ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5303/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5303/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava, secția civilă, reclamanta L.O., în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P.

Iași, Comuna Șcheia - prin primar și Comuna Șcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D.,

a solicitat să se verifice temeinicia hotărârii nr. 19 din 18 octombrie 2011

dată în Dosarul nr. 86/2011 de către C.V.D.P.A.D. a Comunei Șcheia cu privire

la cuantumul despăgubirilor cu care nu este de acord, acestea fiind calculate

la un preț mult inferior față de prețul de piață, a valorii de înlocuire și a

prețului solicitat de ea; obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri

reprezentând prejudiciul rezultat din diminuarea valorii terenului rămas în

urma exproprierii; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de

judecată din data de 3 aprilie 2012, reclamanta a formulat precizări la

acțiune, prin care a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 18 din

Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010 rap. la art. 23 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, ca instanța de judecată să constate netemeinicia

hotărârii nr. 19 din data de 18 octombrie 2011 (Dosar nr. 86/2011) a Comisiei

de verificare a drepturilor de proprietate și acordare a despăgubirilor a

Comunei Șcheia cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, să stabilească

despăgubirea la suma de 4.000 de euro pe arul de teren expropriat (total 89.640

euro), cu consecința anulării parțiale a hotărârii din 18 octombrie 2011 în ce

privește despăgubirea stabilită și, eventual, suprafața expropriată și

obligarea expropriatorului - Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R.

SA - D.R.D.P. Iași la plata despăgubirilor solicitate, deoarece instanța de

judecată are obligația, conform art. 27 din Legea nr. 33/1994, de a compara

rezultatul expertizei cu oferta și cu pretențiile formulate de părți,

despăgubirea acordată de către instanță neputând fi mai mică decât cea oferită

de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat, dar nu

trebuie să fie limitată de despăgubirea ce va fi stabilită prin raportul de expertiză

(Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, Decizia nr. 985 din 4 februarie 2009).

De asemenea, a

solicitat, așa cum a arătat în cererea de chemare în judecată, obligarea

expropriatorului la plata unei despăgubiri reprezentând prejudiciul rezultat

din diminuarea valorii terenului rămas în urma exproprierii.

Prin sentința nr. 204

din 29 ianuarie 2013, Tribunalul Suceava, secția civilă, a admis, în parte,

contestația formulată și precizată de către reclamanta L.O., în contradictoriu

cu pârâții Statul Român - prin M.T.I. - prin C.N.A.D.N.R. SA - prin D.R.D.P.

Iași, Comuna Șcheia - prin primar și Comuna Șcheia - prin primar - C.V.D.P.A.D.;

a desființat, în parte, hotărârea 19 din 18 octombrie 2011; a obligat pârâtul Statul

Român la plata către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de

27481,5 euro în echivalent lei la data plății efective; a respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere vizând exproprierea unei suprafețe de teren

suplimentare; a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a sumei

de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin hotărârea din 18

octombrie 2011 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate și acordare

a despăgubirilor Șcheia s-a dispus plata sumei de 2.766 lei în favoarea

reclamantei Lucaci Oltea, cu titlu de despăgubire pentru exproprierea

imobilului situat în com. Șcheia, jud. Suceava, din C.F., compus din teren

liber de construcții, în suprafață de 2.241 mp.

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 255/2010, cu modificările și completările ulterioare,

expropriatul poate contesta hotărârea de expropriere sub aspectul cuantumului

despăgubirii acordate, iar conform art. 22 alin. (3) din Lege, acțiunea se

soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în ceea

ce privește stabilirea despăgubirii.

Art. 26 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 33/1994 (Lege-cadru generală în materie de expropriere), la care

legea specială (nr. 255/2010) face trimitere, deci aplicabil speței, stabilește

criteriile pentru determinarea cuantumului despăgubirii, stipulând că

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane interpuse și că, la calcularea

cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța de judecată, trebuie

să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același

fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de

expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor

persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Art. 27 din Legea nr.

33/1994, la care, de asemenea, se face trimitere în vederea soluționării

cauzei, stabilește că, pentru fixarea despăgubirii, instanța compară rezultatul

expertizei cu oferte și cu pretențiile formulate de părți, despăgubirea

acordată neputând fi mai mică decât cea oferită de către expropriator și nici

mai mare decât cea solicitată de către expropriat.

În speță,

expropriatorul a oferit, pentru terenul expropriat, suma de 2.766 lei,

expropriatul a pretins suma de 4.000 euro/ar, adică 89.640 euro, în timp ce,

prin raportul de expertiză întocmit în cauză de către comisia de experți

compusă din expert V.M., I.S. și A.M., așa cum a fost corectat printr-un

supliment la raport, s-a propus, într-o variantă, suma de 2.0841,3 euro (9,30

euro/mp) prin raportare la valoarea de piață după Standardele Internaționale de

Evaluare, iar, într-o altă variantă, suma de 1.120,50 euro (0,5 eur0/mp) prin

raportare la expertiza actualizată a Camerei Notarilor Publici Suceava (filele

142-169, 205-217).

