ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3634/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3634/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01

august 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 27012/3/2007,

reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T. l-au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României-Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, formulând contestație împotriva dispoziției

din 28 iunie 2007, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor-teren,

clădire și utilaje, ce au aparținut fabricii T.N.-B., la care autorii reclamanților

au avut calitatea de acționari.

S-a solicitat admiterea

contestației, anularea deciziei menționate și restituirea în natură a imobilelor

constituite din teren, clădire și utilaje ce au aparținut fabricii la care autorii

lor au avut calitatea de acționari, iar, în cazul în care nu se pot restitui în

natură, despăgubirile prin echivalent să se facă la prețul internațional de referință.

Prin sentința civilă

nr. 67 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost

respinsă acțiunea formulată de contestatorii P.N., P.B.G. și P.C.T., în contradictoriu

cu intimatul Guvernul României–Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul a reținut că, prin decizia din 28 iunie 2007, emisă de Guvernul

României-Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a respins cererea

de restituire în natură a imobilelor, motivat de faptul că solicitarea se încadrează

în dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001.

S-a propus acordarea de

măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, în valoare

de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acțiuni deținute de antecesori la fosta societate

T.N. Decizia a fost înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor,

în conformitate cu art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Tribunalul a constatat

că prezenta contestație se circumscrie art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001;

că pârâta a stabilit că reclamanții sunt moștenitorii acționarilor „T.N.-B.”, aspect

ce nu poate fi cenzurat de către tribunal, în propria contestație a acestora.

De asemenea, aspecte câștigate

cauzei sunt și acelea că fabrica cu activul acesteia a fost preluată abuziv de către

stat, regăsindu-se, în prezent, în activul unei societăți comerciale integral privatizată.

Ca urmare, potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21, persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin urmare, pentru imobilele

preluate abuziv ce se regăsesc în patrimoniul unei societăți comerciale integral

privatizate, Legea nr. 10/2001 a răsturnat principiul general, potrivit căruia restituirea

se va produce în natură și numai în mod excepțional, când aceasta este imposibil

de realizat, se va face prin echivalent, fiind incidentă doar modalitatea de restituire

prin echivalent, despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate.

În consecință, Tribunalul

a respins contestația întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care se

solicită restituirea în natură a imobilelor notificate.

În ceea ce privește numărul

acțiunilor deținute de autorii reclamanților, rezultă, așa cum s-a arătat prin decizia

contestată, că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai autorilor

lor și, coroborând aceste susțineri cu înscris, întocmit la data de 07 aprilie 1949,

rezultă că numărul acțiunilor deținute de către autorii reclamanților este cel reținut

prin decizie, astfel că a fost respinsă și această critică formulată împotriva deciziei

emise de pârât.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor, Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește modalitatea de acordare

a măsurilor reparatorii, prin echivalent, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

stabilește că acestea vor fi despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Potrivit Titlului VII

Capitol III din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001,

se constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia centrală pentru

stabilirea despăgubirilor.

Pe de altă parte, la pronunțarea

sentinței, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum

aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în aprecierea faptului

că aceste dispoziții de modificare și de completare sunt de imediată aplicare, pentru

că a considera altfel ar însemna obligarea unităților deținătoare și entităților

învestite cu soluționarea notificărilor la emiterea unor dispoziții sau decizii

fără finalitate practică.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel contestatorii, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot

a deciziei apelate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor

de critică, apelanții-contestatori au arătat că nu pot fi de acord cu ideea avansată

de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului că bunurile nu mai există

în prezent; cu faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a

evaluat acțiunile la suma modică de 19.903.805 RON sau cu împrejurarea că Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a constatat că antecesorii lor dețineau

52.854 acțiuni, când, de fapt, antecesorii lor dețineau între 92% și 98% din acțiunile

fabricii T.N.–B.

Contestatorii au solicitat

restituirea imobilelor (activele). Prin procesul de privatizare, s-au privatizat

acțiunile, nu și imobilele (activele). Imobilele nu puteau intra în procesul de

privatizare, cât timp existau cereri de restituire a imobilelor de către revendicatorii

P.

