ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3731/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 23 decembrie 2004, contestatorii P.P. și D.S.E. au solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea deciziei nr. 111 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții de aprobare a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren și construcție pentru care s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În motivarea contestației, s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. N1/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatori prin care au revendicat în natură sau în echivalent, bunul imobil construcții și teren situat în județul Teleorman, Roșiorii de Vede, str. M. Decizia contestată este nelegală, întrucât din actele depuse rezultă dovedit faptul că prin Legea nr. 119/1948 s-a naționalizat o fabrică de ulei situată în Municipiul Roșiorii de Vede și că frații P. au deținut „Fabrica și Rafinăria de Uleiuri Vegetale - Întreprinderile P.". S-a mai arătat că au fost formulate notificări prin care s-a solicitat restituirea în natură și a altor imobile aflate în patrimoniul SC R. SA, notificări care au fost respinse de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20, 23 alin. (1) și (4), 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 9 decembrie 2004, s-a dispus disjungerea contestației pentru fiecare dispoziție contestată, având în vedere că deciziile contestate privesc respingerea cererii de restituire în natură a unor imobile situate la adrese poștale diferite, iar intimata a emis pentru fiecare imobil câte o decizie, astfel încât, instanța a rămas învestită în prezenta cauză numai cu contestația formulată împotriva dispoziției din 28 septembrie 2004, referitoare la imobilul construcții și teren situat în județul Teleorman, Roșiorii de Vede, str. M. Prin sentința civilă nr. 407 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte contestația, s-a anulat decizia contestată nr. 111 din 28 septembrie 2004, a fost obligată intimata să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și s-a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că fosta fabrică și rafinărie de uleiuri vegetale - Întreprinderile P. - a trecut în proprietatea statului prin Legea nr. 119/1948, iar forma juridică de organizare era aceea de întreprindere individuală, aceasta aparținând fraților V.P., I.P. și M.P. Potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării notificărilor, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

A mai reținut Tribunalul că, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate. Sub aspectul perimării cererii, deși acest aspect nu a fost invocat în cauză înainte de închiderea dezbaterilor, Tribunalul a motivat că sentința civilă nr. 1200/2005 pronunțată în Dosarul nr. 2700/2004, a fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la data la care s-a pronunțat încheierea din data de 3 aprilie 2008, se învederase instanței că pe rolul instanțelor se află încă Dosarul nr. 3090/2004, disjuns din Dosarul nr. 2700/2004, astfel încât, la acea dată s-a dispus din nou o suspendare a cauzei în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea acestui din urmă dosar, motiv pentru care nu se poate aprecia că a intervenit perimarea, deoarece cauza a fost repusă pe rol înăuntru termenului de perimare. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Prin decizia civilă nr. 629 din 3 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Conform mențiunilor de pe sentința civilă nr. 1200/2005 pronunțată în Dosarul nr. 2700/2004, aceasta a fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, iar la termenul din 3 aprilie 2008, s-a învederat de către contestator faptul că pe rolul instanțelor de judecată se află litigiul care are ca obiect soluționarea contestației înregistrate sub nr. 3090/2004, împotriva deciziei nr. 123/2004, hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, depunându-se la dosar.

Astfel, la termenul de judecată din data de 3 aprilie 2008, s-a dispus o suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei care face obiectul Dosarului nr. 3090/2004. Pentru repunerea pe rol a acțiunii de față s-a făcut dovada rămânerii irevocabile a acelei hotărâri, astfel că nu se poate vorbi de o lipsă de stăruință a reclamantului și nici de o perimare a cererii de chemare în judecată, deoarece cererea s-a repus pe rol anterior împlinirii termenului de perimare pe care instanța nu a înțeles să o invoce și nici nu s-a atacat cu recurs încheierea de suspendare din data de 3 aprilie 2008, aflată la dosarul instanței de fond și nici încheierea din data de 10 martie 2005. Având în vedere faptul că măsura suspendării cauzei a fost conformă dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. și că în speță nu a intervenit perimarea cererii, s-a înlăturat ca nefondată critica apelantei pe acest aspect. Și criticile foormulate prin cel de-al doilea motiv de apel au fost apreciate ca nefondate, căci s-a făcut dovada că întreprinderile de uleiuri ale intimaților contestatori au fost naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, iar imobilul ce face obiectul acțiunii este evidențiat în patrimoniul SC R. SA, cu întregul probatoriu depus la instanța de fond și a actului de vânzare cumpărare atașat la dosarul Curții de Apel București.

