ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3634/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 27012/3/2007, reclamanții P.N., P.B.G., P.C.T. l-au chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României-Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, formulând contestație împotriva dispoziției din 28 iunie 2007, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor-teren, clădire și utilaje, ce au aparținut fabricii T.N.-B., la care autorii reclamanților au avut calitatea de acționari. S-a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei menționate și restituirea în natură a imobilelor constituite din teren, clădire și utilaje ce au aparținut fabricii la care autorii lor au avut calitatea de acționari, iar, în cazul în care nu se pot restitui în natură, despăgubirile prin echivalent să se facă la prețul internațional de referință.

Prin sentința civilă nr. 67 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de contestatorii P.N., P.B.G. și P.C.T., în contradictoriu cu intimatul Guvernul României–Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că, prin decizia din 28 iunie 2007, emisă de Guvernul României-Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilelor, motivat de faptul că solicitarea se încadrează în dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001. S-a propus acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, în valoare de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acțiuni deținute de antecesori la fosta societate T.N.

Decizia a fost înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a constatat că prezenta contestație se circumscrie art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; că pârâta a stabilit că reclamanții sunt moștenitorii acționarilor „T.N.-B.”, aspect ce nu poate fi cenzurat de către tribunal, în propria contestație a acestora. De asemenea, aspecte câștigate cauzei sunt și acelea că fabrica cu activul acesteia a fost preluată abuziv de către stat, regăsindu-se, în prezent, în activul unei societăți comerciale integral privatizată.

Ca urmare, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Prin urmare, pentru imobilele preluate abuziv ce se regăsesc în patrimoniul unei societăți comerciale integral privatizate, Legea nr. 10/2001 a răsturnat principiul general, potrivit căruia restituirea se va produce în natură și numai în mod excepțional, când aceasta este imposibil de realizat, se va face prin echivalent, fiind incidentă doar modalitatea de restituire prin echivalent, despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. În consecință, Tribunalul a respins contestația întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor notificate.

În ceea ce privește numărul acțiunilor deținute de autorii reclamanților, rezultă, așa cum s-a arătat prin decizia contestată, că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori ai autorilor lor și, coroborând aceste susțineri cu înscris, întocmit la data de 07 aprilie 1949, rezultă că numărul acțiunilor deținute de către autorii reclamanților este cel reținut prin decizie, astfel că a fost respinsă și această critică formulată împotriva deciziei emise de pârât. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, prin echivalent, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilește că acestea vor fi despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

Potrivit Titlului VII Capitol III din Legea nr. 247/2005, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-ministru, Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor. Pe de altă parte, la pronunțarea sentinței, Tribunalul a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în aprecierea faptului că aceste dispoziții de modificare și de completare sunt de imediată aplicare, pentru că a considera altfel ar însemna obligarea unităților deținătoare și entităților învestite cu soluționarea notificărilor la emiterea unor dispoziții sau decizii fără finalitate practică.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel contestatorii, solicitând admiterea apelului, desființarea în tot a deciziei apelate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de critică, apelanții-contestatori au arătat că nu pot fi de acord cu ideea avansată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului că bunurile nu mai există în prezent; cu faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a evaluat acțiunile la suma modică de 19.903.805 RON sau cu împrejurarea că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a constatat că antecesorii lor dețineau 52.854 acțiuni, când, de fapt, antecesorii lor dețineau între 92% și 98% din acțiunile fabricii T.N.–B.

Contestatorii au solicitat restituirea imobilelor (activele). Prin procesul de privatizare, s-au privatizat acțiunile, nu și imobilele (activele). Imobilele nu puteau intra în procesul de privatizare, cât timp existau cereri de restituire a imobilelor de către revendicatorii P. Instanța, în virtutea rolului sau activ, trebuia să solicite relații la Registrul Comerțului cu privire la acționariatul societății (acționariatul de azi). Totodată, nu a fost pus în discuție faptul că fabrica a fost naționalizată abuziv și fără despăgubire, așa cum arată art. 11 din Legea nr. 119/1948. Activul fabricii se regăsește azi în noua societate înființată după 1990, de aceea instanța trebuia să solicite, din oficiu, relații la registrul comerțului atât cu privire la acțiuni, cât și cu privire la bunuri imobile și bunuri mobile (active), lucru pe care nu l-a făcut.

