ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7112/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7112/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 mai

2007 pe rolul Tribunalului București, reclamantul F.N. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

anularea Deciziei nr. 85 din 24 aprilie 2007, prin care s-a soluționat în

temeiul Legii nr. 10/2001 dosarul întocmit în baza Notificării nr. 31 din 15

ianuarie 2002 și, în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, restituirea în natură a acțiunilor deținute de autorii săi la

Fabrica B.P. S.P.A., în prezent SC L.P. SA, iar în subsidiar, obligarea pârâtei

să emită decizie în conformitate cu art. 32 alin. (3) din lege, în sensul

restituirii în natură a acțiunilor deținute de autorii săi la SC L.P. SA, sub

sancțiunea unor daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere, calculate de la

data pronunțării hotărârii și până la executarea efectivă a obligației.

Prin Sentința nr.

1169 din 21 septembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 85 din 24 aprilie 2007 emisă

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca răspuns la

notificarea formulată de reclamant în baza Legii nr. 10/2001 și înregistrată

sub nr. 31/2002, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în

valoare de 4.433 RON, pentru acțiunile deținute de antecesor la Fabrica B.P.

S.P.A., în favoarea reclamantului-contestator, înaintându-se această decizie

însoțită de documentele ce au stat la baza emiterii ei Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Prin aceeași decizie,

s-a respins Notificarea nr. 66 din 16 aprilie 2002 formulată de reclamant,

întrucât a fost depusă peste termenul legal - 14 februarie 2002.

În cuprinsul acestei

decizii, pârâta a constatat că reclamantul a dovedit calitatea de acționar a

antecesorului K.N. asupra 1.100 de acțiuni de la fosta Fabrică B.P. S.P.A.,

societate continuatoare fiind SC L.P. SA, precum și faptul că s-a dovedit

totodată calitatea de moștenitor a petentului, conform art. 3 alin. (1) lit. b)

și art. 23 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, pârâta a

arătat că a fost obligată să emită o decizie motivată privind valoarea

recalculată a acțiunilor ca urmare a anulării deciziei emisă anterior,

respectiv Decizia nr. 101 din 22 septembrie 2004.

Tribunalul a reținut

în acest sens că, prin Sentința civilă nr. 196 din 10 martie 2005 pronunțată de

Tribunalul București, s-a admis în parte contestația formulată de reclamant

împotriva Deciziei nr. 101/2004, fiind obligată intimata să emită o nouă decizie

motivată, în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001,

privind valoarea recalculată a acțiunilor și numărul de acțiuni corespunzătoare

valorii recalculate, cu precădere la SC L.P. SA.

Această sentință a

rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă

nr. 621/A din 27 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a

civilă, și, respectiv, respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 7935 din

09 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Tribunalul a reținut

că, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele

arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) - respectiv, persoanele fizice, asociați ai

persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data

preluării acestora în mod abuziv - „au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv”.

Având în vedere că

reclamantul invocă calitatea de moștenitor al defunctului K.N., care a deținut

1100 acțiuni la fosta Fabrică B.P. S.P.A., acțiuni preluate abuziv de stat în

perioada regimului politic comunist, tribunalul a constatat că, în mod corect,

în aplicarea acestor dispozițiilor legale și cu respectarea hotărârilor

judecătorești menționate, entitatea învestită cu soluționarea notificării,

apreciind că sunt îndeplinite celelalte cerințe ale legii pentru restituire,

i-a acordat reclamantului, ca măsuri reparatorii, despăgubiri.

