ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3731/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3731/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 23 decembrie 2004, contestatorii P.P.

și D.S.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, anularea deciziei nr. 111 din 28 septembrie 2004

emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții de aprobare

a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren și construcție

pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar,

obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate prin care să se propună măsuri

reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea contestației,

s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. N1/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001

de către contestatori prin care au revendicat în natură sau în echivalent, bunul

imobil construcții și teren situat în județul Teleorman, Roșiorii de Vede, str.

M.

Decizia contestată este

nelegală, întrucât din actele depuse rezultă dovedit faptul că prin Legea nr. 119/1948

s-a naționalizat o fabrică de ulei situată în Municipiul Roșiorii de Vede și că

frații P. au deținut „Fabrica și Rafinăria de Uleiuri Vegetale - Întreprinderile

P.".

S-a mai arătat că au fost

formulate notificări prin care s-a solicitat restituirea în natură și a altor imobile

aflate în patrimoniul SC R. SA, notificări care au fost respinse de către intimata

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 20, 23 alin. (1) și (4), 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea pronunțată

în ședința publică din 9 decembrie 2004, s-a dispus disjungerea contestației pentru

fiecare dispoziție contestată, având în vedere că deciziile contestate privesc respingerea

cererii de restituire în natură a unor imobile situate la adrese poștale diferite,

iar intimata a emis pentru fiecare imobil câte o decizie, astfel încât, instanța

a rămas învestită în prezenta cauză numai cu contestația formulată împotriva dispoziției

din 28 septembrie 2004, referitoare la imobilul construcții și teren situat în județul

Teleorman, Roșiorii de Vede, str. M.

Prin sentința civilă

nr. 407 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis în parte contestația, s-a anulat decizia contestată nr. 111 din 28

septembrie 2004, a fost obligată intimata să emită decizie prin care să propună

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv și s-a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că fosta fabrică și rafinărie de uleiuri vegetale - Întreprinderile

P. - a trecut în proprietatea statului prin Legea nr. 119/1948, iar forma juridică

de organizare era aceea de întreprindere individuală, aceasta aparținând fraților

V.P., I.P. și M.P.

Potrivit dispozițiilor

art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării notificărilor, pentru

imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent.

A mai reținut Tribunalul

că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri

reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii

de piață a imobilelor solicitate.

Sub aspectul perimării

cererii, deși acest aspect nu a fost invocat în cauză înainte de închiderea dezbaterilor,

Tribunalul a motivat că sentința civilă nr. 1200/2005 pronunțată în Dosarul nr.

2700/2004, a fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la data

la care s-a pronunțat încheierea din data de 3 aprilie 2008, se învederase instanței

că pe rolul instanțelor se află încă Dosarul nr. 3090/2004, disjuns din Dosarul

nr. 2700/2004, astfel încât, la acea dată s-a dispus din nou o suspendare a cauzei

în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea acestui din urmă

dosar, motiv pentru care nu se poate aprecia că a intervenit perimarea, deoarece

cauza a fost repusă pe rol înăuntru termenului de perimare.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia civilă

nr. 629 din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Conform mențiunilor de

pe sentința civilă nr. 1200/2005 pronunțată în Dosarul nr. 2700/2004, aceasta a

fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la termenul din 3

aprilie 2008, s-a învederat de către contestator faptul că pe rolul instanțelor

de judecată se află litigiul care are ca obiect soluționarea contestației înregistrate

sub nr. 3090/2004, împotriva deciziei nr. 123/2004, hotărârea judecătorească pronunțată

în cauză, depunându-se la dosar.

