ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1488/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 804 din 27 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, învestit în urma declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria sectorului 5 București, prin sentința civilă nr. nr. 16659 din 15 decembrie 2008, în considerarea valorii obiectului cererii, a admis cererea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 995.820 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, cu cheltuieli de judecată, respingând, în prealabil, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul General al municipiului București, a respins cererea reclamantului T.I., împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală civilă de folosință. Prin aceeași sentință, a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâților Municipiul București și SC H.N. SA și a respins cererea formulată de reclamantul T.I., în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că reclamantul a cumpărat, împreună cu fosta sa soție, T.L.V., în prezent decedată, imobilul situat în București str. T. de la Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

SA, încheind contractul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 2006, în baza Legii nr. 112/1995. Prin decizia civilă nr. 485 din 28 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2973/2004, irevocabilă, Curtea de Apel București a admis recursul recurenților - reclamanți P.M. și T.T., moștenitor al fostei proprietare a imobilului, I.J., a modificat în tot decizia civilă nr. 1880/ A din 20 octombrie 2003 a Tribunalului București, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2913 din 25 aprilie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pe care a schimbat-o în tot și a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului mai sus menționat, obligându-i pe reclamantul din cauza de față și pe soția sa să îl lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, către P.M.

și T.T. Prin cererea de chemare în judecată din prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamantul T.I. restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piață a apartamentului; în subsidiar, se solicită restituirea unei sume corespunzătoare prețului achitat la cumpărarea imobilului, actualizat conform coeficientului de inflație. Prin raportare la cele reținute, tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este nefondată, deoarece, din coroborarea prevederilor art. 50 1 , art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, ex lege a fost stabilită cu claritate calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în restituirea atât a prețului actualizat, cât și a valorii de piață a imobilului, în cazul în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 a fost desființat.

În ceea ce privește excepțiile invocate din oficiu, prin raportare și la considerentele anterioare, conform cărora legiuitorul a stabilit obligația de restituire atât a prețului actualizat, cât și a valorii de piață a imobilului in sarcina Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că, în ceea ce îi privește pe pârâții Municipiul București și SC H.N. SA, nu se verifică identitatea cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecații, ceea ce impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București și SC H.N. SA și respingerea, în consecință, a cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu aceștia. În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului C.G.M.B., aceasta este întemeiată, întrucât nu întrunește condițiile impuse cumulativ de art. 41 alin. (2) C. proc.

civ., în aplicarea căruia o asociație sau o societate care nu are personalitate juridică ar putea sta în judecată ca pârâte, dacă are organe proprii de conducere, condiție ce nu este îndeplinită de către pârât. Pe fondul cauzei, prin raportare la situația de fapt și prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, Tribunalul a constatat că este întemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care se solicită de către reclamant restituirea unei sume echivalente cu valoarea de piață a apartamentului, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în raport de raportul de expertiză întocmit în cauză și necontestat de părți, în care se menționează suma de 995.820 lei ca reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

Urmare a admiterii capătului de cerere principal, tribunalul a constatat că nu se mai impune luare în discuție și a capătului de cerere subsidiar, prin care se solicită restituirea unei sume corespunzătoare prețului achitat la cumpărarea imobilului, actualizat conform coeficientului de inflație. Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 695/ A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 - în vigoare la data introducerii acțiunii, având în vedere și modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 în cursul judecării cauzei, cât timp aceste norme în vigoare sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății, instanța nefiind ținută de temeiul juridic invocat de parte prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar restituirea acestui preț se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață”), rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte vânzare-cumpărare desființate ulterior, ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist, calitatea procesuală pasivă în acțiunile cu acest obiect aparținând Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor exprese ale legii.