Cu privire la numărul acțiunilor, acesta este corect, incorect este modul de calcul al valorii acestor acțiuni, în sensul că valoarea calculată să fie la prețul internațional actual, și nu la o valoare veche, care nu mai este de actualitate. Prin decizia civilă nr. 189A din 02 noiuembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul, ca nefondat. Prin decizia civilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de recurenții-contestatori împotriva deciziei instanței de apel, care a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului.

Instanța de recurs a stabilit că cererea contestatorilor recurenți se încadrează în dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, raportate la art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 4 alin. (2) din aceeași Lege și la art. 3.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Prin urmare, în aplicarea acestor dispoziții legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură a imobilelor, active ale societății în discuție, indiferent că aceste bunuri există în prezent evidențiate în patrimoniul societății. Prin urmare, instanța de recurs a reținut corecta aplicare a legii de către instanța de apel sub acest aspect, după cum a mai reținut că nu au fost contestate, în cauză, nici calitatea procesuală activă a contestatorilor sau împrejurarea preluării abuzive a T.N.–B.

Pe de altă parte, instanța supremă a reținut că o consecință a obligației Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului de a evalua acțiunile deținute de antecesorii reclamanților, evaluare în raport de care se face propunerea de despăgubiri, este posibilitatea instanței de cenzura decizia sub acest aspect, fiind incidente dispozițiile art. 31 alin. (3) din Lege, potrivit cărora „măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului”, precum și ale alin. (4), în sensul că: „recalcularea valorii acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de B.N.R.

prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001, și a indicelui inflației stabilit de I.N.S. și a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul este anterior acesteia”. În consecința acestor constatări, s-a arătat, în decizia instanței de recurs, că nu instituția implicată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind stabilirea și plata despăgubirilor, și anume Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, trebuie să stabilească valoarea acțiunilor, după criteriile prevăzute de art. 31 alin. (4) din Lege, ci însăși instituția implicată în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate, în speță, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Din acest punct de vedere, s-a reținut greșita interpretare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 și înlăturarea nejustificată a alin. (3) și (6) din acest text. Din interpretarea coroborată a art. 31 din Lege cu forma sa anterioară (fostul art. 32) și cu dispozițiile art. 16 alin. (8) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța supremă a reținut că titlul de despăgubire se va emite de Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor, până la concurența despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu coeficientul de inflație.

Separat de această procedură însă, în cadrul contestației formulate conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei instituției publice implicate în privatizare, instanța are competența de a verifica și cuantumul acțiunilor recalculate, și cum recurenții au contestat, atât numărul de acțiuni deținute de autorul reclamanților, cât și valoarea finală a acestora, se impune verificarea de către instanța de apel a temeiniciei acestor susțineri, neexaminate de Curtea de Apel. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze atât critica referitoare la numărul de acțiuni deținute de antecesorii lor, cât și cea referitoare la evaluarea acestora.

Instanța de recurs a mai reținut că este întemeiată afirmația recurenților referitoare la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, însă, nu prin prisma declarării ca neconstituționale a prevederilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, ci în raport de incidența dispozițiilor art. 31 din Lege, după cum s-a arătat. Pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, cauza s-a reînregistrat la data de 14 ianuarie 2010, sub nr. 347/2/2010. În rejudecarea apelului, nu s-au administrat probe noi, apelanții-contestatori depunând la dosar note scrise, dar și o cerere de judecare a cauzei în lipsa lor.

