ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5662/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2652 din 19 iunie 2009,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal

a respins, ca prescrisă în ce privește perioada 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004

și ca neîntemeiată în rest, cererea formulată de reclamantul V.P.D., în

contradictoriu cu pârâtul Centrul Român pentru Promovarea Comerțului și

Investițiilor Străine, prin care solicita recunoașterea, cuantificarea în

procent de 25% și plata efectivă a sumelor de bani reprezentând suplimentul salarial,

corespunzător postului și treptei de salarizare, pentru perioada 01 ianuarie

2004 - 14 octombrie 2005, actualizate cu indicele de inflație la data

efectuării plății.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, pentru a fi

posibilă calcularea celor două sporuri solicitate de reclamantă, ca părți

componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor

dispoziții legale în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999, care prevede respectivele sporuri, atribuție ce revine puterii

legiuitoare, căreia instanțele judecătorești nu se pot substitui.

În acest sens,

instanța de judecată a făcut trimitere și la Decizia Curții Constituționale nr.

820/2008, prin care s-a statuat că instanțele judecătorești nu au competența de

a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a

unor drepturi prevăzute de lege.

De asemenea, în ce

privește drepturile aferente perioadei 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, instanța

de fond a reținut că acțiunea este prescrisă, fiind introdusă peste termenul de

prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul,

reiterând argumentele invocate în fața instanței de fond, precum și a celei

constituționale, cu ocazia susținerii excepției ridicate în recurs, și arătând,

în esență, că în mod greșit prima instanță a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune, în ce privește drepturile aferente perioadei 01 ianuarie

2004 - 22 mai 2004, că dispozițiile legale care prevăd sporurile solicitate au

fost suspendate însă nu abrogate, intrând în vigoare după încetarea perioadei

de suspendare și că, prin neaplicarea dispozițiilor legale în discuție,

drepturile respective au fost golite de conținut, fără nici o justificare

legală.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În ceea ce privește

critica referitoare la prescripția dreptului la acțiune vizând drepturile

aferente perioadei 01 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, se va reține că nu este

întemeiată și că, în raport cu data introducerii cererii - 18 februarie 2009,

instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr.

167/1968, conform cărora „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se

stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în

lege" (art. 1), respectiv „Termenul prescripției este de 3 ani" (art.

3).

Nici criticile aduse

cu privire la fondul cauzei nu sunt întemeiate.

Astfel, într-adevăr,

potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma inițială a

legii), republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus

din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Același articol prevede, la

alin. (3), că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu

prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcționarii publici.

Prin art. 3 din O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a

altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii

privind sistemul unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de

salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal

de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de

posturi aprobate potrivit legii".

Or, în raport cu

aceste din urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind

salarizarea unitară a funcționarilor publici, în mod corect a reținut instanța

de fond că nu există bază legală pentru cuantificarea și acordarea

suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare,

pentru perioada menționată de recurenta-reclamantă.

Într-adevăr, pentru a

fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor

publici, este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de

lege, fie adoptarea de către Guvern a unei hotărâri emise în aplicarea și

executarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, ceea ce, în speță,

pentru perioada pentru care recurentul-reclamant solicită acordarea

drepturilor, nu s-a întâmplat.

Așadar, în condițiile

în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două

suplimente la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual iar

acordarea acestor drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a

instituției publice angajatoare la plata unor sume imposibil de calculat și, în

consecință, pronunțarea unei hotărâri nesusceptibile de executare.

Totodată, așa cum s-a

statuat și prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul

legii, în situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele părți să

adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, întrucât,

în speță, nu ne aflăm în prezența unui „bun", în sensul definit de

Convenție.

De asemenea, nu se

poate vorbi nici de existența unei „speranțe legitime" a

recurentului-reclamant, în sensul avut în vedere în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, atunci când interesul

patrimonial aparține categoriei juridice „creanță", nu poate fi considerat

„valoare patrimonială" și implicit „speranță legitimă" decât dacă are

o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziție legală

sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Kopecky c/a Slovacia-2004, parag. 35 și

48-52; Pressos Compania Naviera - S.A. și alții c/a Belgia -1995, parag. 31;

Draon c/a Franța - 2005, parag. 65-70; Maurice c/a Franța - 2005, parag.

63-70).

Drepturile salariale

pretinse de recurentul-reclamant nu au, însă, o suficientă bază în dreptul

intern, în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul V.P.D. împotriva sentinței nr. 2652 din 19 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2011.