Expropriatorul a

solicitat instanței înlăturarea raportului de expertiză și menținerea ofertei

de despăgubire inițială, invocând că experții nu s-au raportat la tranzacții

concrete cu imobile similare, luând ca element de referință în stabilirea

valorii de circulație doar ofertele de vânzare și, în plus, nu au ținut seama

de caracteristicile terenului expropriat și de elementele care îl diferențiază

de comparabila de referință, omițând aplicarea tuturor corecțiilor necesare sau

individualizând greșit unii coeficienți de corecție.

Într-adevăr, pentru

determinarea prețului de piață, experții nu au avut în vedere tranzacții concrete,

raportându-se la oferte de tranzacționare, pentru terenuri similare sau

comparabile, însă, în răspunsul la obiecțiuni pe acest aspect, și-au argumentat

„alegerea”, arătând că sursele de informare aflate la dispoziția experților,

posibile și credibile - bănci, agenții imobiliare, primărie, intermedia, presa

de specialitate, localnici - nu au oferit informații despre tranzacțiile

încheiate, ceea ce confirmă caracterizarea de piață imobiliară inactivă față de

perioada anterioară 2008-2010, că puținele tranzacții efective nu sunt

credibile, date fiind diferențele nejustificat de mari de prețuri de vânzare,

astfel că folosirea ofertelor este singura rațională și se bazează pe

încrederea care trebuie atribuită datelor faptice și a ipotezelor utilizate

(Standardele Internaționale de Evaluare 2011, I.V.S. - Cadru general).

Au mai arătat

experții că, potrivit acelorași Standarde Internaționale, atunci când nu există

tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele

obținute din tranzacțiile efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi

verificate prin evaluare, se pot folosi și prețurile cerute prin ofertele de

vânzare sau prețurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri

comparabile.

Au mai arătat

experții că informațiile despre preț din oferte de pe o piață inactivă pot fi

totuși o dovadă a valorii de piață, deoarece, chiar pe piețele în declin,

există vânzători care nu acționează sub constrângerea de a vinde; în acest

context, a nu ține cont de dovada prețurilor realizate de vânzători ar însemna

ignorarea realității pieței.

Nu se poate reține că

experții ar fi „ignorat” tranzacțiile concrete, cum susține expropriatorul, ci

nu le-au identificat ca și surse credibile de informare, astfel că instanța

trebuie să țină cont de concluziile acestora, cu atât mai mult cu cât sunt

unanime, au o bază legală (S.I.E. 2011), iar expropriatorul, deși le-a pus sub

semnul îndoielii, nu a oferit cel puțin un exemplu de tranzacție concretă

similară ori comparabilă.

Cât privește

comparația efectivă cu terenul din ofertă, expropriatorul s-a arătat nemulțumit

de coeficienții de corecție aplicați/omiși, față de deosebirile existente între

terenul expropriat și comparabila aleasă (f. 180), arătând următoarele:

- pentru criteriul

referitor la deschiderea la drum greșit s-a aplicat un coeficient de corecție

pozitiv de 7%, care a condus la majorarea prețului terenului expropriat cu 0,6

euro/mp, acest coeficient nefiind justificat, în condițiile în care terenul

expropriat are deschidere la drum de 32 ml, iar comparabila nr. 3 are

deschidere de 22 ml, diferența de 10 ml între cele două proprietăți fiind

nerelevantă sub aspectul posibilităților de utilizare și, implicit, sub cel al

valorii;

- pentru criteriul

localizării, corecția negativă de minus 15% este prea mică, în contextul în

care terenul expropriat este situat în extravilan, în vecinătatea căii ferate,

iar comparabila nr. 3 este amplasată în intravilanul com. Șcheia, zona Vama

Veche, fapt ce impunea aplicarea unei corecții negative mai mari pentru localizare;

- coeficientul de

corecție negativ de 15% pentru criteriul utilizării a fost greșit

individualizat, fiind prea mic, în condițiile în care comparabila nr. 3

reprezintă teren intravilan pentru construcții, iar terenul expropriat este

teren agricol extravilan, cu restricții de construire nu doar datorită

amplasării în extravilan, ci și datorită proximității liniei de cale ferată,

deosebirile existente sub acest aspect impunând aplicarea unei corecții

negative în procent mai mare decât cel reținut în raport;

- pentru criteriul

utilităților nu s-a aplicat nici un coeficient de corecție în raport de

comparabila nr. 3, deși acest fapt se impunea, în contextul în care

proprietatea comparabilă are racord la rețeaua de energie electrică, iar

terenul expropriat este amplasat la 450 ml distanță față de accesul la

utilități, racordarea terenului în discuție la utilități implicând cheltuieli

însemnate ce constau în costurile de racordare.