Ca atare, sunt nefondate motivele de apel privind modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului și normele aplicate, nefiind incidente regulile din materia evicțiunii, inclusiv în ceea ce privește răspunderea vânzătorului în această materie conform dreptului comun, reprezentat de Codul civil. Instanța de apel a înlăturat și criticile vizând fondul cauzei, deoarece, astfel cum se reține din textul legal mai sus-menționat, o condiție pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpătătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare - a fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, este aceea a încheierii contractului cu eludarea Legii nr. 112/1995, cerință ce nu este întrunită în cauză.

După cum rezultă din decizia civilă nr. 485 din 28 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, cererea de cumpărare a imobilului în litigiu a fost formulată de către reclamantul din prezenta cauză și soția sa în baza Legii nr. 112/1995 „la data de 9 mai 1996, înainte de expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru depunerea cererilor de restituire", „încălcându-se astfel dispozițiile art. 9 din legea menționată". Prin urmare, esențială pentru constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost reaua-credință, aceasta fiind invocată și de apelant ca un argument în sensul nerespectării condițiilor cerute de lege pentru perfectarea actului juridic respectiv.

Din considerentele deciziei arătate rezultă încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, în ceea ce privește împrejurarea că titlul statului era nul, mai precis că Decretul nr. 92/1950 nu fusese aplicat corect la momentul naționalizării, împrejurare pe care, însă, Curtea, având în vedere interpretarea dată anterior dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu a apreciat-o ca fiind un impediment în acordarea de despăgubiri, câtă vreme imobilul a fost preluat „cu titlu" {stricto sensu) în concepția legiuitorului, anterior precizărilor aduse acestei sintagme, în interpretarea legii, prin Normele metodologice de aplicare aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 cu modificările aduse în anul 1997. De fapt, chiar și acest aspect individualizat strict în cuprinsul deciziei este subsumat de instanță tot conduitei cumpărătorului care nu ar fi întreprins toate demersurile pentru c afla circumstanțele naționalizării printr-un tidu aparent valabil, de altfel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive în sens contrar.

Cu privire la celelalte aspecte referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului, intimatul - reclamant în speță, Curtea a constatat că acestea sunt irelevante în cadrul prezentei analize, eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic fiind o chestiune distinctă derelei-credințe a părților (eventual, chiar a cauzei ilicite și imorale a contractul ce ar fi putut fi reținută într-o atare situație), examinată prin decizia civil respectivă doar prin prisma dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel cum se indică expres în considerentele hotărârii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 1. Recurentul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, deoarece prevederile Legii nr. 1/2009, pe baza cărora s-au întemeiat soluțiile ambelor instanțe, nu sunt aplicabile speței, iar instanța de judecată nici nu a fost învestită cu o astfel de cerere, reclamantul invocând, drept temei al cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. și Legea nr. 112/1995. În acest context, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, iar Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și Tudoran Ioan, este terț față de acest contract.

În situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să acorde calitate procesuală Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. In situația în care pârâții vor fi deposedați de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, ar fi întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natura să angajeze răspunderea contractuală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N.

S.A., pentru restituirea prețului pentru imobilul în cauză. 2. Prin motivele de recurs, s-a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul Ministerului Finanțelor Publice, menținând hotărârea primei instanțe în ceea ce privește restituirea prețului la valoarea de piață a apartamentului. Această soluție se întemeiază pe o interpretare greșită a legii, respectiv că reaua credință a cumpărătorului nu echivalează cu o eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995 în sensul art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009. Potrivit voinței legiuitorului, atât reaua credință a cumpărătorului, cât și încălcarea art. 9 din Legea 112/1995 referitoare la imposibilitatea vânzării apartamentelor pana la scurgerea termenului de 6 luni, conduc la eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre o nesocotire a dispozițiilor legale în vigoare.