Instanța, în virtutea

rolului sau activ, trebuia să solicite relații la Registrul Comerțului cu privire

la acționariatul societății (acționariatul de azi). Totodată, nu a fost pus în discuție

faptul că fabrica a fost naționalizată abuziv și fără despăgubire, așa cum arată

art. 11 din Legea nr. 119/1948. Activul fabricii se regăsește azi în noua societate

înființată după 1990, de aceea instanța trebuia să solicite, din oficiu, relații

la registrul comerțului atât cu privire la acțiuni, cât și cu privire la bunuri

imobile și bunuri mobile (active), lucru pe care nu l-a făcut.

Cu privire la numărul

acțiunilor, acesta este corect, incorect este modul de calcul al valorii acestor

acțiuni, în sensul că valoarea calculată să fie la prețul internațional actual,

și nu la o valoare veche, care nu mai este de actualitate.

Prin decizia civilă

nr. 189A din 02 noiuembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul, ca nefondat.

Prin decizia civilă

nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

a admis recursul declarat de recurenții-contestatori împotriva deciziei instanței

de apel, care a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a stabilit

că cererea contestatorilor recurenți se încadrează în dispozițiile art. 31 din Legea

nr. 10/2001, raportate la art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 4 alin. (2) din aceeași

Lege și la art. 3.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, în aplicarea

acestor dispoziții legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii

prin echivalent, în condițiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură

a imobilelor, active ale societății în discuție, indiferent că aceste bunuri există

în prezent evidențiate în patrimoniul societății.

Prin urmare, instanța

de recurs a reținut corecta aplicare a legii de către instanța de apel sub acest

aspect, după cum a mai reținut că nu au fost contestate, în cauză, nici calitatea

procesuală activă a contestatorilor sau împrejurarea preluării abuzive a T.N.–B.

Pe de altă parte, instanța

supremă a reținut că o consecință a obligației Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului de a evalua acțiunile deținute de antecesorii reclamanților,

evaluare în raport de care se face propunerea de despăgubiri, este posibilitatea

instanței de cenzura decizia sub acest aspect, fiind incidente dispozițiile

art. 31 alin. (3) din Lege, potrivit cărora „măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor,

prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului”, precum

și ale alin. (4), în sensul că: „recalcularea valorii acțiunilor se face în baza

valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu utilizarea coeficientului

de actualizare stabilit de B.N.R. prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat

în M. Of. al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001, și a indicelui inflației stabilit

de I.N.S. și a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului

societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul este anterior acesteia”.

În consecința acestor

constatări, s-a arătat, în decizia instanței de recurs, că nu instituția implicată

în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind stabilirea și

plata despăgubirilor, și anume Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor,

trebuie să stabilească valoarea acțiunilor, după criteriile prevăzute de art. 31

alin. (4) din Lege, ci însăși instituția implicată în privatizarea societății care

a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate, în speță, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Din acest punct de vedere,

s-a reținut greșita interpretare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 și

înlăturarea nejustificată a alin. (3) și (6) din acest text.

Din interpretarea coroborată

a art. 31 din Lege cu forma sa anterioară (fostul art. 32) și cu dispozițiile

art. 16 alin. (8) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța supremă a reținut

că titlul de despăgubire se va emite de Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor,

până la concurența despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu coeficientul

de inflație.

Separat de această procedură

însă, în cadrul contestației formulate conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

împotriva deciziei instituției publice implicate în privatizare, instanța are competența

de a verifica și cuantumul acțiunilor recalculate, și cum recurenții au contestat,

atât numărul de acțiuni deținute de autorul reclamanților, cât și valoarea finală

a acestora, se impune verificarea de către instanța de apel a temeiniciei acestor

susțineri, neexaminate de Curtea de Apel.

S-a dispus ca, în rejudecare,

instanța de apel să examineze atât critica referitoare la numărul de acțiuni deținute

de antecesorii lor, cât și cea referitoare la evaluarea acestora.

Instanța de recurs a mai

reținut că este întemeiată afirmația recurenților referitoare la inaplicabilitatea

în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, însă, nu prin prisma declarării

ca neconstituționale a prevederilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005,

ci în raport de incidența dispozițiilor art. 31 din Lege, după cum s-a arătat.