Or, prin suplimentul

la expertiză s-a arătat că aprecierea privind corecția „greșită” este

nerezonabilă și nerealist formulată, deoarece Standardele Internaționale de

evaluare nu stabilesc reguli și reglementări de cuantificare a estimărilor

corecțiilor, corecțiile aplicate comparabilelor nu se calculează prin aplicarea

de formule matematice consacrate, rezultatul nu se raportează direct sau invers

proporțional matematic la datele culese din piața privind criteriul de

comparație.

Instanța și-a însușit

așadar raportul de expertiză prin care s-a stabilit o valoare de piață de 9,3

euro/mp, valoare rezonabilă dacă avem în vedere caracteristicile concrete ale

terenului, faptul că se află la o distanță mică de Primăria mun. Suceava (4 km), într-o zonă pretabilă pentru destinații diverse, inclusiv rezidențiale.

În ceea ce privește

data evaluării, în mod corect a fost avută în vedere data întocmirii raportului

de expertiză față de prevederile exprese în acest sens ale art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994.

Expropriatorul a

solicitat a fi menținută despăgubirea inițială, cerere cu care instanța nu

poate fi de acord.

Astfel, suma propusă

cu titlu de despăgubiri, 2.766 lei, a fost stabilită prin raportul de evaluare

teren întocmit de către C.C., în procedura prealabilă exproprierii efective,

conform art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 și art. 8 din

Normele de aplicare a legii, evaluatorul raportându-se la expertizele întocmite

și actualizate ale Camerei Notarilor Publici.

Aceste expertize

notariale sunt însă doar orientative.

Mai mult, autorul

raportului a arătat că suma stabilită nu constituie valoarea de piață a

terenului (fila 47), or în cauză interesează valoarea de piață.

Cât privește suma de

4.000 euro/ar, pretinsă de către expropriat, este nerealistă, nejustificată,

nesusținută de nicio probă, dimpotrivă infirmată prin raportul comisiei de

experți.

Așa cum rezultă din

expertiză, în urma exproprierii în patrimoniul reclamantei a mai rămas o

parcelă de 2.759 mp teren, care este afectată din cauza extinderii zonei de

protecție față de zona expropriată pe o suprafață de 642 mp teren, rămânând

pentru utilizare fără restricții numai 2.117 mp (filele 151, 162).

Potrivit experților,

utilizarea acestei parcele pentru destinație agricolă nu este posibilă în

condițiile respectării O.G. nr. 43/1997, care stipulează că realizarea de

culturi agricole sau forestiere pe zonele de siguranță este interzisă (filele 212,

213).

Cum în fapt s-a

expropriat practic și acest teren, dauna încercată este echivalentă cu prețul

său de circulație, adică 642 mp x 9,30 euro/mp = 5970,6 euro.

Aceeași concluzie și

pentru terenul de 72 mp, din aceeași suprafață neexpropriată de 2.759 mp, pe

care s-au extins săpăturile necesare execuției lucrării publice conform

experților (72 mp x 9,30 euro/mp = 669,6 euro).

În concluzie,

expropriatorul datorează expropriatului, cu titlu de despăgubiri civile, suma

de 27.481,5 euro în echivalent lei la data plății efective, fără a scădea

despăgubirea stabilită prin hotărârea contestată, câtă vreme nu s-a făcut

dovada plății ei.

Referitor la capătul

de cerere vizând exproprierea unei suprafețe mai mari, acesta a fost respins,

ca neîntemeiat, întrucât Legea nr. 255/2010 limitează obiectul contestației

împotriva hotărârii expropriatorului, precum și competența instanței de

judecată doar la verificarea cuantumului despăgubirii, precizând expres că

dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în ceea ce

privește stabilirea despăgubirii (art. 22 alin. (1) și (3) din Legea nr. 255/2010).

Art. 24 alin. (4) din

Legea nr. 33/1994 privind posibilitatea instanței de a aprecia asupra

caracterului parțial sau total al exproprierii nu are aplicabilitate în speță,

întrucât interesează doar procedura de expropriere generală, de drept comun

prevăzută de Legea nr. 33/1994, or, litigiul de față este fundamentat pe Legea nr.

255/2010, lege specială în materia exproprierii, care cuprinde dispoziții

derogatorii pe acest aspect, așa cum s-a arătat.