Astfel, la termenul de

judecată din data de 3 aprilie 2008, s-a dispus o suspendare a judecății în temeiul

dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a

cauzei care face obiectul Dosarului nr. 3090/2004. Pentru repunerea pe rol a acțiunii

de față s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acelei hotărâri, astfel că nu se

poate vorbi de o lipsă de stăruință a reclamantului și nici de o perimare a cererii

de chemare în judecată, deoarece cererea s-a repus pe rol anterior împlinirii termenului

de perimare pe care instanța nu a înțeles să o invoce și nici nu s-a atacat cu recurs

încheierea de suspendare din data de 3 aprilie 2008, aflată la dosarul instanței

de fond și nici încheierea din data de 10 martie 2005.

Având în vedere faptul

că măsura suspendării cauzei a fost conformă dispozițiilor art. 244 pct. 1 C.

proc. civ. și că în speță nu a intervenit perimarea cererii, s-a înlăturat ca nefondată

critica apelantei pe acest aspect.

Și criticile foormulate

prin cel de-al doilea motiv de apel au fost apreciate ca nefondate, căci s-a făcut

dovada că întreprinderile de uleiuri ale intimaților contestatori au fost naționalizate

în temeiul Legii nr. 119/1948, iar imobilul ce face obiectul acțiunii este evidențiat

în patrimoniul SC R. SA, cu întregul probatoriu depus la instanța de fond și a actului

de vânzare cumpărare atașat la dosarul Curții de Apel București.

Reiese astfel legalitatea

și temeiniciei soluției instanței de fond de admitere în parte a acțiunii reclamanților

în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în sensul

anulării deciziei nr. 114/2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului și obligării pârâtei să emită o nouă decizie/dispoziție prin care să propună

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din str. M., din Roșiorii de Vede

județul Teleorman, potrivit legii speciale privind regimul de stabilire și de plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs, în termen legal, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, pârâta susține că în mod nelegal Tribunalul a considerat că dezlegarea

pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept

care face obiectul unei alte judecăți, câtă vreme în cele două litigii se contestau

decizii emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care

se revendicau imobile diferite. Ca atare, nu există nicio legătură între aceste

litigii, cu excepția părților din dosar.

Deși suspendarea dispusă

a fost nelegală, Tribunalul, în virtutea rolului activ și în temeiul art. 252

C. proc. civ., avea obligația să repună cauza pe rol și să constate, din oficiu,

perimarea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 248 C. proc.

civ., având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data la care

sentința civilă nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv 26 februarie 2007.

Se precizează, totodată,

că în perioada 26 februarie 2007 - 19 martie 2009 (când reclamanții au solicitat

repunerea pe rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului

de perimare.

Motivarea instanței de

fond cu privire la perimare este sumară și contradictorie, având în vedere ca Tribunalul

reține că „de fapt, la termenul de judecata din 03 aprilie 2008 s-a dispus o suspendare

a judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până

la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 3090/2004”.

Or, sentința menționată era irevocabilă din 26 februarie 2007, aspect neobservat

de Tribunal la data de 03 aprilie 2008, când a menținut măsura suspendării.

Față de probele administrate

și prevederile legale menționate, în mod netemeinic Tribunalul a reținut că, prin

înscrisurile atașate notificării, intimații-reclamanți au făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului solicitat cu certificatul din 27 martie 1998 eliberat

de Filiala Arhivelor Statului Teleorman.

Recurenta susține că certificatul

din 27 martie 1998 nu poate fi considerat dovadă a dreptului de proprietate, acesta

neavând natura unui act juridic translativ de proprietate, în sensul art. 22

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001. Se învederează instanței că, potrivit dispozițiilor art. 36 din

Legea nr. 10/2001, republicată, emiterea deciziei sau a dispoziției de restituire

în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate constituie infracțiune.

Este fără îndoială că,

deși au constatat o anumită situație de fapt, instanțele de fond și apel nu au avut

în vedere aspectele de drept aplicabile în speță.

Instanța de fond, legal

a reținut că obligațiile stabilite în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor

Statului sunt cele prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29 din

legea republicată), astfel cum, cu putere de lucru judecat a reținut Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia nr. 1844 din 26 februarie 2007, motiv pentru

care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci numai măsuri reparatorii

în echivalent.