Prin decizia nr. 85A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins, ca nefondat, apelul contestatorilor declarat împotriva sentinței civile nr. 67 din 15 ianuarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Pentru a adopta această soluție, Curtea de Apel a expus următoarele argumente: Astfel, s-a consemnat că, de vreme ce o parte din chestiunile antamate în apelul de față au fost deja dezlegate de instanța de recurs, aceste dezlegări fiind obligatorii pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., o parte din motivele de critică aduse de apelanții-contestatori au primit deja un răspuns și nu vor mai fi analizate.

Este cazul susținerilor privitoare la obligativitatea restituirii imobilului în natură, indiferent în posesia sau deținerea cui se află (chestiune în privința căreia s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că apelanții-contestatori au dreptul exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 31 din Lege), al existenței sau nu, în prezent, a unora dintre bunurile mobile preluate odată cu fabrica (aspect devenit nerelevant, în condițiile în care despăgubirea constă în valoarea actualizată a acțiunilor deținute de antecesorii apelanților). În raport de aceste împrejurări și de considerentele instanței de recurs, Curtea a constatat că, dintre argumentele apelanților-contestatori, se impune a se analiza, în primul rând, susținerea lor, în sensul că numărul acțiunilor deținute de antecesorii lor a fost mai mare decât cel reținut de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în cuprinsul deciziei contestate, și anume, 52.854 acțiuni.

Prin contestația adresată Tribunalului, contestatorii au susținut, inițial, că autorii lor dețineau între 92 și 98% din acțiunile fabricii T.N.–B., mai multe decât 52.854 acțiuni, pentru ca, prin motivele de apel, să arate, mai întâi, că nu sunt de acord cu numărul de acțiuni stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (dosarul nr. 27012/3/2007 al acestei instanțe) și apoi, în același document, să susțină că numărul acțiunilor este corect, însă incorect este modul de calcul al valorii acestora. Aceleași susțineri contradictorii sunt reiterate și prin cererea de recurs, în dosarul instanței supreme. Niciun argument nu aduc apelanții contestatori, în sprijinul acestei afirmații, în sensul de a preciza fie numărul corect al acțiunilor în discuție sau cel puțin mijloacele de probă pe care se întemeiază această susținere.

Din lucrările dosarului, Curtea a reținut că notificarea a fost formulată de apelanții-contestatori, în calitate de moștenitori ai foștilor acționari, P.D. (D.), P.I. (I.), G. (G.) O., P.C. (C.), P.N. (N.A., N.B., N.C., N.E., N.F.), P.L. și P.B., iar, din înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe, care cuprind structura acționariatului T.N.-B., în anul 1949, anterior naționalizării, rezultă că aceste persoane dețineau un număr de 52.854 acțiuni, adică exact numărul reținut de intimată la emiterea deciziei contestate. De altfel, nici susținerea apelanților-contestatori, în sensul că antecesorii lor dețineau între 92 și 98% din acțiunile societății nu este foarte departe de această constatare, de vreme ce numărul total de acțiuni emise de societate a fost de 60.000, iar 52.854 reprezintă 88,09%.

Fără alte argumente, în fapt și în drept, care să susțină afirmația că numărul de acțiuni nu a fost corect reținut, Curtea a constatat că această critică este nefondată. Nu este fondată nici susținerea privitoare la greșita evaluare a acțiunilor în discuție. Astfel, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, „măsurile reparatorii prin echivalent, prevăzute la alin. (1), se propun după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului”. Cu privire la modul de recalculare a valorii acțiunilor, alin. (4) al textului prevede: „recalcularea valorii acțiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanț contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare, stabilit de B.N.R., prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 229/04.05.2001, și a indicelui inflației stabilit de I.N.S. și a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăților pe acțiuni, în cazul în care bilanțul este anterior acesteia”. La dosar, au fost depuse, pe de o parte, bilanțul contabil încheiat la data naționalizării (deci, ultimul bilanț contabil, la care face referire textul) și, pe de altă parte, raportul intern de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluționării notificării apelanților-contestatori. Este, astfel, neîntemeiată afirmația apelanților, în sensul că acest raport nu a fost prezentat instanței, fiind depus, la dosar, de intimată, la termenul din 27 noiembrie 2007, împreună cu celelalte documente din dosarul administrativ.