Pentru considerentele

de fapt și de drept învederate, instanța a admis, în parte, contestația

formulată și precizată, a desființat, în parte, hotărârea din 18 octombrie 2011

emisă de terț-pârâtă în Dosarul nr. 86/2011, a obligat prim-pârâtul la plata

către reclamantă, cu titlu de despăgubiri civile, a sumei de 27.481,5 euro în

echivalent lei la data plății efective și a respins, ca neîntemeiat, capătul de

cerere vizând exproprierea unei suprafețe de teren suplimentare.

Fiind în culpă

procesuală, în baza art. 274 C. proc. civ., expropriatorul datorează

expropriatului cheltuieli de judecată în sumă de 1.700 lei, compusă din

onorariul aferent expertizei achitat în contul experților S.I. (500 lei, fila 171)

și M.V. (700 lei, fila 173), imputat în integralitate expropriatorului, dat

fiind că a servit în întregime la darea soluției, precum și din onorariul

perceput de av. C.D.A. (500 lei, fila 230), care, de asemenea, a fost imputat

în întregime expropriatorului, având în vedere că este o sumă mică, în raport

de complexitatea cauzei și de munca depusă de avocat (formulare acțiune,

răspuns la întâmpinare, obiective expertiză, prezență la multiplele termen de

judecată), neimpunându-se, prin urmare, aplicarea art. 276 C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I., prin C.N.A.D.N.R.

SA - D.R.D.P. Iași, recalificat la termenul din 27 martie 2013 ca fiind apel.

Prin Decizia nr. 11

din 27 martie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a admis apelul, a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român să

plătească reclamantei suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (în

loc de 1.700 lei), menținând celelalte dispoziții ale sentinței, care nu

contravin acestei decizii.

În motivarea soluției

sale, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Apelantul a criticat

valoarea despăgubirii stabilită de instanță pentru terenul expropriat apreciind

că sunt aplicabile în speță prevederile Legii nr. 255/2010 și a normelor

metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 53/2011. Curtea

a reținut că într-adevăr în speță sunt aplicabile prevederile acestei legi

însă, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii de către instanță

sunt aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care face

trimitere în mod expres chiar Legea nr. 255/2010. Astfel art. 22 alin. (1) și (3)

prevede că „ expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art.

19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de

prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea

contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra

imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă

efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului

dreptului de proprietate. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în

ceea ce privește stabilirea despăgubirii.” Din acest text rezultă cu

certitudine faptul că pentru stabilirea cuantumului despăgubirii se aplică art.

26 menționat anterior. Textele invocate de apelant referitoare la evaluare din

Legea nr. 255/2010 și normele de aplicare ale acesteia se referă la evaluarea

făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către

instanță în caz de contestare a hotărârii expropriatorului.

A doua critică a vizat

nerespectarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 la efectuarea raportului

de expertiză. Potrivit acestuia la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la

data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse

proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare

și dovezile prezentate de aceștia. Curtea a apreciat că nu constituie o

încălcare a acestor dispoziții faptul că s-au folosit de către experți oferte

de vânzare iar nu prețuri rezultate din contracte de vânzare-cumpărare. Textul

de lege se referă la „prețul cu care se vând imobilele de același fel”, ceea ce

nu însemnă că nu pot fi luate în considerare și ofertele de vânzare în lipsa

unor tranzacții efective și suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege

se referă și la prețurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi

apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să își înstrăineze bunul.

Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător și cumpărător

prețul poate să scadă, dar diferența nu poate fi semnificativă, iar experții au

ținut cont și de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte,

Curtea reține că pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziția expertului

contracte de vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză

(septembrie 2012) având ca obiect terenuri din extravilanul comunei Șcheia, pe

care experții nu le-au avut în vedere. Astfel, pârâtul a depus o dată cu

cererea de apel patru contracte de vânzare cumpărare din perioada 2008-2009 ce

nu pot fi luat în considerare față de data efectuării raportului de expertiză.

Referitor la data în

raport de care se stabilește valoarea despăgubirilor, în criticile formulate de

pârâtul apelant acesta se referă la cea a exproprierii, apreciind că experții

trebuiau să aibă în vedere prețurile practicate pe piața imobiliară la acea

dată. Curtea a apreciat însă că valoarea despăgubirilor trebuie stabilită în

funcție de prețurile practicate pe piața imobiliară la data întocmirii

raportului de expertiză, astfel cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994. Ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor este ca valoarea

despăgubirilor pentru expropriere să fie stabilită la o dată cât mai apropriată

de data pronunțării hotărârii judecătorești pentru ca cel care primește

despăgubirile să își poată eventual achiziționa o proprietate asemănătoare cu

cea expropriată, fără a suferi un prejudiciu ca urmare a fluctuațiilor pieței.

