ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2869/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2869/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, la data de 14 iunie 2008,

B.I. și B.B. au formulat contestație împotriva Ordinelor nr. 26 și nr. 27 din 3

iunie 2008 și nr. 28 din 4 iunie 2008 emise de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței anularea acestora și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri conform

Legii nr. 10/2001, pentru acțiunile pe care le-a deținut la trei societăți care

au fost naționalizate și obligarea aceluiași pârât la daune morale în cuantum de

5.000 euro.

Prin sentința

civilă nr. 1607 din 11 noiembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 21997/3/2008 de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, acțiunea formulată de reclamanții a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că, prin ordinele nr. 26 din 3 iunie 2008,

nr. 27 din 3 iunie 2008 și nr. 28 din 3 iunie 2008 emise de Ministerul Economiei

și Finanțelor, ca răspuns la notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

(înregistrate inițial la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), au

fost respinse ca inadmisibile aceste cereri, cu motivarea că nu s-a făcut dovada

formulării unor notificări prin executorul judecătoresc în termen de 6 luni de la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut,

totodată, că prin aceste cereri, înregistrate la Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului (fostă A.P.A.P.S.), reclamantul B.I. a solicitat măsuri reparatorii

pentru acțiunile pe care le-ar fi deținut la S.A.R., S.A.R.M.M. și la S.A.R.I.P.C.,

societăți naționalizate în baza Legii nr. 119/1948.

Prima instanță

a constatat că reclamantul a depus notificările înăuntrul termenului imperativ prevăzut

de Legea nr. 10/2001, a cărui nerespectare ar fi atras decăderea din dreptul de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar împrejurarea

că aceste nu au fost făcute prin intermediul unei unui executor judecătoresc, nu

poate fi considerată un impediment formal în soluționarea în fond a cererilor.

S-a apreciat că

cererile înregistrate la o entitate de stat cu prerogative de acordare a măsurilor

reparatorii conform legii speciale au dobândit în acest fel dată certă, conform

art. 1182 C. civ.

Respingerea cererilor

ca inadmisibile pentru nerespectarea cerințelor de formă, s-a apreciat a fi contrară

spiritului legii, în condițiile în care finalitatea acestor cerințe a fost oricum

atinsă în speță, sub aspectul datei certe, necesare pentru verificarea respectării

termenului de decădere prevăzut de lege. În plus, s-a arătat că acest mod de soluționare

a notificărilor de către pârât este în contradicție cu poziția exprimată asupra

aceluiași aspect de către A.V.A.S., instituție care, prin adresa de înaintare a

acestor trei cereri către pârât (adresa nr. 5606 din 28 aprilie 2006) aprecia că

petițiile îndeplinesc forma cerută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 și pot fi soluționate

în fond de entitatea competentă.

Prin urmare, Tribunalul,

examinând fondul pretențiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a reținut

din înscrisurile aflate la dosarul administrativ că reclamanții au invocat calitatea

de persoane îndreptățite la restituire, în baza art. 3 alin. (1) lit. b) din acest

act normativ, întrucât au deținut acțiuni la S.A.R., S.A.R.M.M. și la S.A.R.I.P.C.,

societăți neidentificate de A.V.A.S.

În dovedirea solicitărilor

de măsuri reparatorii, au fost depuse acțiuni la purtător și certificate provizorii

de acționari, în copie, precum și tabele întocmite de reclamanți cuprinzând numărul

și valoarea acțiunilor.

Potrivit art.

31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute la alin. (1), respectiv despăgubirile cuvenite persoanelor arătate la

pct. 3 alin. (1) lit. b), se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a

acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice implicate în privatizarea

societății comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz,

prin ordin al ministrului finanțelor publice, în cazul în care societatea comercială

care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate nu mai există, nu poate

fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate, recalcularea valorii

acțiunilor urmând a se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil,

conform alin. (4) al aceluiași articol.