Pe rolul Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

cauza s-a reînregistrat la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 347/2/2010.

În rejudecarea apelului,

nu s-au administrat probe noi, apelanții-contestatori depunând la dosar note scrise,

dar și o cerere de judecare a cauzei în lipsa lor.

Prin decizia nr. 85A din

25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat, apelul

contestatorilor declarat împotriva sentinței civile nr. 67 din 15 ianuarie 2008

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Pentru a adopta această

soluție, Curtea de Apel a expus următoarele argumente:

Astfel, s-a consemnat

că, de vreme ce o parte din chestiunile antamate în apelul de față au fost deja

dezlegate de instanța de recurs, aceste dezlegări fiind obligatorii pentru instanța

de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., o parte din motivele de critică aduse

de apelanții-contestatori au primit deja un răspuns și nu vor mai fi analizate.

Este cazul susținerilor

privitoare la obligativitatea restituirii imobilului în natură, indiferent în posesia

sau deținerea cui se află (chestiune în privința căreia s-a statuat, cu putere de

lucru judecat, că apelanții-contestatori au dreptul exclusiv la măsuri reparatorii

prin echivalent, conform art. 31 din Lege), al existenței sau nu, în prezent, a

unora dintre bunurile mobile preluate odată cu fabrica (aspect devenit nerelevant,

în condițiile în care despăgubirea constă în valoarea actualizată a acțiunilor deținute

de antecesorii apelanților).

În raport de aceste împrejurări

și de considerentele instanței de recurs, Curtea a constatat că, dintre argumentele

apelanților-contestatori, se impune a se analiza, în primul rând, susținerea lor,

în sensul că numărul acțiunilor deținute de antecesorii lor a fost mai mare decât

cel reținut de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în cuprinsul

deciziei contestate, și anume, 52.854 acțiuni.

Prin contestația adresată

Tribunalului, contestatorii au susținut, inițial, că autorii lor dețineau între

92 și 98% din acțiunile fabricii T.N.–B., mai multe decât 52.854 acțiuni, pentru

ca, prin motivele de apel, să arate, mai întâi, că nu sunt de acord cu numărul de

acțiuni stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (dosarul

nr. 27012/3/2007 al acestei instanțe) și apoi, în același document, să susțină că

numărul acțiunilor este corect, însă incorect este modul de calcul al valorii acestora.

Aceleași susțineri contradictorii

sunt reiterate și prin cererea de recurs, în dosarul instanței supreme.

Niciun argument nu aduc

apelanții contestatori, în sprijinul acestei afirmații, în sensul de a preciza fie

numărul corect al acțiunilor în discuție sau cel puțin mijloacele de probă pe care

se întemeiază această susținere.

Din lucrările dosarului,

Curtea a reținut că notificarea a fost formulată de apelanții-contestatori, în calitate

de moștenitori ai foștilor acționari, P.D. (D.), P.I. (I.), G. (G.) O., P.C. (C.),

P.N. (N.A., N.B., N.C., N.E., N.F.), P.L. și P.B., iar, din înscrisurile depuse

la dosarul primei instanțe, care cuprind structura acționariatului T.N.-B., în anul

1949, anterior naționalizării, rezultă că aceste persoane dețineau un număr de 52.854

acțiuni, adică exact numărul reținut de intimată la emiterea deciziei contestate.

De altfel, nici susținerea

apelanților-contestatori, în sensul că antecesorii lor dețineau între 92 și 98%

din acțiunile societății nu este foarte departe de această constatare, de vreme

ce numărul total de acțiuni emise de societate a fost de 60.000, iar 52.854 reprezintă

88,09%.

Fără alte argumente, în

fapt și în drept, care să susțină afirmația că numărul de acțiuni nu a fost corect

reținut, Curtea a constatat că această critică este nefondată.

Nu este fondată nici susținerea

privitoare la greșita evaluare a acțiunilor în discuție.

Astfel, potrivit art.

31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, „măsurile reparatorii prin echivalent,

prevăzute la alin. (1), se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor,

prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului”.