Referitor la

solicitarea reclamantului de restituire în natură a acțiunilor, s-a arătat că,

o astfel de formă de restituire - presupunând ca ipoteză acordarea acelorași

acțiuni preluate de stat, ceea ce ar fi oricum imposibil, dacă s-ar avea în

vedere că în raport de actualul capital social al societății SC L.P. SA, care

ar fi preluat și patrimoniul fostei societăți naționalizate (preluate de stat),

s-au emis noi acțiuni - noua persoană juridică nepreluând decât activele, nu

acțiunile vechii societăți.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor, prima instanță a reținut, pe de o parte, că pârâta a

prezentat un mod de calcul întemeiat pe prevederile legii în vigoare la

momentul emiterii deciziei, contestatorul neaducând nicio dovadă în privința

incorectitudinii acestuia iar, pe de altă parte, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor este autoritatea care, în prezent, pe baza propunerii

făcute de unitatea deținătoare, poate stabili un alt cuantum al despăgubirilor,

în cadrul procedurii prealabile speciale și obligatorii instituită în acest

scop prin Titlul VII (art. 16 și urm.) al Legii nr. 247/2005, reclamantul având

ulterior posibilitatea să conteste cuantumul despăgubirilor stabilite și

acordate de această autoritate în fața instanței de contencios administrativ.

Tribunalul a apreciat

că, față de cele reținute anterior și de dispozițiile art. 580

3

C.

proc. civ., este neîntemeiat și capătul de cerere (formulat, de altfel, în

subsidiar) având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia nr. 178A din 05 noiembrie 2009, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant, reținând că, potrivit dispozițiilor art.

32 din Legea nr. 10/2001, în forma lor anterioară Legii nr. 247/2005, aplicate

la data pronunțării Sentinței civile nr. 196 din 10 martie 2005 de către

Tribunalul București, persoana îndreptățită care invoca calitatea de asociat al

unei persoane juridice naționalizate, avea dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent constând fie în bunuri ori servicii, fie în acțiuni la societăți

comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare.

Astfel, nu există

varianta măsurilor reparatorii în echivalent prin despăgubiri bănești, această

variantă fiind exclusă de legiuitor. Acesta a fost și motivul pentru care a

fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor bănești, prin chiar

dispozitivul sentinței.

Instanța de apel a

constatat că, la momentul pronunțării celor două decizii din apel și recurs,

intervenise deja modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, prin art. 3

lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost definit Fondul

"Proprietatea" ca fiind acea entitate destinată realizării plății

prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de

Statul Român în perioada de referință a actelor normative prevăzute la art. 1

alin. (1) și a celor aferente pretențiilor rezultate.

Așadar, dacă în

ambele forme ale legii, conform art. 18 lit. a), măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent dacă persoana îndreptățită era asociat la

persoana juridică proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării

acestora în mod abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era

unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași

familii, modalitățile de reparare prin echivalent au suferit o modificare în

2005, sub aspectul extinderii acestora.

Din conținutul art.

31 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, rezultă

că a fost generalizată modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent și în situația celor care invocă calitatea de asociat a unei

persoane juridice naționalizate, având dreptul la toate formele de reparație,

inclusiv la despăgubiri.

Instanța de apel a

constatat că sunt corecte susținerile apelantului, în sensul că prima instanță

din procesul anterior a avut în vedere obligarea intimatei la măsura

reparatorie a acordării cu precădere de acțiuni la societatea comercială care a

preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate, în speță SC L.P. SA.

S-a arătat că, pentru

a pronunța hotărârea sus-menționată, instanța a avut în vedere dispozițiile

art. 32 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data pronunțării,

concluzionând fără putință de interpretare că în sarcina intimatei cădea

obligația de a emite dispoziție de restituire în natură și nu despăgubiri

bănești.

Curtea de apel a mai

reținut că, prin sentința care a soluționat în primă instanță cererea

reclamantului ce a făcut obiectul procesului anterior, a fost anulată decizia

emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost obligată

intimata să emită o nouă decizie motivată, în conformitate cu dispozițiile art.

32 din Legea nr. 10/2001, privind valoarea recalculată a acțiunilor și numărul

de acțiuni corespunzătoare valorii recalculate, cu precădere la SC L.P. SA și a

fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind acordarea de despăgubiri bănești.