Totodat, s-a apreciat

de prima instanță că era necesară prezentarea actelor relevante pentru structura

acționariatului societăților la momentul preluării de stat, în vederea cuantificării

valorii acțiunilor, potrivit pct. 31 din Normele metodologice aprobate prin H.G.

nr. 250/2007.

Din analiza înscrisurilor

aflate la dosarul administrativ, s-a constatat însă că aspectele invocate de reclamanți,

privind calitatea acestora de persoane îndreptățite la restituire, conform legii,

nu au fost dovedite, în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit

cu care „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității

de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția

demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În consecință,

reclamanții nu și-au îndeplinit obligația de a proba calitatea de persoane îndreptățite,

conform art. 1169 C. civ. nici în etapa adminsitrativă, nici în fața instanței de

judecată, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, referitoare la calitatea de

asociați și preluarea abuzivă a societăților comerciale în perioada regimului comunist.

Referitor la daunele

morale pretinse de reclamanți, Tribunalul a reținut că nu se pot acorda despăgubiri

cu acest titlu decât în situația în care sunt întrunite toate condițiile răspunderii

civile delictuale decurgând din dispozițiile art. 998-999 C. civ., situație ce nu

se verifică în cauză.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul B.I. a formulat apel, criticând soluția pentru nelegaliate

și netemeinicie.

Decizia Curții

de apel a fost adoptată în complet de divergență, care, în majoritate, a admis apelul

și a dispus deființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima

instanță; în opinie separată, s-a apreciat în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a constatat că tribunalul a expus o motivare contradictorie

a soluției pronunțate, deoarece, pe de o parte, se fac precizări privind depunerea

notificării de către B.I. la A.P.A.P.S. pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente

acțiunilor deținute la S.A.R., S.A.R.M.M. și la S.A.R.I.P.C., naționalizate conform

Legii nr. 119/1948, notificări formulate în termenul imperativ prevăzut de lege

și adresate unei entități învestite prin legea specială cu prerogative de acordare

a măsurilor reparatorii, dobândind astfel dată certă, conform art. 1182 C. civ.

(chiar dacă nu au fost făcute prin executor judecătoresc), iar pe de altă parte,

prima instanță, apreciind că în mod greșit cererile contestatorilor au fost respinse

ca inadmisibile de către Ministerul Finanțelor Publice, a analizat fondul pretențiilor

formulate prin notificări, pe care le-a considerat neîntemeiate, respingându-le

ca atare.

Instanța de apel

a mai reținut că dispozitivul sentinței apelate face referire la respingerea acțiunii

formulate de reclamanții B.I. și B.B., rezultând astfel, că Tribunalul a pronunțat

o hotărâre ale cărei considerente intră în contradicție cu dispozitivul, întrucât

cuprinde atât argumente în favoarea admiterii contestației, cât și argumente pentru

respingerea acesteia, iar în final, reiese că Tribunalul a soluționat pe fond notificările

formulate de către reclamanți.

Față de aceste

aspecte, Curtea de apel a apreciat, în majoritate, că în mod greșit prima instanță,

deși a prezentat argumente în sensul formulării în termen a notificării de către

părți, care a fost înregistrată la o entitate învestită legal cu soluționarea acestora,

nu s-a pronunțat asupra contestației în funcție de aceste argumente, nerealizând

controlul judiciar impus de contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, care

implică în mod imperativ analizarea legalității acestui act administrativ. Instanța

avea obligația de a se pronunța asupra argumentelor susținute de părți și de a anula

sau menține ordinele atacate, iar nu de a soluționa pe fond cererile înregistrate

sub nr. 21249, nr. 21251 și nr. 21250 din 16 iulie 2001.

Conform dispozițiilor

art. 26 din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare. Astfel,

contestația are caracterul unei căi de atac, iar instanța trebuie să efectueze un

control judiciar cu respectarea tuturor garanțiilor unui proces echitabil.

S-a mai apreciat

că instanța de fond a schimbat obiectul cererii cu care a fost învestită, încălcând

principiul disponibilității și omițând analizarea pe fond a contestației cu care

a fost învestită, prilej cu care au fost încălcate garanțiile unui proces echitabil

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, partea având dreptul

ca instanța să se pronunțe expres asupra cererii cu care a fost învestită.