Cu privire la modul de

recalculare a valorii acțiunilor, alin. (4) al textului prevede: „recalcularea valorii

acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu

utilizarea coeficientului de actualizare, stabilit de B.N.R., prin Ordinul nr. 3

din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001,

și a indicelui inflației stabilit de I.N.S. și a prevederilor Legii nr. 303/1947

pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul

este anterior acesteia”.

La dosar, au fost depuse,

pe de o parte, bilanțul contabil încheiat la data naționalizării (deci, ultimul

bilanț contabil, la care face referire textul) și, pe de altă parte, raportul intern

de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

în vederea soluționării notificării apelanților-contestatori.

Este, astfel, neîntemeiată

afirmația apelanților, în sensul că acest raport nu a fost prezentat instanței,

fiind depus, la dosar, de intimată, la termenul din 27 noiembrie 2007, împreună

cu celelalte documente din dosarul administrativ.

Totodată, din conținutul

acestui raport de evaluare, Curtea a reținut că s-a făcut aplicarea prevederilor

art. 31 alin. (4), în sensul că, după identificarea din bilanțul contabil a activului

net de 82.034.687 RON., a rezultat valoarea unei acțiuni ca fiind de 1.367,24 RON,

iar a tuturor acțiunilor deținute de autorii notificatorilor ca fiind de 72.264.103

RON, după care s-a aplicat actualizarea cu coeficientul de actualizare a valorii

leului stabilit de B.N.R., conform Ordinului nr. 3/2001 de 1303,33, precum și a

inflației de 211,329%, rezultând valoarea de 19.903.805 RON, menționată în decizie.

În consecința acestor

constatări și în lipsa unor critici concrete cu privire la incorectitudinea modului

de recalculare a valorii acțiunilor cuprins în raportul intern de evaluare menționat,

Curtea, cenzurând aplicarea legii la speță, a constatat că nu se identifică motive

de nelegalitate sau de netemeinicie a deciziei contestate nici sub aspectul valorii

despăgubirilor ce urmează a fi acordate apelanților-contestatori.

Împotriva acestei decizii,

au declarat recurs contestatorii P.N., P.B.G. și P.C.T., solicitând admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și, rejudecând, admiterea

contestației, anularea deciziei din 28 iunie 2007, emisă de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și restituirea în natură a imobilelor–teren, clădiri

și utilaje, ce au aparținut fabricii T.N.–B., la care antecesorii lor au avut calitatea

de acționari.

În expunerea motivelor

de recurs, s-au reiterat criticile formulate în apel, conform cărora recurenții

nu pot fi de acord cu ideea avansată de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului că bunurile preluate de stat nu mai exista în prezent; cu faptul

că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a evaluat acțiunile la

suma modică de 19.903.805 RON și că această instituție a constatat că antecesorii

lor dețineau 52.854 acțiuni, când, de fapt, aceștia dețineau între 92% și 98% din

acțiunile fabricii T.N.–B.

Recurenții au invocat

faptul că nu a fost anexat raportul din data de 28 mai 2007, de care ar fi vrut

să ia cunoștință, nu a fost anexat raportul comisiei de evaluare din 19 iunie 2007,

prin care se propunea suma de 19.903.805 RON, nu s-au atașat nota din 27 iunie 2007

și procesele-verbale de casare ale tuturor acestor bunuri și utilaje pe care le

solicită.

S-a invocat faptul că

instanța de apel era obligată a respecta art. 315 C. proc. civ., lucru pe care nu

l-a făcut. Instanța de apel a interpretat greșit atât contestația lor, cât și dispozițiile

legii, în sensul că nu au solicitat restituirea prin echivalent, ci restituirea

în natură a proprietăților autorilor lor, așa cum au indicat nenumăratele decizii

ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nicio instanță nu a analizat

dacă, prin procesul de privatizare, s-au vândut activele, deoarece activele nu se

puteau vinde în procesul de privatizare, față de împrejurarea că toate bunurile

fabricilor au fost preluate abuziv de Statul Român prin Legea nr. 119/1948.

Mai mult, art. 1 alin.

(2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului -

precizează că statul poate reglementa numai dreptul de folosință a bunurilor, și

nu dreptul de proprietate. Acesta este și motivul pentru care statul este obligat

să le restituie în natură bunurile, și nu prin echivalent.