Astfel, în faza administrativă, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului reținuse imposibilitatea de calculare a valorii acțiunilor deținute de

autorul reclamantului, din cauza neîndeplinirii de către acesta a obligației de

a depune ultimul bilanț contabil al societății dinainte de naționalizare,

conform cerințelor art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Dar, obiectul de

critică în apel și în recurs, în procesul anterior, l-au reprezentat exclusiv

problemele legate de modalitatea concretă și posibilitatea de calculare a

valorii acțiunilor, iar nu aspectul modalității de reparație efectivă.

Astfel, cu excepția

primei instanțe, care s-a pronunțat anterior intervenirii modificării art. 32

prin Legea nr. 247/2005, nici instanța de apel și nici instanța de recurs nu au

reiterat, în considerente, aspectul modalității efective de reparație, ci

dimpotrivă, au făcut referire la intervenirea Titlului VII din Legea nr.

247/2005 și la introducerea Fondului Proprietatea ca modalitate de reparație.

Or, autoritatea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătorești este dată efectiv de dispozitiv,

dar se interpretează în lumina considerentelor și cât timp nu există o judecată

de valoare făcută de instanță cu privire la modul de aplicare a Legii nr.

247/2005 în cauza de față, nu se poate reține că prima instanță din dosarul de

față a încălcat vreo putere de lucru judecat.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 ridică

problema aplicării legii civile în timp.

Astfel, la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, reclamantul încă nu avea o hotărâre

judecătorească irevocabilă și nici măcar definitivă de obligare a intimatei la

emiterea unei noi decizii, ci o astfel de hotărâre a intervenit după intrarea

în vigoare a legii noi.

Ceea ce înseamnă că

reclamantul se afla într-o situație juridică în curs de desfășurare la momentul

intrării în vigoare a legii civile noi („facta pendentia”), ceea ce determina

aplicarea legii civile noi, fără a se pune problema încălcării principiului

neretroactivității legii civile noi.

Practic, intimata

devine obligată să emită o nouă decizie de soluționare a notificării

reclamantului ca urmare a hotărârii judecătorești irevocabile, abia la 09

octombrie 2006, dar era de asemenea obligată să respecte și dispozițiile noi

din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât instanțele de apel și de recurs

făcuseră referire la ele prin deciziile pronunțate.

Față de aceste

împrejurări, curtea de apel a reținut că, aparent, decizia pronunțată de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ce face obiectul

prezentului dosar vine în contradicție cu hotărârea judecătorească irevocabilă

anterioară, dar această contradicție este numai aparentă, deoarece intervenirea

unei modificări legislative este de natură să înlăture aplicarea principiului

autorității de lucru judecat, prin schimbarea cauzei (ca element al triplei

identități) cât timp norma nou introdusă este direct aplicabilă. Or,

notificarea reclamantului nefiind soluționată la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005, norma nouă era direct aplicabilă.

Cât privește

dispozitivul hotărârii judecătorești anterioare, instanța de apel a constatat

că acesta, prin el însuși, se îndepărtează de ideea încălcării autorității de

lucru judecat, cât timp face referire expresă la dispozițiile art. 32 din Legea

nr. 10/2001, în forma anterioară.

În plus, s-a

constatat că este imposibilă acordarea chiar a acelorași acțiuni preluate de

stat, așa cum se solicită practic de către contestator, deoarece în raport de

actualul capital social al societății SC L.P. SA, care ar fi preluat și

patrimoniul fostei societăți naționalizate, s-au emis noi acțiuni, noua

persoană juridică preluând doar activele, nu și acțiunile vechii societăți.