S-a conchis că

aspectele menționate echivalează cu rezolvarea procesului fără intrarea în cercetarea

fondului, astfel că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 297 C. proc.

civ.

Curtea de apel

a mai stabilit că în rejudecare, instanța de fond urmează a analiza legalitatea

celor trei dispoziții contestate, din punct de vedere al dispozițiilor prevăzute

de art. 22 din Legea nr. 10/2001, invocat ca temei de drept de către unitatea emitentă,

urmând a aprecia asupra caracterului inadmisibil al cererilor.

De asemenea, s-a

pus în vedere instanței de trimitere să fie avut în vedere aspectul legat de respectarea

dublului grad de jurisdicție, în cazul în care organul emitent în mod greșit a considerat

o cerere ca inadmisibilă, urmând a se aprecia dacă se impune obligarea Ministerului

Finanțelor Publice la analizarea pe fond a notificărilor formulate de B.l. și B.B.

Autorul opiniei

separate a apreciat că este real că instanța de fond a constatat în considerentele

sentinței că în mod greșit prin cele trei ordine atacate au fost respinse ca inadmisibile

notificările contestatorului B.l., ceea ce ar fi impus din punct de vedere formal,

ca în dispozitiv, prima măsură să fie aceea de anulare a acestor ordine.

Mai departe însă,

instanța de fond, după ce a depășit această analiză legată de forma notificărilor,

a pășit la soluționarea în fond a pretențiilor formulate în raport de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, anume, de acordare de măsuri reparatorii, respingând aceste pretenții,

ca neîntemeiate.

Judecătorul opiniei

minoritare a considerat că nu există o contradicție propriu-zisă între considerente

și dispozitiv și chiar dacă aceasta ar fi existat, soluția legală nu era aceea de

desființare a sentinței primei instanțe cu trimitere spre rejudecare, de vreme ce

instanța de fond s-a pronunțat în mod concret asupra fondului cauzei.

Totodată, s-a

apreciat că în cauză instanța nu trebuie să se limiteze la a analiza legalitatea

celor trei ordine atacate doar din perspectiva admisibilității sau inadmisibiiității

notificărilor adresate de contestatorul B.I., ci trebuie, într-adevăr, să analizeze

și fondul pretențiilor acestuia privind acordarea măsurilor reparatorii conform

Legii nr. 10/2001, pretinse pentru acțiunile deținute la cele trei societăți.

De altfel, în

aceeași opinie separată, s-a apreciat că însăși motivarea deciziei adoptate în majoritate

este contradictorie, întrucât se afirmă, pe de o parte, necesitatea pronunțării

asupra fondului pretențiilor, iar pe de altă parte, că instanța de fond trebuia

să se pronunțe numai în sensul de a anula sau menține ordinele atacate, fără a soluționa

pe fond cele trei notificări.

În final, în pofida

faptului că a fost învestită cu controlul judiciar al sentinței de primă instanță,

care implică dezlegarea unor probleme de fapt sau de drept în cauză, și, deși se

desființează această soluție, nu se dezleagă chestiunea admisibilității celor trei

notificări formulate de B.I. în condițiile Legii nr. 10/2001, lăsând tot la latitudinea

primei instanțe analizarea legalității celor trei dispoziții contestate din punctul

de vedere al respectării condițiilor formale instituite de art. 22 din Legea

nr. 10/2001 și, mai departe, dacă prima instanță va aprecia, că soluția care se

impune este doar aceea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la analizarea

pe fond a celor trei notificări.

Așadar, în opinie

separată, s-a apreciat că în mod legal și temeinic prima instanță s-a pronunțat

și asupra fondului pretențiilor contestatorului, neexistând niciun motiv legal de

reluare a judecății la prima instanță, ci instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze

pe fond apelul.

Pe fond, același

autor al opiniei separate, a apreciat că apelul trebuia respins în condițiile

art. 296 C. proc. civ.