De asemenea, se

constată că elementele de comparație ale proprietăților comparabile

(localizare, utilizarea permisă, condițiile pieței, mărimea suprafeței,

deschidere, utilități, acces, teren în exces), fiind diferite față de cele ale

proprietății evaluate, fiecare dintre aceste diferențe a fost luată în

considerare de către cei trei experți, care au corectat prețul proprietății

comparabile prin aplicarea diferitelor procente, apreciere corectă în

condițiile în care nu s-au adus de către pârâtul apelant alte argumente

pertinente pentru modificarea acestor procente, evaluatorii, potrivit

Standardelor Internaționale de Evaluare, aplicând metode cantitative și/sau

calitative pentru analiza diferențelor și estimarea corecțiilor.

În concluzie, în mod

corect prima instanță a stabilit valoarea despăgubirilor conform raportului de

expertiză întocmit în cauză, toți cei trei experți, inclusiv cei desemnați de

părți, ajungând la o concluzie comună în ceea ce privește evaluarea, și în

lipsa altor probe care să demonstreze că această evaluare nu e corectă.

În ceea ce privește

suprafețele de 642 de mp teren, respectiv 72 de mp, ce nu sunt incluse în cea

expropriată, în mod corect s-au acordat despăgubiri și pentru acestea în

condițiile în care, potrivit raportului de expertiză și suplimentului la acest

raport, suprafața de 72 de mp este ocupată de săpături în vederea realizării

obiectivului exproprierii, varianta ocolitoare a municipiului Suceava, prin

urmare, în fapt atributele dreptului de proprietate pentru această suprafață de

teren nu mai pot fi exercitate de proprietari, aceștia pierzând atributele

posesiei și folosinței, chiar și atributul dispoziției, în condițiile în care

situația actuală a imobilului face practic imposibilă eventuala înstrăinare

către terți, iar în ceea ce privește suprafața de 642 mp, experții au arătat că

se află în zona de siguranță, fapt ce determină ca terenul să nu poată fi

folosit conform destinației sale pentru culturi agricole, conform art. 16 alin.

(2) din O.G. nr. 43/1997, iar Curtea a apreciat că se impune acordarea de

despăgubiri pentru partea de teren ce nu poate fi exploatată de reclamanți

potrivit destinației sale ca urmare a exproprierii celeilalte părți,

incluzându-le deci în noțiunea de daune aduse proprietarului la care se referă art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Într-adevăr, în raportul de expertiză s-a

arătat că terenul de 642 mp se află în zona de protecție dar apoi în

suplimentul la raportul de expertiză experții au arătat că este vorba de zona

de siguranță a drumului, aducând argumente suplimentare raportat la prevederile

O.G. nr. 43/1997 care în anexa 1 prevede exact limitele zonei de siguranță și

ale celei de protecție, care pot fi determinate prin măsurători, or nu există

probe la dosar că măsurătorile experților sunt eronate.

Curtea a apreciat ca

întemeiată însă critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la plata

cărora a fost obligat pârâtul recurent, prima instanță făcând o greșită

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, pârâtul,

fiind parte căzută în pretenții, trebuia să fie obligat la plata cheltuielilor

de judecată avansate de reclamantă, însă întrucât pretențiile acesteia au fost

admise doar în parte, instanța poate obliga pârâtul la plata de cheltuieli de

judecată corespunzătoare pretențiilor admise, deci proporțional culpei sale

procesuale. În speță, pretențiile reclamantei au fost de obligare a pârâtului

la plata unei despăgubiri mult mai mari decât cea stabilită de experți și

acordată de prima instanță, respectiv 89.640 euro, prima instanță obligând

pârâtul la plata sumei de 27.481,5 euro, prin urmare și cheltuielile de judecată

trebuiau stabilite proporțional cu pretențiile admise.

Față de cele reținute

nu are nicio relevanță faptul că raportul de expertiză a servit în întregime la

darea soluției sau că onorariul avocatului este în cuantum mai mic decât

apreciază instanța că i s-ar fi cuvenit. În speță nu era aplicabil art. 276,

astfel cum susține apelantul, întrucât conform art. 276 C. proc. civ. când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va

aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată, putând face compensarea lor. Având în vedere expresia folosită de

legiuitor în art. 276 C. proc. civ., problema compensării cheltuielilor de

judecată se pune numai atunci când părțile sunt obligate reciproc, deci atunci

când pârâtul a făcut cerere reconvențională ori au fost făcute cereri de

intervenție, iar cererea incidentală a fost admisă o dată cu cererea

principală, în tot sau în parte. În cazul de față nu s-a formulat o cerere

reconvențională de către pârât, fiind admisă doar cererea reclamantei deci art.

