a solicitat reclamantei o declarație autentică

este un abuz din partea acestuia, care a încercat, astfel, să-și acopere

ilegalitățile din procedura exproprierii, prin consemnarea unei sume de bani

care nu corespunde cu despăgubirea, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994,

nefiind, astfel, respectată garanția constituțională privind caracterul just al

despăgubirii;

- În mod greșit, a

fost ignorată cererea sa de amânare a cauzei, pentru lipsă de apărare,

dovedită, de la termenul de judecată din 20 septembrie 2010, când s-au pus

concluzii, fiindu-i încălcat dreptul la apărare, cu atât mai mult cu cât părții

i-a fost refuzată și repunerea cauzei pe rol, solicitată în scris.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Cu toate că

recurentul nu a indicat temeiul juridic al criticilor formulate, în baza art.

306 alin. (3) C. proc. civ., este posibilă încadrarea primului și a ultimului

motiv, în ordinea prezentată de către recurent, în cazurile prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ., iar a celorlalte două - în cazul descris de art. 304

pct. 9, dat fiind faptul că se pretinde încălcarea ori aplicarea greșită a unor

norme de drept procesual, respectiv substanțial, după caz, din perspectiva

cărora vor fi analizate.

În cadrul motivelor

de recurs formulate, criticile vizând modul de aplicare a normelor de procedură

urmează a fi cercetate cu prioritate, date fiind consecințele eventualei

admiteri a susținerilor părții pe acest aspect, respectiv admiterea recursului

și casarea în totalitate a deciziei, fără a fi necesară și evaluarea aspectelor

de fond.

relativ la pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a dreptului

reclamantei la apărare, prin respingerea cererilor sale de amânare, respectiv

de repunere a cauzei pe rol, vizează încheierile de ședință din datele de 20

septembrie 2010, când instanța de apel a reținut cauza spre soluționare,

amânând pronunțarea, și 27 septembrie 2010, când pronunțarea a fost din nou

amânată pentru data de 29 septembrie 2010.

În aplicarea art. 106

C. proc. civ., eventuala anulare a încheierilor de ședință succesive ar conduce

la nulitatea actului subsecvent, anume decizia pronunțată la data de 29

septembrie 2010, recurată, de asemenea, în cauză, motiv pentru care se impune

cercetarea cu precădere a legalității acestor acte de procedură.

Contrar susținerilor

recurentei, la termenul de judecată din 20 septembrie 2010, partea nu a

formulat o cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, ci de lăsare a

cauzei la sfârșitul ședinței de judecată, pentru a permite apărătorului ales să

se prezinte la proces.

Instanța a dat curs

acestei cereri și a reluat cauza la sfârșitul ședinței, în prezența

reclamantei, amânând chiar pronunțarea, în aplicarea art. 156 alin. (2) C.

proc. civ., tocmai pentru a asigura părții posibilitatea susținerii apărării

concepute în cauză, prin depunerea de concluzii scrise.

În aceste condiții,

dreptul la apărare al reclamantei a fost pe deplin respectat, criticile pe

acest aspect urmând a fi înlăturate, nefiind întrunite cerințele din art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

motivul de recurs prin care se reproșează instanței de apel analizarea

aspectelor privind cuantumul despăgubirilor cu prioritate față de cele de

legalitate a procedurii de expropriere.

Prima instanță nu a

analizat cuantumul despăgubirilor la care ar fi fost îndreptățită reclamanta în

urma exproprierii, pe baza criteriilor prevăzute de art. 9 din Legea nr.

198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, aspect ce interesa fondul

contestației, ci s-a pronunțat asupra susținerilor pârâtei Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. privind efectele acceptării

ofertei de despăgubiri, formulate în cadrul excepției lipsei de interes a

contestației împotriva Hotărârii nr. 2 din 25 februarie 2008 emise de pârâtă.

Chiar dacă nu a

respins contestația ca fiind rămasă fără interes, astfel cum preconiza pârâta

prin invocarea excepției, tribunalul a valorificat susținerile acesteia la

pronunțarea soluției, atât timp cât nu a cercetat cuantumul despăgubirilor

cuvenite, ceea ce înseamnă că nu a intrat în fondul cauzei.

În aceste condiții,

în mod corect, instanța de apel a cercetat legalitatea și temeinicia sentinței

din perspectiva raționamentului juridic pe care aceasta s-a întemeiat, făcând o

aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de

apel, "stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță".

Faptul că instanța de

apel a cercetat și alte aspecte, precum cele ținând de legalitatea procedurii

de expropriere, cu toate că sentința a fost confirmată în raport de

împrejurarea acceptării ofertei de despăgubiri, nu contrazice constatarea

anterioară, atât timp cât au fost validate argumentele decisive din hotărârea

primei instanțe.