Sub acest aspect,

s-a reținut că prin cele trei notificări, contestatorul B.I. a solicitat despăgubiri

pentru acțiunile deținute la trei societăți comerciale, societăți naționalizate

prin Legea nr. 119/1948.

În aceste condiții,

s-a considerat că nimic nu atrage în cauză incidența Legii nr. 10/2001 pentru simplul

motiv că nu se cer despăgubiri pentru vreun imobil preluat abuziv de stat și care

ar fi fost deținut de cele trei societăți comerciale, ci, fără nicio legătură cu

vreun imobil, se cer despăgubiri în mod direct pentru acțiunile deținute de apelantul-contestator.

În opinia separată,

s-a mai reținut că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, este limitat numai

la bunurile imobile preluate de stat, astfel cum rezultă din însuși titlul legii,

din dispozițiile exprese ale art. 1, 2, 6 și din fiecare din textele actului normativ.

Art. 6 din lege

definește noțiunea de imobile: terenuri, cu sau fără construcții, și bunurile mobile

prin încorporare. Pe de altă parte, în alin. (2) se prevede că măsurile reparatorii,

în condițiile acestei legi, privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat

(sau de alte persoane juridice) odată cu imobilul.

În art. 3

alin. (1) lit. b) se arată că sunt îndreptățite în înțelesul prezentei legi la măsuri

reparatorii persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice, care deținea imobilele

și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.

Așadar, în condițiile

Legii nr. 10/2001 nu se acordă măsuri reparatorii pentru acțiunile deținute la societățile

comerciale - bunuri mobile incorporale - ci pentru imobilele care au aparținut societăților

naționalizate, iar în cauza de față cererea apelantului nu are nicio legătură cu

vreun imobil pretins preluat din patrimoniul celor trei societăți, motiv pentru

care, apelantul nu are vocația de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001.

Această situație

de fapt nu a fost reținută de prima instanță, însă, atât timp cât soluția este aceea

de respingere a contestației ca neîntemeiate, judecătorul opinie separate a considerat

că și apelul trebuie respins ca nefondat.

În termen legal

împotriva acestei decizii, A.V.A.S. a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta A.V.A.S.,

urmare a modificării art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prin art. 2 din

Legea nr. 302/2009, este succesor legal în drepturi al Ministerului Finanțelor Publice,

în contextul procedurilor presupuse de textul menționat din legea specială, cum

este cea din speță, de atacare a ordinelor emise de Ministrul Economiei și Finanțelor

pentru soluționarea unor cereri de acordare a măsurilor reparatorii solicitate de

reclamanți în calitate de persoane îndreptățite, pe temeiul art. 3 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Acesta a învederat,

în dezvoltarea criticilor formulate, că hotărârea instanței de apel nu a avut în

vedere decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv.

Prin urmare, hotărârea

instanței de fond prin care au fost analizate pe fond pretențiile reclamanților,

este legală.

Recurenta a susținut,

totodată, că prin sentința primei instanțe, în mod corect Tribunalul București,

analizând fondul cererilor, a reținut din analiza înscrisurilor aflate la dosarul

administrativ, că nu a fost dovedită în condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

lege.

Conform acestor

dispoziții legale „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz,

ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul

moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care

descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării.”

În continuare,

se arată că Tribunalul a reținut corect că Ministerul Finanțelor Publice a solicitat

reclamanților prin adresa din 23 mai 2008 completarea actelor doveditoare, însă,

reclamantul a comunicat că nu deține alte înscrisuri doveditoare.

În mod legal instanța

de fond a reținut că se impunea prezentarea actelor relevante pentru structura acționariatului

celor trei societăți la momentul preluării de către stat, necesare pentru cuantificarea

valorii acțiunilor deținute, potrivit pct. 31 din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Se conchide de

către recurentă, că prima instanța s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor intimaților-contestatori,

caz în care nu există niciun motiv legal de reluare a primei judecăți, iar instanța

de apel ar fi trebuit să soluționeze pe fond apelul.

Recursul formulat

este fondat.