276 C. proc. civ. nu era aplicabil. În concluzie, cuantumul corect al

cheltuielilor de judecată era de 500 lei, în loc de 1.700 lei.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P.

Iași, care a invocat pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), formulând următoarele critici:

fost înlăturată critica din apel referitoare la incidența în cauză a unei

proceduri derogatorii speciale de stabilire a despăgubirilor, consacrată de

dispozițiile Legii nr. 255/2010 și de Normele Metodologice de aplicare a

acestei legi.

Astfel, deși a

reținut în mod corect că, în raport cu Legea nr. 33/1994, care reprezintă

dreptul comun în materia exproprierii, Legea nr. 255/2010 reprezintă o lege

specială ce reglementează procedura de expropriere pentru realizarea

obiectivelor prevăzute la art. 1 din acest act normativ și că prevederile legii

speciale sunt aplicabile cu prioritate în cauza potrivit principiului

„specialia generalibus derogant”, instanța de apel a considerat

fără temei că Legea nr. 255/2010 nu ar conține

dispoziții derogatorii sub

aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite

persoanelor expropriate și că în această privință sunt incidente dispozițiile art.

21-27 din Legea nr.

33/1994.

Deși dispozițiile art.

22 din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la dispozițiile ar. 21 -27 din Legea nr.

33/1994, această trimitere se referă la dispozițiile de drept procedural din

actul normativ ce constituie dreptul comun în materie, iar nu modalitatea de

evaluare și de stabilire a despăgubirilor. Concluzia sus menționată este

justificată de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, acțiunea prin

care persoana expropriată contestă cuantumul despăgubirii se soluționează

potrivit art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, fiind astfel evident că aceste din

urmă reglementări sunt aplicabile doar sub aspect procedural, adică sub

aspectul modului de desemnare a comisiei de experți și de întocmire a

expertizei, iar nu și sub aspectul metodei de evaluare, care are o reglementare

specială în cuprinsul dispozițiilor sus menționate din Legea nr.

255/2010.

2) În măsura în care

statuarea instanței de apel privind incidența în cauză a dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994 este corectă, recurentul susține că această dispoziție

legală a fost greșit interpretată și aplicată în speță.

Potrivit textului de

lege sus menționat, la calculul cuantumului

despăgubirii

experții, precum și instanța de judecată, vor ține seama de

prețul cu

care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în

unitatea administrativ teritorială, ceea ce

înseamnă că pentru stabilirea

prețului real de circulație experții

trebuiau să se raporteze la tranzacții concrete cu imobile similare întrucât

numai tranzacțiile finalizate și materializate prin întocmirea contractelor, de

vânzare cumpărare pot reflecta în mod real prețul cu care se vând în mod

obișnuit imobilele.

Față de reglementarea

în discuție, în mod greșit ambele instanțe au valorificat concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză în condițiile în care acest raport nu

reflectă prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel

deoarece experții nu au verificat și identificat nici un fel de tranzacții

concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare terenului expropriat,

ci au avut în vedere doar oferte de vânzare postate pe internet sau la

agențiile imobiliare pentru terenuri asemănătoare, valoarea despăgubirilor fiind

calculată în raport de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienți de

corecție care ar fi trebuit sa reflecte deosebirile existente între terenul

expropriat și parcelele la care se referă anunțurile de vânzare avute în

vedere.

În contextul în care

nu există nici o probă și nici un indiciu din care să rezulte că prețurile

menționate în anunțurile de vânzare examinate de experți ar corespunde cu

prețurile de tranzacționare efectivă, care se stabilesc pe baza negocierilor

dintre proprietar și potențialii cumpărători și care pot fi influențate de

evoluția pieței imobiliare în perioada cuprinsă între data postării ofertei și

data încheierii tranzacției efective, corecta aplicare a dispozițiilor art. 26

din Legea nr. 33/1994 impunea ca datele din ofertele examinate să fie

verificate și prin prisma unor tranzacții efective pentru a se putea stabili în

acest

mod în ce măsură respectivele oferte

corespund realității pieței imobiliare.

În consecință, pentru

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 era

necesar să fie avute în vedere prețurile concrete

de tranzacționare cuprinse în contracte autentice încheiate cu privire

la

imobile similare, iar evaluarea parcelei în discuție să se raporteze

la aceste prețuri, iar nu la oferte care reflectă doar prețurile solicitate de

potențialii vânzători.

Susține recurentul că

raportul de expertiză efectuat în cauză nu corespunde exigențelor impuse de art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 sub aspectul modalității de evaluare a

terenului expropriat și că prin urmare nu se justifica a fi valorificate

concluziile acestui raport.