În ceea ce privește

modul de stabilire a valorii despăgubirilor, curtea de apel a constatat că, așa

cum a reținut și prima instanță, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor este autoritatea care, în prezent, pe baza propunerii făcute de

unitatea deținătoare, poate stabili un alt cuantum al despăgubirilor, în cadrul

procedurii prealabile speciale și obligatorii instituite în acest scop prin

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reclamantul având ulterior posibilitatea de a

contesta cuantumul despăgubirilor stabilite și acordate de această autoritate

în fața instanței de contencios administrativ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.N., criticând-o

pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive

contradictorii în încercarea de a cenzura o altă hotărâre judecătorească intrată

în puterea lucrului judecat în privința modalității de reparație efectivă.

În acest sens,

recurentul a susținut că, la momentul apariției Legii nr. 247/2005, chestiunea

modalității de reparație efectivă fusese deja tranșată de către o instanță

judecătorească și intrată în puterea lucrului judecat și, în plus, chiar și în

situația în care ar fi fost incidente dispozițiile Legii nr. 247/2005, iar

instanțele de apel și de recurs din primul proces nu le-au avut în vedere,

aspect demonstrat prin faptul că acestea au menținut în tot dispozițiile

Sentinței civile nr. 196 din 10 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București,

este inadmisibil ca o altă instanță să mai facă aprecieri privind justețea și

legalitatea celor reținute în procesul anterior.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că

hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurentul a

arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reanalizat modalitatea efectivă de

reparație, în lumina noilor reglementări legale prevăzute prin Legea nr.

247/2005, cenzurând în acest fel o altă hotărâre intrată în puterea de lucru

judecat, și anume Sentința civilă nr. 196 din 10 martie 2005 pronunțată de

Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă.

Recurentul a invocat

efectul pozitiv al lucrului judecat, arătând că dreptul său de a beneficia de

măsuri reparatorii în natură, în sensul acordării de acțiuni la SC L.P. SA a

fost stabilit în mod irevocabil, fiind un drept câștigat în conformitate cu

dispozițiile legale în vigoare la momentul soluționării cauzei.

S-a mai arătat că

lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătorești prin ingerința unei alte

instanțe, în sensul reanalizării unor dispoziții ce au intrat în puterea

lucrului judecat și care trebuiau puse în executare contravine dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul a arătat

că problema aplicării legii civile în timp, guvernată de principiile

neretroactivității legii și a aplicării imediate a legii noi a fost în mod

eronat tranșată în prezenta cauză.

Astfel, recurentul a

susținut că aspectele soluționate irevocabil de către instanță trebuie privite

prin prisma principiului care guvernează normele de procedură, respectiv

„tempus regit actum”, potrivit căruia toate actele de procedură efectuate sub

imperiul legii vechi sunt examinate, sub aspectul validității lor, după

dispozițiile acelei legi, invocând în acest sens și dispozițiile art. 725 C.

proc. civ., precum și Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, prin care s-a

statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Recurentul a mai

arătat că incidența legii civile noi, pentru situațiile reprezentate de „facta

pendentia”, putea fi eventual pusă în discuție în litigiul anterior, lucru care

nu s-a întâmplat.

De asemenea, s-a

susținut că, în cauză, a fost stabilit modul de soluționare a Notificării nr.

31/2002, precum și felul măsurilor reparatorii ce trebuie acordate, singura chestiune

litigioasă fiind valoarea recalculată a acțiunilor, societățile comerciale și

numărul de acțiuni corespunzătoare valorii recalculate cu precădere la SC L.P.

SA.

Examinând recursul

declarat, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Exercitând controlul

judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care reglementează obligația pentru instanță de

a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților.

Verificând decizia

recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte

constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care

sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora, fără ca

hotărârea dată să cuprindă motive contradictorii.

În ceea ce privește

criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că,

în raport de situația de fapt stabilită, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a legii.

Astfel, prin Sentința

nr. 196 din 10 martie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte contestația formulată de reclamantul F.N., a anulat Decizia nr. 101

din 02 septembrie 2004 emisă de intimata Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, prin care s-a respins Notificarea nr. 31/2002 (pentru

imposibilitatea calculării cuantumului măsurilor reparatorii în echivalent de

către comisia de evaluare, datorită nedepunerii ultimului bilanț contabil) și a

obligat intimata să emită decizie motivată, în conformitate cu dispozițiile

art. 32 din Legea nr. 10/2001 privind valoarea recalculată a acțiunilor,

societățile comerciale și numărul de acțiuni corespunzătoare valorii

recalculate cu precădere la SC L.P. SA, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea

privind acordarea de despăgubiri bănești.