Totodată, din conținutul acestui raport de evaluare, Curtea a reținut că s-a făcut aplicarea prevederilor art. 31 alin. (4), în sensul că, după identificarea din bilanțul contabil a activului net de 82.034.687 RON., a rezultat valoarea unei acțiuni ca fiind de 1.367,24 RON, iar a tuturor acțiunilor deținute de autorii notificatorilor ca fiind de 72.264.103 RON, după care s-a aplicat actualizarea cu coeficientul de actualizare a valorii leului stabilit de B.N.R., conform Ordinului nr. 3/2001 de 1303,33, precum și a inflației de 211,329%, rezultând valoarea de 19.903.805 RON, menționată în decizie.

În consecința acestor constatări și în lipsa unor critici concrete cu privire la incorectitudinea modului de recalculare a valorii acțiunilor cuprins în raportul intern de evaluare menționat, Curtea, cenzurând aplicarea legii la speță, a constatat că nu se identifică motive de nelegalitate sau de netemeinicie a deciziei contestate nici sub aspectul valorii despăgubirilor ce urmează a fi acordate apelanților-contestatori. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs contestatorii P.N., P.B.G. și P.C.T., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului și, rejudecând, admiterea contestației, anularea deciziei din 28 iunie 2007, emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și restituirea în natură a imobilelor–teren, clădiri și utilaje, ce au aparținut fabricii T.N.–B., la care antecesorii lor au avut calitatea de acționari.

În expunerea motivelor de recurs, s-au reiterat criticile formulate în apel, conform cărora recurenții nu pot fi de acord cu ideea avansată de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului că bunurile preluate de stat nu mai exista în prezent; cu faptul că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului le-a evaluat acțiunile la suma modică de 19.903.805 RON și că această instituție a constatat că antecesorii lor dețineau 52.854 acțiuni, când, de fapt, aceștia dețineau între 92% și 98% din acțiunile fabricii T.N.–B. Recurenții au invocat faptul că nu a fost anexat raportul din data de 28 mai 2007, de care ar fi vrut să ia cunoștință, nu a fost anexat raportul comisiei de evaluare din 19 iunie 2007, prin care se propunea suma de 19.903.805 RON, nu s-au atașat nota din 27 iunie 2007 și procesele-verbale de casare ale tuturor acestor bunuri și utilaje pe care le solicită.

S-a invocat faptul că instanța de apel era obligată a respecta art. 315 C. proc. civ., lucru pe care nu l-a făcut. Instanța de apel a interpretat greșit atât contestația lor, cât și dispozițiile legii, în sensul că nu au solicitat restituirea prin echivalent, ci restituirea în natură a proprietăților autorilor lor, așa cum au indicat nenumăratele decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Nicio instanță nu a analizat dacă, prin procesul de privatizare, s-au vândut activele, deoarece activele nu se puteau vinde în procesul de privatizare, față de împrejurarea că toate bunurile fabricilor au fost preluate abuziv de Statul Român prin Legea nr. 119/1948. Mai mult, art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - precizează că statul poate reglementa numai dreptul de folosință a bunurilor, și nu dreptul de proprietate.