Mai mult, respingerea

tuturor susținerilor reclamantei din motivarea apelului exclude existența

vreunei vătămări prin ordinea de analiză a acestora, astfel încât, pentru toate

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge și acest motiv de recurs.

fondul cauzei urmează a fi analizate împreună, întrucât, deși numerotate

distinct în cererea de recurs, constituie argumente în susținerea încălcării

ori a aplicării greșite a acelorași prevederi legale.

Sunt nefondate

susținerile referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a

dispozițiilor alin. (8) al art. 5 din Legea nr. 198/2004, în condițiile în care

ipoteza legală nu exista la data formulării cererii de chemare în judecată,

fiind introdusă abia la 31 octombrie 2008, urmare a modificărilor aduse prin

Legea nr. 184/2008.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a dat eficiență principiului aplicării imediate a legii

noi de drept substanțial, fiind vorba despre o situație juridică în curs de

derulare, neepuizată la momentul intrării acesteia în vigoare (facta

pendentia), anume oferta de despăgubire făcută de către pârâtă, ce își producea

efectele inclusiv în cazul formulării unei cereri în justiție de către persoana

expropriată, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, până la pronunțarea

unei hotărâri judecătorești definitive, așadar, inclusiv în faza apelului.

Pe de altă parte,

chiar dacă norma din art. 5 alin. (8) nu exista ca atare în forma legii de la

data de 11 iunie 2008 - data sesizării instanței -, introducerea sa nu a

constituit decât o modificare formală a reglementării, în sensul menționării

exprese a cerinței unei declarații autentice care să reflecte acordul

expropriatului în privința cuantumului despăgubirii propuse de către

expropriator.

Astfel, după cum, în

mod corect, a constatat instanța de apel prin interpretarea normei din art. 5,

legiuitorul a prevăzut că eliberarea sumei de bani reprezentând despăgubiri

pentru expropriere, de către expropriator, se face fie în baza hotărârii emise

în procedura administrativă, dacă persoana expropriată acceptă cuantumul

despăgubirii propuse, fie în baza hotărârii judecătorești irevocabile, dacă

persoana vizată de expropriere s-a adresat instanței în scopul stabilirii

despăgubirilor.

În toate cazurile,

eliberarea sumei se face la cerere, astfel cum rezultă din art. 5 alin. (1) și

art. 9 din Legea nr. 198/2004 (care și-au păstrat forma inițială până la data

pronunțării deciziei de apel recurate), noțiunea de "cerere" fiind

explicitată în art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 941 din 10 iunie 2004 de aprobare

a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, în sensul

manifestării de voință, în formă scrisă, care exprimă acordul cu privire la

cuantumul despăgubirii propuse.

Adăugarea, prin art.

5 alin. (8), a unei condiții de formă, cea autentică, în ceea ce privește

manifestarea de voință, nu a schimbat fondul problemei, reprezentat de

acceptarea cuantumului despăgubirilor, astfel încât relevantă în cauză este

opțiunea exprimată de către reclamantă în sensul acceptării sumei de bani

propuse de către expropriator.

Contrar susținerilor

recurentei - reclamante, împrejurarea că i s-a solicitat de către pârâtă o

declarație în formă autentică în sensul acceptării cuantumului despăgubirilor

nu reflectă un abuz al autorităților, atât timp cât acest act era prevăzut de

legea în vigoare.

O asemenea declarație

nu i s-ar fi solicitat dacă reclamanta nu și-ar fi manifestat intenția de a

accepta despăgubirea propusă, adresându-se în acest scop autorității

competente.

Reclamanta nu a

contestat faptul că a fost de acord cu plata sumei de bani propuse, dovadă că a

încasat chiar acea sumă de bani, astfel cum au reținut instanțele de fond,

solicitând în prezenta cauză doar diferența între suma încasată și cea care ar

fi urmat a fi stabilită de instanță pe baza expertizei.

De asemenea, nu a

contestat natura de act juridic unilateral în ceea ce privește acceptarea

cuantumului despăgubirilor, reținută de ambele instanțe de fond, și nici

caracterul irevocabil al opțiunii exprimate de reclamantă, de esența actului

unilateral.

Aplicarea

principiului irevocabilității actului juridic unilateral reprezentat de

acceptarea propunerii de despăgubiri făcute de expropriator semnifică stingerea

dreptului de a se pretinde, de către persoana expropriată, un alt cuantum al

despăgubirii, astfel încât, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția

de respingere a contestației ca neîntemeiată.

În aceste condiții,

nu pot fi primite susținerile relative la împrejurarea că despăgubirea încasată

nu ar fi "justă", atât timp cât reclamanta a fost de acord cu plata

sumei respective, asumându-și efectele opțiunii sale.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.J. împotriva încheierilor de

ședință din 20 septembrie 2010, respectiv, din 27 septembrie 2010 ale Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

precum și împotriva Deciziei nr. 508/A din 29 septembrie 2010 a aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2011.