Însă, acțiunea dedusă

judecății nu întrunește condițiile prevăzute de art. 29 din lege, pentru acordarea

de despăgubiri, deoarece intimații-reclamanți erau obligați, conform art. 23 al

Legii nr. 10/2001, să comunice către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului notificarea și actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru parcurgerea

procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 și finalizarea ei, prin

emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din acest act normativ.

Intimații au formulat

întâmpinare, solicitând motivat respingerea recursului.

Analizând recursul declarat,

în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Obiectul prezentului recurs

îl constituie decizia instanței de apel, astfel că, motivele de nelegalitate susținute

de recurentă, în mod necesar, trebuie să se raporteze la soluția instanței anterioare

(conținută în dispozitiv) și, implicit, la dezlegările date de instanța de apel

criticilor formulate prin motivele de apel.

Se constată însă că, în

cadrul primului motiv de recurs, pârâta critică soluția primei instanțe, iar nu

decizia instanței de apel, cu toate că și în apelul promovat de aceeași pârâtă,

s-au susținut critici referitoare la chestiunea perimării.

Întrucât aceste motive

de apel au fost analizate de instanța anterioară, Înalta Curte va cerceta legalitatea

dezlegărilor statuate prin decizia recurată, urmând a se considera că aceste critici

privesc obiectul recursului, fiind susceptibile de încadrare în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Perimarea este o sancțiune

procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate

între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește

(judecata în primă instanță, căi de atac sau executare silită). Această rămânere

în nelucrare trebuie să fie imputabilă părților și să dureze intervalul de timp

stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul legal peremtoriu.

Potrivit regimului juridic

al perimării, ea poate fi invocată de părți, de procuror sau de instanță din oficiu,

fiind o excepție de procedură, absolută și peremptorie.

Indiferent de mijlocul

procedural de invocare (cererea de perimare sau excepție, astfel cum prevede

art. 252 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanța constată că perimarea nu a operat,

va pronunța o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conform art. 253

alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată perimarea, se pronunță o

hotărâre care poate fi atacată cu recurs.

În oricare dintre situații,

excepția de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților indiferent

de titularul ei, date fiind obligațiile instanței stabilite prin art. 129 alin.

(4) C. proc. civ. Or, astfel cum s-a reținut, reiese că excepția de perimare a cererii

de chemare în judecată nu a fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în fața primei

instanțe de vreuna dintre părțile cauzei ori de instanță din oficiu.

Cu toate acestea, prima

instanță, în considerentele sentinței analizează excepția de perimare și conchide

în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data formulării cererii

de repunere a cauzei pe rol.

Pârâta prin motivele de

apel formulate, susține că sancțiunea perimării a fost greșit înlăturată, dezvoltând

argumente în acest sens, iar instanța de apel a confirmat legalitatea și temenicia

soluției date chestiunii perimării. Potrivit celor arătate, instanța se pronunță

asupra excepției perimării prin încheiere (când o respinge) sau prin hotărâre (când

excepția este admisă).

În speța de față, instanța

de fond s-a pronunțat, prin considerentele sentinței, asupra unei excepții ce nu

a fost dezbătută în proces. Or, cu privire la posibilitatea părților de a formula

calea de atac împotriva considerentelor hotărârii, se impun câteva precizări.

În procesul civil, intră

în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii

a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai dispozitivului,

dar și considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea

și susținerea necesară a soluției adoptate.

Din cel din urmă punct

de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea

și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât constituie explicația

soluției pronunțate și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat

a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conțin

o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății

și doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) și, în sfârșit,

considerentele indiferente sau supraadundente (care depășesc sfera dezbaterilor

din proces aduc hotărârii elemente care nu influențează în niciun fel soluția adoptată,

ele putând, de altfel să lipsească din considerente).

Dintre acestea, sunt înzestrate

cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și numai acestea

pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat

de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea soluțiilor nu se poate obține

decât în cadrul căilor de atac.