Acesta este și motivul pentru care statul este obligat să le restituie în natură bunurile, și nu prin echivalent. În întreaga motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, se face trimitere la cesiunea de acțiuni, și nu la vânzarea de active, care niciodată nu a fost perfectată între Statul Român și cei ce au cesionat acțiunile. Mai mult, Fondul Proprietatea este nefuncțional și nu este listat la bursă, drept pentru care și hotărârile judecătorești nu pot fi aplicate, iar, prin O.U.G. nr. 62/2010, activitatea Fondului a fost blocată total, deci instanțele trebuie să găsească o cu totul altă modalitate legală de despăgubire a proprietarilor. În privința Comisiei centrale de stabilire a despăgubirilor, și aceasta instituție este nefuncțională, motivat de faptul că statul se ascunde sub umbrela impotenței financiare ce presează România de mai mult timp.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, în sensul că nu a reanalizat numărul acțiunilor și nici valoarea acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005. La dosar, sunt depuse toate actele care fac dovada faptului că numărul acțiunilor deținute de antecesorii lor sunt mult mai mari decât cele stabilite de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și, implicit, suma de bani pe care trebuia să o calculeze Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului trebuia sa fie mai mare, deoarece această sumă de bani trebuie raportată la valoarea de piața internă, la valoarea de piață externă (internațională), la către trebuia aplicată dobânda și indicele de inflație.

Analizând criticile formulate de către recurenții-reclamanți P.N., P.B.G. și P.C.T., ce se înscriu formal în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Un prim motiv de recurs ce poate fi decelat în cauză s-a raportat la nerespectarea de către instanța de apel, în rejudecare, a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., sub aspectul nerestituirii în natură a imobilului în litigiu; neanalizării numărului acțiunilor și a valorii acestora, în lumina Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005.

Or, instanța de recurs constată, sub un prim aspect, că, prin decizia civilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a stabilit limitele rejudecării cauzei, sub aspectului legii aplicabile, dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, și a soluțiilor ce se pot dispune sub imperiul acestei legi, care presupun doar restituirea prin echivalent a acțiunilor, și nu restituirea în natură. (e.g.: „prin urmare, în aplicarea acestor dispoziții legale, contestatorii au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale, ceea ce exclude restituirea în natură a imobilelor, active ale societății în discuție, indiferent că aceste bunuri există, în prezent, evidențiate în patrimoniul societății”).

Sub un al doilea aspect, se poate observa că recurenții nu indică, în cuprinsul motivelor de recurs, care sunt, în mod concret, dispozițiile legale ce au fost încălcate sau greșit interpretate și aplicate de instanța de apel, mărginindu-se a reitera motivele de apel. În acest context, Înalta Curte apreciază că instanța de apel s-a conformat dispozițiilor instantei de casare, cuprinse în decizia civilă irevocabilă nr. 9508 din 20 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, în considerarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. (în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra prolemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului).

Astfel, prin raportare la dispozițiile art. art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 31 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, indicate de instanța de casare ca fiind incidente în cauză, instanța de apel a reanalizat, în raport de probele administrate în cauză, pe care reclamanții nu le-au completat, numărul și valoarea acțiunilor fabricii T.N.–B., deținute de antecesorii reclamanților, aspecte de fapt ce nu intră în sfera aspectelor de nelegalitate pe care instanța de recurs să aibă atributul de a le cenzura, în actuala structură a recursului, care poate fi exercitat doar pentru motivele de nelegalitate, prevăzute, în mod exhaustiv, în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Mai mult, instanța de apel a constatat că, la dosar, a fost depus bilanțul contabil încheiat la data naționalizării și raportul intern de evaluare, întocmit de intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în vederea soluționării notificării contestatorilor, fiind, astfel, neîntemeiată afirmația reclamanților, în sensul că acest raport nu a fost prezentat instanței, susținere reluată, fără temei, și în prezentele motive de recurs.