În întreaga motivare a

Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 9508 din 20 noiembrie 2009,

se face trimitere la cesiunea de acțiuni, și nu la vânzarea de active, care niciodată

nu a fost perfectată între Statul Român și cei ce au cesionat acțiunile.

Mai mult, Fondul Proprietatea

este nefuncțional și nu este listat la bursă, drept pentru care și hotărârile judecătorești

nu pot fi aplicate, iar, prin O.U.G. nr. 62/2010, activitatea Fondului a fost blocată

total, deci instanțele trebuie să găsească o cu totul altă modalitate legală de

despăgubire a proprietarilor.

În privința Comisiei centrale

de stabilire a despăgubirilor, și aceasta instituție este nefuncțională, motivat

de faptul că statul se ascunde sub umbrela impotenței financiare ce presează România

de mai mult timp.

Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, în sensul că nu a reanalizat numărul acțiunilor

și nici valoarea acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

La dosar, sunt depuse

toate actele care fac dovada faptului că numărul acțiunilor deținute de antecesorii

lor sunt mult mai mari decât cele stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și, implicit, suma de bani pe care trebuia să o calculeze Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului trebuia sa fie mai mare, deoarece această

sumă de bani trebuie raportată la valoarea de piața internă, la valoarea de piață

externă (internațională), la către trebuia aplicată dobânda și indicele de inflație.

Analizând criticile formulate

de către

recurenții-reclamanți

P.N., P.B.G. și P.C.T., ce se înscriu formal în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs

ce poate fi decelat în cauză s-a raportat la nerespectarea de către instanța de

apel, în rejudecare, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., sub aspectul nerestituirii

în natură a imobilului în litigiu; neanalizării numărului acțiunilor și a valorii

acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, instanța de recurs

constată, sub un prim aspect, că, prin decizia civilă nr. 9508 din 20 noiembrie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a stabilit limitele rejudecării

cauzei, sub aspectului legii aplicabile, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b)

și art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, și a soluțiilor ce

se pot dispune sub imperiul acestei legi, care presupun doar restituirea prin echivalent

a acțiunilor, și nu restituirea în natură. (e.g.: „prin urmare, în aplicarea acestor

dispoziții legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent,

în condițiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură a imobilelor,

active ale societății în discuție, indiferent că aceste bunuri există, în prezent,

evidențiate în patrimoniul societății”).

Sub un al doilea aspect,

se poate observa că recurenții nu indică, în cuprinsul motivelor de recurs, care

sunt, în mod concret, dispozițiile legale ce au fost încălcate sau greșit interpretate

și aplicate de instanța de apel, mărginindu-se a reitera motivele de apel.

În acest context, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instantei de casare,

cuprinse în decizia civilă irevocabilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în considerarea art. 315 alin. (1)

C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra prolemelor

de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului).

Astfel, prin raportare

la dispozițiile art. art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 alin. (3) și (4) din Legea

nr. 10/2001 republicată, indicate de instanța de casare ca fiind incidente în cauză,

instanța de apel a reanalizat, în raport de probele administrate în cauză, pe care

reclamanții nu le-au completat, numărul și valoarea acțiunilor fabricii T.N.–B.,

deținute de antecesorii reclamanților, aspecte de fapt ce nu intră în sfera aspectelor

de nelegalitate pe care instanța de recurs să aibă atributul de a le cenzura, în

actuala structură a recursului, care poate fi exercitat doar pentru motivele de

nelegalitate, prevăzute, în mod exhaustiv, în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc.

civ.

Mai mult, instanța de

apel a constatat că, la dosar, a fost depus bilanțul contabil încheiat la data naționalizării

și raportul intern de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, în vederea soluționării notificării contestatorilor, fiind,

astfel, neîntemeiată afirmația reclamanților, în sensul că acest raport nu a fost

prezentat instanței, susținere reluată, fără temei, și în prezentele motive de recurs.

Critica privind faptul

că, în întreaga motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr.

9508 din 20 noiembrie 2009, se face trimitere la cesiunea de acțiuni, și nu la vânzarea

de active, care niciodată nu a fost perfectată între Statul Român și cei care au

cesionat acțiunile, nu poate fi, de asemenea, primită, întrucât, decizia menționată,

fiind irevocabilă, se bucură de o prezumție de validitate (res judicata pro veritate

habetur) și nu poate fi reanalizată în prezentul recurs, fără a se da calea unui

veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil, în sistemul procesual intern.