În raport de motivele

de recurs formulate, Înalta Curte constată că nu pot fi evaluate decât cele ce vizează

soluția adoptată în opinie majoritară și, în plus, nu pot fi analizate orrisso medio

critici privind fondul cauzei, cum sunt cele relative la calitatea reclamanților

de persoane îndreptățite.

Dat fiind obiectul

cauzei deduse judecății, se constată că este inoportună referirea recurentei la

decizia 20 din 19 martie 2007, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, întrucât efectele acesteia sunt

incidente pentru cezurarea refuzului nejustificat al entității învestite cu soluționarea

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, caz în care, instanței îi revine

plenitudinea de competență pentru soluționarea lor pe fond, conform dispozițiilor

din legea specială, sancționându-se astfel pasivitatea culpabilă a entităților stabilite

prin lege ca fiind competente acordării măsurilor reparatorii în cadrul procedurii

administrative.

În cadrul procesual

presupus de promovarea unei contestații, ca în speță, evaluarea notificării pe fond

are drept cauză juridică exercitarea controlului judiciar asupra deciziei sau dispoziției

motivate emise în aplicarea legii de către entitatea învestită cu soluțioarea notificării,

ipostazele expuse fiind diferite.

Recurenta susține

că în mod nelegal instanța de apel a constatat că Tribunalul nu a analizat contestația

pe fond și greșit a dispus desființarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță.

Dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevăd două situații de desființare a soluției

apelate: rezolvarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului și lipsa părții

care nu a fost legal citată, curtea de apel stabilind că în cauză este incidentă

prima dintre ele.

Astfel cum rezultă

din expozeul prezentei decizii, Tribunalul, învestit cu analiza contestației formulate

împotriva celor trei ordine emise de Ministrul Economiei și Finanțelor prin care

s-au respins ca inadmisibile notificările formulate de reclamanți, a înlăturat impedimentul

de formă valorificat de emitent, pentru considerentul corect al unui formalism excesiv,

și, în continuare, a procedat la analizarea pe fond a notificărilor formulate de

cei doi reclamanți, cererile fiind apreciate ca neîntemeiate.

Se reține că instanța

de apel a intenționat a valorifica o deficiență de tehnică a redactării dispozitivului,

întrucât, dacă s-a înlăturat motivul inadmisibilității notificărilor reținut de

emitent, soluția ce se impunea primei instanțe, ar fi fost aceea de admitere a contestației

și, consecutiv, de anulare a celor trei ordine atacate, pe când sentința consemnează

soluția de respingere a contestației, ceea ce nu ar fi compatibilă decât cu confirmarea

inadmisibilității notificărilor, în timp ce prin sentință (astfel cum rezultă din

considerente), notificările sunt respinse pe fond.

Din aceste motive,

s-a apreciat de instanța de apel, în cadrul căii de atac promovate de reclamantul

B.I., că soluția atacată conține o motivare contradictorie, că nu s-a realizat controlul

judiciar în raport de motivele reținute prin ordinele atacate și, în plus, că Tribunalul

va trebui, în rejudecare, să analizeze chestiunea admisibilității notificărilor

(care nu au fost formulate prin intermediul unui executor judecătoresc).

Mai întâi, se

constată că prin motivele de apel formulate, asemenea critici nu au fost susținute

de reclamant.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu a invocat din oficiu aceste aspecte cu ocazia dezbaterii căii

de atac, în complet de divergență sau anterior [în măsura în care le-ar fi calificat

drept motive de ordine publică, posibilitate stabilită prin dispozițiile art. 295

alin. (1) partea finală C. proc. civ.], astfel că, acestea nu au fost puse în discuția

contradictorie a părților, conduită ce constituie o garanție esențială a dreptului

la apărare și, implicit, a procesului echitabil.

Orice motiv de

ordine publică privește încălcarea unor norme imperative privind desfășurarea procesului

civil, iar nulitățile actelor de procedură (fie că sunt exprese, fie că sunt virtuale)

constituie motive de ordine publică în măsura în care s-a încălcat o astfel de regulă

imperativă și s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin

anularea actului viciat, potrivit regimului juridic al nulităților și având în vedere

dispozițiile art. 105 alin. (2) coroborate cu art. 108 alin. (1) C. proc. civ.