Dacă aceste încălcări ale legii nu reprezintă o „eludare a prevederilor Legii nr. 112/1995”, în sensul art. 50, înseamnă că toate contractele sunt încheiate fără eludarea acestui act normativ, iar norma ar fi golită de conținut, deoarece simpla preluare fără titlu de către stat este suficientă pentru recunoașterea dreptului fostului chiriaș la plata prețului de piață. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit a obliga Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de valoare către toți chiriașii deposedați, nu ar mai fi inclus în art. 50 condiția ca desființarea irevocabilă a acestor contracte să fi fost cauzată de încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În acest sens este și practica C.E.D.O., astfel cum este reflectată în cauza Raicu împotriva României, în care s-au acordat despăgubiri deoarece petentului i se recunoscuse, prin hotărâre irevocabilă, buna credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Recurentul a formulat critici și cu privire la cuantumul despăgubirilor reținute în sarcina sa, suma de 995.820 lei, echivalentă a 239.956 euro, este exagerată față de prețul menționat în contractul de vânzare cumpărare și depășește cu mult însăși valoarea actuală de circulație a imobilului pe piața imobiliară. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea cererii fostului chiriaș al unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), al cărui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la solicitarea proprietarului deposedat abuziv de către stat, în perioada anterior menționată.

Astfel, ambele instanțe de fond au reținut în cauză că prin decizia nr. 485 din 28 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2973/2004 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost constatată irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 22 noiembrie 1996 încheiat de către reclamantul T.I. și fosta soție (în prezent, decedată), în urma admiterii recursului proprietarilor P.M. și T.T. împotriva deciziei de apel defavorabile acestora. Această situație de fapt rezultată dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, nu a fost contestată în cauză. Desființarea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv prin constatarea nulității absolute a actului, reprezintă cauza juridică a acțiunii în pretenții la îndemâna cumpărătorului al cărui titlu a fost desființat, ca efect al restabilirii situației juridice anterioare constatării nulității.

Legea nr. 10/2001, pe temeiul căreia s-a dispus desființarea contractului, se preocupă, de asemenea, de cazurile și condițiile în care are loc dezdăunarea cumpărătorului. Fiind un act normativ cu caracter special, dispozițiile sale derogă de la dreptul comun reprezentat de Codul civil, ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, totodată, de principiile ce guvernează efectele nulității unui act juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare sancțiunii nulității. Derogarea operează în limitele reglementării speciale, respectiv în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut din faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare — cumpărare încheiat, după caz, cu respectarea sau prin eludarea Legii nr. 112/1995, dar și părțile raportului obligațional.

Așadar, sunt incidente în speță dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 (se va analiza, prin prezentele considerente, în ce măsură subzistă ipoteza evocată de reclamant, prevăzută de art. 50 alin. (2 1 ) și art. 50 1 din lege), în forma de la data pronunțării deciziei de apel, astfel cum a fost conturată prin Legea nr. 1/2009 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001. Chiar dacă Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată (dar înainte de pronunțarea hotărârii primei instanțe în cauză), normele de drept substanțial din conținutul său se aplică și litigiilor pendinte, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul începerii activității acesteia, cum sunt și cele create prin faptul desființării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, de reglementarea consecințelor căruia se preocupă legea specială.

Ca atare, nu există nicio rațiune pentru a nu face aplicarea legii speciale, chiar în absența unei precizări explicite a reclamantului în privința prevederilor Legii nr. 10/2001, ca temei al cererii de chemare în judecată. Instanța are obligația determinării legii aplicabile în speță, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de finalitatea urmărită de reclamant prin demersul judiciar promovat, în exercitarea rolului său activ, potrivit art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel, confirmând sentința, a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din lege, în cazul desființării contractului de vânzare - cumpărare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât restituirea prețului actualizat - în ipoteza unui contract încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995, cât și restituirea valorii de piață a imobilului - în ipoteza unui contract încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 - se realizează „de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Se instituie, astfel, ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează, așadar, în ceea ce privește atât restituirea valorii de piață a imobilului, cât și restituirea prețului actualizat.

Pe acest temei, în mod corect, ambele instanțe de fond au apreciat în cauză că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, ca debitor al obligației de restituire (în oricare dintre ipotezele legale), critica recurentului cu acest obiect neavând temei. 2. În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a considerat că este viabilă ipoteza prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. În conformitate cu dispozițiile acestei norme, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a acestei norme este fondat.