Totodată, se susține

că și sub aspectul datei în raport de care se calculează despăgubirile cuvenite

persoanei expropriate, hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât în

sistemul Legii nr. 255/2010, transferul dreptului de proprietate operează la

momentul emiterii hotărârii de expropriere, așa încât nu există nicio rațiune pentru

calculul despăgubirilor în funcție de o dată ulterioară.

3) În mod nelegal a

fost inclusă în cuantumul despăgubirilor suma de 6.640,2 euro, ce reprezintă

contravaloarea suprafețelor de 642 mp și 72 mp, afectate de zona de protecție a

șoselei de centură.

În acest context,

recurentul susține că suprafața de 642 mp nu a fost expropriată în fapt, ci a

rămas în patrimoniul reclamantei, putând fi folosită ca teren agricol sau

putând fi înstrăinată. Această suprafață este afectată de zona de protecție a

șoselei de centură, iar nu de zona de siguranță la care se referă dispozițiile art.

16 din O.G. nr. 43/1997, invocate în suplimentul la raportul de expertiză.

Nici în ce privește

suprafața de 72 mp nu s-a realizat o expropriere în fapt și nici nu se poate afirma

că nu poate fi folosită în viitor, astfel că pentru această parcelă ar fi putut

fi acordate cel mult despăgubiri corespunzătoare lipsei de folosință pe

perioada executării lucrărilor.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului,

schimbarea în totalitate a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii

acțiunii.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

1.

Primul motiv de recurs este nefondat și nu poate fi primit.

Contrar susținerilor

recurentului, în mod corect a reținut instanța de apel că, deși

dispozițiile Legii nr.

255/2010 au caracter special în raport de cele ale Legii-cadru în materie, nr. 33/1994,

aplicându-se cu prioritate, conform principiului „specialia generalibus

derogant”, legea specială face trimitere, în ce privește modul de stabilire a

despăgubirilor și soluționarea contestației formulate de expropriat, la

dispozițiile legii generale.

Astfel, art. 22 din

Legea nr. 255/2010 prevede că „expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente fără a putea

contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra

imobilului supus exproprierii” (alin. 1), iar „acțiunea formulată se

soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea

despăgubirii” (alin. (3)).

Prin urmare, norma de

drept procesual cu privire la modalitatea de solutionare a actiunii

expropriatului nemultumit de cuantumul despagubirii stabilite pentru

exproprierea unui teren trimite la norma de drept procesual din dreptul comun

în materia procedurii de expropriere, respectiv art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Așadar,

Legea nr. 255/2010 nu conține dispoziții

derogatorii sub

aspectul stabilirii despăgubirilor cuvenite persoanelor

expropriate sau al modalității de contestare a acestora, iar textele invocate

de recurent din Legea nr. 255/2010 se referă la evaluarea făcută anterior

exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanță în caz de

contestare a hotărârii expropriatorului.

Așa fiind, această

critică apare ca nefondată și nu poate fi primită.

doilea motiv de recurs, instanța constată că și acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Stabilirea

valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element

necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste și echitabile în

accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale (art. 44

din Constituție).

Reținându-se

caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul

asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate

privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare

în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând

că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru

cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin

hotărâre judecătorească”.

Legea nr. 33/1994

prevede care sunt criteriile în raport cu care instanțele au a stabili

cuantumul despăgubirii în caz de expropriere.

Anume,

dispozițiile art. 26 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd că „despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor

persoane îndreptățite iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după

caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate

de aceștia”.

Recurentul a susținut

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale în materie,

deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la

criteriile prevăzute de acest text de lege.

Contrar celor

susținute de recurent, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în

ce privește cuantumul despăgubirilor, stabilit pe baza unui raport de expertiză

efectuat în faza procesuală a fondului, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, experții ținând seama de prețul cu care s-au vândut,

în mod obișnuit, imobilele de același fel, situate în aceeași unitate

administrativ-teritorială, la data efectuării expertizei.

Textul de lege se

referă la „prețul cu care se vând imobilele de același fel”, ceea ce nu

înseamnă că nu pot fi luate în considerare și ofertele de vânzare, în lipsa

unor tranzacții efective și suficiente cu terenuri comparabile. Textul de lege

se referă și la prețurile cerute în ofertele de vânzare, care nu pot fi

apreciate ca nereale, interesul vânzătorilor fiind să își înstrăineze bunul.

Este real că, de regulă, în urma negocierilor dintre vânzător și cumpărător

prețul poate să scadă, dar diferența nu poate fi semnificativă, iar experții au

ținut cont și de acest aspect în efectuarea expertizei. Pe de altă parte,

pârâtul nu a demonstrat că s-au pus la dispoziția expertului contracte de

vânzare-cumpărare de la data efectuării raportului de expertiză având ca obiect

terenuri din extravilanul comunei Șcheia, pe care experții nu le-au avut în

vedere.