Această sentință a

rămas definitivă, prin Decizia civilă nr. 621/A din 27 septembrie 2005 a Curții

de Apel București și irevocabilă, prin Decizia nr. 7935 din 9 octombrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, intimata

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 85 din

24 aprilie 2007, ce face obiectul contestației din prezentul dosar, prin care a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în valoare de 4.433 RON,

pentru acțiunile deținute de antecesorul reclamantului la fosta Fabrică B.P.

S.P.A., în baza Notificării nr. 31/2002 și înaintarea deciziei privind

propunerea de acordare de măsuri reparatorii, însoțită de documentele aferente,

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În aceste condiții,

se constată că, la data pronunțării Sentinței nr. 196 din 10 martie 2005, prima

instanță a avut în vedere prevederile art. 32 din Legea nr. 10/2001 în forma

lor anterioară Legii nr. 247/2005, privind modalitatea de reparație efectivă de

care beneficia persoana îndreptățită.

Însă, atât la data

pronunțării deciziei din apel, cât și la data soluționării recursului,

intervenise modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 privind

măsurile reparatorii rezultate din aplicarea art. 32 din Legea nr. 10/2001,

ambele instanțe făcând trimitere la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind

modalitatea efectivă de reparație.

Ca urmare a

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, intimata

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai avea competența - la

data emiterii Deciziei nr. 85 din 24 aprilie 2007 - de a acorda măsuri

reparatorii în echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării

măsurilor reparatorii, iar modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului

măsurilor reparatorii urmează a fi decisă de Comisia Centrală constituită

pentru stabilirea despăgubirilor.

Față de aceste

împrejurări se constată că nu se poate reține o încălcare a puterii de lucru

judecat, atâta timp cât dispozitivul sentinței pronunțate în procesul anterior

face referire expresă la dispozițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001, în forma

anterioară, iar hotărârile instanțelor de apel și de recurs, pronunțate după

intervenirea modificării acestui text de lege, fac trimitere la Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

În plus, decizia

contestată în prezenta cauză a fost emisă la data de 24 aprilie 2007, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar dispozițiile acestui act normativ

sunt de imediată aplicare, astfel că, în mod legal, conformându-se art. 16 din

Titlul VII, intimata a hotărât înaintarea deciziei cu propunerea de acordare de

măsuri reparatorii, însoțită de documentele aferente la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Prin Decizia nr. LII

din 04 iunie 2007 pronunțată în recursul în interesul legii, Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat că prevederile cuprinse în art.

16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În considerentele

acestei decizii, s-a reținut că în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja

soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în

cuprinsul unor decizii sau dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca

despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) - și notificările care nu erau

soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat în

cuprinsul alin. (2) să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale de

Stabilire a Despăgubirilor însoțite de documente cu propuneri de acordare a

despăgubirilor.

Or, în speță, nu este

vorba despre o notificare soluționată la data intrării în vigoare a legii noi

prin consemnarea în cuprinsul unei decizii a sumelor ce urmau a fi acordate ca

despăgubire, întrucât prin Decizia nr. 101 din 02 septembrie 2004 emisă de

intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost respinsă

notificarea formulată, iar această decizie a fost anulată prin Sentința nr. 196

din 10 martie 2005 a Tribunalului București, noua decizie fiind emisă sub

imperiul legii noi.

În consecință, se

constată că nu sunt întemeiate susținerile recurentului privind lipsirea de

efecte a unei hotărâri judecătorești prin ingerința unei alte instanțe.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N. împotriva Deciziei nr. 178A din

05 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.