Condiția esențială pentru ca titularul tidului desființat să beneficieze de însăși valoarea de piață a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii, împrejurare analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susținerea soluției adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate.

Întrucât norma în discuție nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanțial, fie de drept procedural, din conținutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 50 1 . Această constatare este confirmată prin interpretarea sistematică a Legii nr. 10/2001, care reglementează distinct, în art. 50 alin. (2), ipoteza încheierii contractului „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995", ceea ce înseamnă că legiuitorul a intenționat un regim juridic al dezdăunării diferit, în raport de respectarea ori nerespectarea legii pe baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare. Prin decizia nr. 485 din 28 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut, pe de o parte, că T.I.

nu a fost de bună - credință la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știa sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărător iar, pe de altă parte, că, la momentul cumpărării, s-au încălcat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, prin modul de formulare a cererii de cumpărare. Nerespectarea art. 9 nu a fost constatată, astfel cum s-a reținut în decizia recurată în cauză, în contextul analizării atitudinii subiective a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, corelația cu reaua - credință a părții contractante fiind făcută doar pentru confirmarea acestei conduite, deja conturată, în opinia acelei instanțe, din alte împrejurări relevante.

Chiar dacă s-ar reține contrariul, în sensul că verificarea respectării normei din Legea nr. 112/1995 s-a realizat în contextul bunei sau relei - credințe, tot nu se poate ignora constatarea încălcării legii, din perspectiva condiției esențiale pentru dezdăunare impuse de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Pe baza acestor aprecieri, simpla încălcare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior, conduce la inaplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Această constatare fiind suficientă pentru conturarea concluziei expuse, nu este necesară analiza incidența relei - credințe asupra întinderii dezdăunării cuvenite cumpărătorului. Contractul de vânzare - cumpărare fiind încheiat de T.I.

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ce presupune îndreptățirea cumpărătorului exclusiv la restituirea prețului actualizat. Ținând cont de faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în subsidiar, și restituirea prețului achitat la data contractării, actualizat în funcție de coeficientul de inflație, Înalta Curte urmează a admite pretențiile cu acest obiect, întocmai cum au fost formulate. Se reține că prețul de cumpărare al imobilului în litigiu a fost de 2.638 lei (RON), ce urmează a fi restituit, cu aplicarea indicelui de inflație pentru perioada de la data cumpărării - 22 noiembrie 1996, până la data plății efective.

Pentru calcularea despăgubirilor, este suficientă mențiunea actualizării cu indicele de inflație, nefiind necesară efectuarea unei expertize (pentru care s-ar fi impus trimiterea cauzei spre rejudecare), ce este prevăzută explicit de legiuitor doar în ipoteza reglementată de art. 50 1 iar, pe de altă parte, executarea prezentei decizii este posibilă, aplicabile fiind dispozițiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „În cazul în care prin tidul executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii". În consecință, Înalta Curte constată aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, fiind lipsit de obiect, în acest condiții, motivul de recurs referitor la cuantumul exagerat al despăgubirilor reținute în sarcina recurentului până în această fază procesuală.

Drept urmare, va admite recursul și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în tot decizia atacată, în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței, conform art. 296 C. proc. civ. Drept urmare, va obliga pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București la plata sumei de 2.638 lei (RON), reprezentând prețul de cumpărare al imobilului, sumă ce se va actualiza cu rata inflației pentru perioada de la 22 noiembrie 1996 până la data plății efective. Urmează a fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 695/ A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în tot decizia atacată în sensul că schimbă în parte sentința nr. 804 din 27 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Obligă pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București la plata sumei de 2.638 lei (RON), reprezentând prețul de cumpărare al imobilului, sumă ce se va actualiza cu rata inflației pentru perioada de la 22 noiembrie 1996 până la data plății efective.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.