Astfel,

instanțele de fond și apel, legal, au omologat raportul de expertiză efectuat

în primă instanță, prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirii pentru

terenurile expropriate raportându-se la ofertele de vânzare în lipsa

tranzacțiilor concrete pentru terenuri similare sau comparabile, față de faptul

că experții au dovedit, prin sursele de informare aflate la dispoziția lor, că

la momentul efectuării raportului de expertiză, piața imobiliară era inactivă,

iar puținele tranzacții efective nu sunt credibile datorită diferențelor

nejustificat de mari de prețuri de vânzare.

În

concluzie, susținerea pârâtului potrivit căreia stabilirea cuantumului

despăgubirii pentru terenurile expropriate trebuia să se facă ținând cont de

prețul de tranzacționare, așa cum rezultă din tranzacțiile efective realizate

pe piața imobiliară este nefondată, față de cele reținute de instanțele de fond

și apel, de pe o parte, iar pe de altă parte, față de faptul că pârâtul nu a

probat existența unor tranzacții efective pe piața imobiliară pentru terenuri

similare la momentul efectuării raportului de expertiză în primă instanță.

Susținerile

recurentului conform cărora în mod greșit instanța de apel a stabilit cuantumul

despăgubirilor raportându-se la momentul efectuării expertizei, nu au susținere

în dispozițiile legale aplicabile în cauză, urmând a fi înlăturate, întrucât

acest moment este stabilit în mod imperativ de lege, sens în care art. 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 dispune: „La calcularea despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiză (…) „

Textul de lege

prevede cu claritate și fără posibilitate de interpretare care este momentul în

raport cu care experții au a calcula și instanțele de judecată au a stabili

cuantumul despăgubirii, anume momentul „

întocmirii raportului de expertiză”.

Ca atare, în mod

corect instanța de apel a menținut soluția tribunalului cu privire la cuantumul

despăgubirilor, întrucât expertiza efectuată în această fază procesuală respectă

criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, inclusiv în ce

privește momentul avut în vedere de experți în stabilirea acestui cuantum.

formulate prin ultimul motiv de recurs nu pot forma obiect al analizei acestei

instanțe, întrucât vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei

recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ.

permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a

cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în

acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare

la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

În analiza criticii

de nelegalitate privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale

menționate, doar omisiunea instanțelor de fond de a analiza și respecta

criteriile legale de stabilire a despăgubirii poate pune în discuție o problemă

de încălcare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speță, recurentul

susține că parcelele de 642 mp și 72 mp nu au fost expropriate, ele rămânând în

patrimoniul reclamantei și pot fi folosite de aceasta, deoarece suprafața de

642 mp nu este afectată de zona de siguranță, ci de zona de protecție a șoselei

de centură, iar suprafața de 72 mp poate fi folosită în viitor, astfel că în

mod greșit au fost stabilite despăgubiri și pentru aceste suprafețe.

Contrar susținerilor

recurentului, instanțele de fond au reținut că aceste parcele nu sunt incluse

în suprafața expropriată, însă se impune a se acorda despăgubiri și pentru

acestea, în condițiile în care, potrivit raportului de expertiză și

suplimentului la acest raport, ambele suprafețe nu mai pot fi folosite de

reclamantă, suprafața de 642 mp fiind inclusă în zona de siguranță a șoselei de

centură, iar suprafața de 72 de mp fiind ocupată de săpături în vederea

realizării obiectivului exproprierii.

Or, prin criticile

formulate, recurentul tinde la schimbarea acestei situații de fapt stabilită pe

baza probelor de către instanța de apel, ceea ce nu mai este posibil în recurs față

de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., conform celor mai sus

arătate.

Așa fiind, raportat

la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, în mod legal această

instanță a apreciat că, pentru partea de teren neexpropriată, ce nu poate fi

exploatată de reclamantă urmare a lucrărilor de expropriere, se impune

acordarea de despăgubiri, cu titlu de daune, în sensul la care se referă alin. (2)

al art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În consecință, cât

timp legiuitorul a reglementat criterii de evaluare a despăgubirilor ce pot fi

acordate persoanelor expropriate, iar curtea de apel a aplicat si respectat

aceste criterii, stabilind o despăgubire proporțională, ca urmare a măsurii

exproprierii suportată de reclamantă, hotărârea astfel pronunțată satisface, în

opinia instanței de recurs, exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si ale legislației interne și nu poate reprezenta o

încălcare a normelor naționale sau convenționale.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a

respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.T.I.,

prin C.N.A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Iași împotriva Deciziei civile nr. 11 din 27

martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.