Asupra susținerii recurenților,

prin care se invocă faptul că Fondul Proprietatea este nefuncțional și nu este listat

la bursă, motiv pentru care hotărârile judecătorești nu pot fi aplicate, iar O.U.G.

nr. 62/2010 a blocat total activitatea Fondului, Înalta Curte apreciază că aceste

critici exced cadrului procesual al prezentului recurs, nereprezentând critici de

nelegalitate ale hotărârii recurate, ci nemulțumiri privind puterea legiuitoare

și instituirea, prin lege, a unei proceduri administrative de stabilire și plata

a despăgubirilor, ulterioare, al cărei rezultat poate fi însă contestat într-o procedură

distinctă de cea a Legii nr. 10/2001 republicată.

În ceea ce privește aserțiunea

recurenților, conform căreia art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului ar preciza că statul poate reglementa numai dreptul

de folosință a bunurilor, și nu dreptul de proprietate, și acesta ar constitui motivul

pentru care statul este obligat să le restituie în natură bunurile, și nu prin echivalent,

Înalta Curte o va respinge, ca nevalidă.

Astfel, art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului–Protectia proprietății,

care se citește, după cum urmează: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul

la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât

pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional”.

Dispozițiile precedente

nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a

asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” instituie

și asigură dreptul de proprietate, iar norma cuprinsă în parag. 2 art. 1 al Protocolului

nr. 1 recunoaște statelor contractante dreptul de a reglementa modul de folosință

a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul

general.

În consecință, interpretând

în mod rațional acest text convențional, se poate concluziona că reglementarea folosinței

bunurilor este o specie a protecției dreptului de proprietate, întrucât nu s-ar

putea reglementa un dezmembrământ al dreptului de proprietate – usus – în absența

dreptului de proprietate asupra unui bun, ca noțiune autonomă instituită de sistemul

convențional.

Oricum, în ipoteza dedusă

judecății, nu se aplică teza reglementării folosinței bunului, pentru că bunurile,

obiect al dreptului de proprietate, sunt doar pretinse de către recurenți, iar problematica

restituirii acestora, în natură sau prin echivalent, nu intră în reglementarea folosintei

bunurilor, ci este analizată în legătura cu privarea de proprietate.

Contrar opiniei recurenților,

Curtea Europeană a afirmat, în mod constant, că art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv în stăpânirea statelor totalitare, anterior

intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu instituie

o obligație pozitivă generală a statelor contractante în acest sens.

Mai mult, Curtea Europeană

a statuat în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din

12 octombrie 2010, parag. 174, 175, că, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1,

statul are dreptul să exproprieze bunuri - inclusiv toate drepturile de despăgubire

stabilite de lege - și să reducă, chiar notabil, nivelul despăgubirilor prin metode

legislative. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca cuantumul despăgubirii

acordate pentru o privare de proprietate realizată de către stat să fie rezonabilă

în raport cu valoarea bunului. O lipsă totală a compensației poate fi considerată

compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 doar în cazuri excepționale (

Broniowski

contra Poloniei, parag. 186).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate cazurile, o compensație

care este doar parțială nu face privarea de proprietate nelegală

eo ipso,

în toate cazurile.

Mai precis, obiective

legitime de utilitate publică, ce sunt urmarea unor măsuri de reformă economică

sau de justitie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii totale

de piată (

James și alții,

parag. 54 ;

Lithgow

și altii contra Marii Britanii

, 8 iulie 1986, parag. 120, și

Scordino contra Italiei nr. 1, parag.

95 și urm.).

În acest context, se poate

constata că cererea reclamanților nu a rămas total fără efecte juridice, aceștia

obținând acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea

nr. 10/2001, în valoare de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acțiuni deținute de

antecesorii lor, la fosta societate T.N.-B.; decizia din 28 iunie 2007 fiind înaintată

Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele acestui text legal

(absența temeiului legal, încălcarea sau aplicarea gresită a legii) Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A din 25

martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A

din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 mai 2011.