În cazul considerentelor

supraabundente nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele

nu se bucură de autoritate de lucru judecat, așa încât, statuările suplimentare

făcute de instanță, nu vor putea fi opuse părții într-o judecată ulterioară și nu

vor fi de natură să o prejudicieze.

Față de soluția pronunțată

de prima instanță (admiterea în parte a contestației, anularea deciziei contestate

și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată că rezolvarea dată prin

motivarea sentinței excepției perimării, era susceptibil de a fi un considerent

decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în proces, însă, întrucât instanța

nu s-a pronunțat prin acest considerent asupra unei excepții discutate în contradictoriu,

acesta urmează a fi calificat drept unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru

care interesul pârâtei de a-l ataca nu poate fi validat.

Necesitatea dezbaterii

în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care interesează procesul,

pe lângă faptul că reprezintă obligația instanței și asigură respectarea drepturilor

procesuale ale părților privitoare la dreptul la apărare și a principiului contradictorialității,

etc., constituie totodată, și o garanție împotriva arbitrariului instanței, întrucât,

conform art. 258 alin. (3) C. proc. civ., după pronunțare, niciun judecător nu poate

reveni asupra părerii lui, iar pronunțarea asupra unei chestiuni nedezbătute este

echivalentul încălcării acestei norme.

Prin urmare, deși era

suficient ca instanța de apel să constate că prima instanță a încălcat principiul

contradictorialității pentru a înlătura în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. acest considerent al sentinței (și, în plus lipsa de interes a pârâtei de a

susține astfel de critici îndreptate împotriva unui motiv nenecesar), în mod nelegal

s-a evaluat legalitatea și temeinicia acestei dezlegări date de instanța de fond

în afara procesului.

Dat fiind faptul că motivul

în discuție se referă la o excepție de procedură, absolută și peremptorie care,

în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele de

procedură exclud această posibilitate cu referire la excepția perimării cererii

de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune: Perimarea

cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța

de apel.

În consecință, pentru

aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă.

Critica referitoare la

nedovedirea dreptului de proprietate al intimaților asupra imobilului situat județul

Teleorman, Roșiorii de Vede, str. M., este nefondată.

Înalta Curte constată

că argumentul instanțelor de fond în susținerea dovedirii calității intimaților

de persoane îndreptățite la despăgubiri a fost contractul de vânzare-cumpărare din

data de 6 mai 1942, aflat la dosarului din apel, ca act translativ de proprietate,

coroborat cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, printre acestea aflându-se

și certificatul din 27 martie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman,

care susține concluzia instanței asupra existenței în patrimoniul intimaților a

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nici critica referitoare

la imposibilitatea emiterii unei decizii pentru acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent de către recurentă, ca urmare a faptului că nu au fost respectate

prevederile art. 23 ale Legii nr. 10/2001 privind obligația de a depune în dosarul

administrativ toate înscrisurile necesare soluționării, nu poate fi primită, deoarece

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca entitate învestită prin

lege cu obligația de soluționare a notificării, a analizat înscrisurile atașate

cererii și a emis dispoziția contestată în prezenta cauză, tocmai în considerarea

faptului că nu s-a depus actul de proprietate al imobilului revendicat în conformitate

cu cerințele art. 23 al Legii nr. 10/2001.

Posibilitatea ca acest

înscris, deși nedepus în dosarul administrativ, să poată fi prezentat în instanță

și să determine schimbarea soluției date notificării, decurge din dispozițiile

art. 23 al Legii nr. 10/2001 care stipulează că actele în dovedirea calității de

persoană îndreptățită pot fi depuse până la data soluționării notificării, deci

până în momentul soluționării irevocabile a cauzei, moment care presupune inclusiv

parcurgerea procedurii judiciare.

Pentru toate aceste argumente,

Înalta Curte apreciază că ipoteza de recurs invocată, nu este incidentă în cauză

și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 629 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 iunie 2010.