Contradicțiile

dintre minută și dispozitiv, în principiu, sunt apte de a fi valorificate ca motive

de ordine publică, în măsura în care prioritatea ce se acordă minutei în asemenea

situații, nu este suficientă pentru înlăturarea ei, subsidiaritatea anulării actului

fiind subliniată chiar prin dispozițiile art. 105 alin. (2) („vătămare ce nu se

poate înlătura decât prin anularea actului”).

Este adevărat

că asemenea aptitudine de a fi invocate ca motive de ordine publică, trebuie recunoscută

și contradicțiilor dintre considerente și dispozitiv, astfel cum instanța de apel

a reținut.

Însă, pentru ca

această vocație să poată fi una eficientă, instanța trebuie să identifice mai întâi

vătămarea și să stabilescă faptul că anularea actului este singura soluție posibilă

pentru înlăturarea vătămării.

Or, în speță nu

se poate reține existența unei vătămări de vreme ce soluția adoptată de prima instanță

nu ridica vreun dubiu: înlăturarea inadmisibilității notificărilor și respingerea

pretențiilor pe fond.

Deficiența de

tehnică a conceptării soluției, în sensul respingerii contestației, în loc de admiterea

contestației, anularea ordinelor și respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii solicitate, ca neîntemeiate, nu este de natură a cauza vreo vătămare

reclamanților.

Făcând aplicarea

acestor reguli generale la circumstanțele cauzei, nu poate fi omis faptul că beneficiul

înlăturării de prima instanță a motivului inadmisibilității notificărilor (întrucât

apelul a fost promovat de reclamant), rămânea dobândit acestuia în propria sa cale

de atac, aspectele criticate prin motivele de apel vizând exclusiv fondul notificărilor,

astfel cum fusese dezlegat de prima instanță, în sensul respingerii lor ca neîntemeiate.

Pentru ca prima

instanță să nu fi cercetat cererea cu care a fost învestită, era necesar ca inadmisibilitatea

notificărilor să nu fi fost analizată, ceea ce nu se verifică în speță, întrucât

s-a înlăturat de Tribunal acest fine de neprimire valorificat de emitent.

În plus, se constată

că dispozițiile art. 297 C. proc. civ. oferă două remedii, ca aplicații legale ale

sancțiunii nulității proiectate asupra soluției date în prima instanță: desființarea

sentinței cu trimiterea spre rejudecare [art. 297 alin. (1), în cele două ipoteze

menționate], dar și anularea sentinței pentru motiv de necompetență sau când există

vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond [art. 297

alin. (2)].

În consecință,

numai dacă în cauză ar fi existat vreo vătămare, aplicarea art. 297 alin. (2), iar

nu a a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se impunea instanței de apel, cel din urmă

text nefiind aplicabil la alte situații decât cele enunțate în cuprinsul său.

Norma incidență

nu trebuie să creeze părții prejudicii mai mari (reluarea procedurii la prima instanță)

decât cele ce se intenționează a fi înlăturarate (presupusa neclaritate a soluției

atacate), aceasta fiind rațiunea pentru care legea procesuală stabilește gradual

sancțiunile incidente.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) rap. la

art. 304 pct. 9 și coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de pârâtă și va casa decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

În rejudecare,

se vor analiza criticile formulate de reclamant prin motivele de apel, critici ce

vizează fondul cauzei, urmând a se verifica pricina sub toate aspectele, în limitele

devoluțiunii fixate prin motivele de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., respectiv, stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legii speciale

[art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31] de prima instanță cu privire la pretențiile

formulate pe calea notificărilor.

Totodată, se va

avea în vedere că, urmare a modificărilor legislative, transmisiunea de calitate

procesuală pasivă a operat în favoarea A.V.A.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de pârâta A.V.A.S., împotriva deciziei civile nr. 522 din 27 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 7 mai 2010.