Critica privind faptul că, în întreaga motivare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 9508 din 20 noiembrie 2009, se face trimitere la cesiunea de acțiuni, și nu la vânzarea de active, care niciodată nu a fost perfectată între Statul Român și cei care au cesionat acțiunile, nu poate fi, de asemenea, primită, întrucât, decizia menționată, fiind irevocabilă, se bucură de o prezumție de validitate (res judicata pro veritate habetur) și nu poate fi reanalizată în prezentul recurs, fără a se da calea unui veritabil recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil, în sistemul procesual intern. Asupra susținerii recurenților, prin care se invocă faptul că Fondul Proprietatea este nefuncțional și nu este listat la bursă, motiv pentru care hotărârile judecătorești nu pot fi aplicate, iar O.U.G.

nr. 62/2010 a blocat total activitatea Fondului, Înalta Curte apreciază că aceste critici exced cadrului procesual al prezentului recurs, nereprezentând critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci nemulțumiri privind puterea legiuitoare și instituirea, prin lege, a unei proceduri administrative de stabilire și plata a despăgubirilor, ulterioare, al cărei rezultat poate fi însă contestat într-o procedură distinctă de cea a Legii nr. 10/2001 republicată. În ceea ce privește aserțiunea recurenților, conform căreia art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar preciza că statul poate reglementa numai dreptul de folosință a bunurilor, și nu dreptul de proprietate, și acesta ar constitui motivul pentru care statul este obligat să le restituie în natură bunurile, și nu prin echivalent, Înalta Curte o va respinge, ca nevalidă.

Astfel, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului–Protectia proprietății, care se citește, după cum urmează: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” instituie și asigură dreptul de proprietate, iar norma cuprinsă în parag.

2 art. 1 al Protocolului nr. 1 recunoaște statelor contractante dreptul de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. În consecință, interpretând în mod rațional acest text convențional, se poate concluziona că reglementarea folosinței bunurilor este o specie a protecției dreptului de proprietate, întrucât nu s-ar putea reglementa un dezmembrământ al dreptului de proprietate – usus – în absența dreptului de proprietate asupra unui bun, ca noțiune autonomă instituită de sistemul convențional. Oricum, în ipoteza dedusă judecății, nu se aplică teza reglementării folosinței bunului, pentru că bunurile, obiect al dreptului de proprietate, sunt doar pretinse de către recurenți, iar problematica restituirii acestora, în natură sau prin echivalent, nu intră în reglementarea folosintei bunurilor, ci este analizată în legătura cu privarea de proprietate.

Contrar opiniei recurenților, Curtea Europeană a afirmat, în mod constant, că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în stăpânirea statelor totalitare, anterior intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu instituie o obligație pozitivă generală a statelor contractante în acest sens. Mai mult, Curtea Europeană a statuat în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 174, 175, că, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul să exproprieze bunuri - inclusiv toate drepturile de despăgubire stabilite de lege - și să reducă, chiar notabil, nivelul despăgubirilor prin metode legislative.

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca cuantumul despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate realizată de către stat să fie rezonabilă în raport cu valoarea bunului. O lipsă totală a compensației poate fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 doar în cazuri excepționale ( Broniowski contra Poloniei, parag. 186). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul la o despăgubire integrală în toate cazurile, o compensație care este doar parțială nu face privarea de proprietate nelegală eo ipso, în toate cazurile. Mai precis, obiective legitime de utilitate publică, ce sunt urmarea unor măsuri de reformă economică sau de justitie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii totale de piată ( James și alții, parag.

54 ; Lithgow și altii contra Marii Britanii , 8 iulie 1986, parag. 120, și Scordino contra Italiei nr. 1, parag. 95 și urm.). În acest context, se poate constata că cererea reclamanților nu a rămas total fără efecte juridice, aceștia obținând acordarea de măsuri reparatorii, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 10/2001, în valoare de 19.903.805 RON, pentru cele 52.854 acțiuni deținute de antecesorii lor, la fosta societate T.N.-B.; decizia din 28 iunie 2007 fiind înaintată Comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor, în conformitate cu art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele acestui text legal (absența temeiului legal, încălcarea sau aplicarea gresită a legii) Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.N., P.B.G. și P.C.T. împotriva deciziei nr. 85A din 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2011.