Reiese astfel legalitatea și temeiniciei soluției instanței de fond de admitere în parte a acțiunii reclamanților în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în sensul anulării deciziei nr. 114/2004 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și obligării pârâtei să emită o nouă decizie/dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din str. M., din Roșiorii de Vede județul Teleorman, potrivit legii speciale privind regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta susține că în mod nelegal Tribunalul a considerat că dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, câtă vreme în cele două litigii se contestau decizii emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care se revendicau imobile diferite. Ca atare, nu există nicio legătură între aceste litigii, cu excepția părților din dosar. Deși suspendarea dispusă a fost nelegală, Tribunalul, în virtutea rolului activ și în temeiul art. 252 C. proc. civ., avea obligația să repună cauza pe rol și să constate, din oficiu, perimarea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 248 C. proc.

civ., având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data la care sentința civilă nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv 26 februarie 2007. Se precizează, totodată, că în perioada 26 februarie 2007 - 19 martie 2009 (când reclamanții au solicitat repunerea pe rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare. Motivarea instanței de fond cu privire la perimare este sumară și contradictorie, având în vedere ca Tribunalul reține că „de fapt, la termenul de judecata din 03 aprilie 2008 s-a dispus o suspendare a judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 3090/2004”. Or, sentința menționată era irevocabilă din 26 februarie 2007, aspect neobservat de Tribunal la data de 03 aprilie 2008, când a menținut măsura suspendării. Față de probele administrate și prevederile legale menționate, în mod netemeinic Tribunalul a reținut că, prin înscrisurile atașate notificării, intimații-reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat cu certificatul din 27 martie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman. Recurenta susține că certificatul din 27 martie 1998 nu poate fi considerat dovadă a dreptului de proprietate, acesta neavând natura unui act juridic translativ de proprietate, în sensul art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 498/2003 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Se învederează instanței că, potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 10/2001, republicată, emiterea deciziei sau a dispoziției de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate constituie infracțiune. Este fără îndoială că, deși au constatat o anumită situație de fapt, instanțele de fond și apel nu au avut în vedere aspectele de drept aplicabile în speță. Instanța de fond, legal a reținut că obligațiile stabilite în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului sunt cele prevăzute de art. 27 din Legea nr. 10/2001 (actual art. 29 din legea republicată), astfel cum, cu putere de lucru judecat a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1844 din 26 februarie 2007, motiv pentru care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, ci numai măsuri reparatorii în echivalent.

Însă, acțiunea dedusă judecății nu întrunește condițiile prevăzute de art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri, deoarece intimații-reclamanți erau obligați, conform art. 23 al Legii nr. 10/2001, să comunice către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului notificarea și actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru parcurgerea procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 și finalizarea ei, prin emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din acest act normativ. Intimații au formulat întâmpinare, solicitând motivat respingerea recursului.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Obiectul prezentului recurs îl constituie decizia instanței de apel, astfel că, motivele de nelegalitate susținute de recurentă, în mod necesar, trebuie să se raporteze la soluția instanței anterioare (conținută în dispozitiv) și, implicit, la dezlegările date de instanța de apel criticilor formulate prin motivele de apel. Se constată însă că, în cadrul primului motiv de recurs, pârâta critică soluția primei instanțe, iar nu decizia instanței de apel, cu toate că și în apelul promovat de aceeași pârâtă, s-au susținut critici referitoare la chestiunea perimării.

Întrucât aceste motive de apel au fost analizate de instanța anterioară, Înalta Curte va cerceta legalitatea dezlegărilor statuate prin decizia recurată, urmând a se considera că aceste critici privesc obiectul recursului, fiind susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Perimarea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește (judecata în primă instanță, căi de atac sau executare silită). Această rămânere în nelucrare trebuie să fie imputabilă părților și să dureze intervalul de timp stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul legal peremtoriu.

Potrivit regimului juridic al perimării, ea poate fi invocată de părți, de procuror sau de instanță din oficiu, fiind o excepție de procedură, absolută și peremptorie. Indiferent de mijlocul procedural de invocare (cererea de perimare sau excepție, astfel cum prevede art. 252 alin. (2) C. proc. civ., dacă instanța constată că perimarea nu a operat, va pronunța o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conform art. 253 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată perimarea, se pronunță o hotărâre care poate fi atacată cu recurs. În oricare dintre situații, excepția de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților indiferent de titularul ei, date fiind obligațiile instanței stabilite prin art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. Or, astfel cum s-a reținut, reiese că excepția de perimare a cererii de chemare în judecată nu a fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în fața primei instanțe de vreuna dintre părțile cauzei ori de instanță din oficiu. Cu toate acestea, prima instanță, în considerentele sentinței analizează excepția de perimare și conchide în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data formulării cererii de repunere a cauzei pe rol. Pârâta prin motivele de apel formulate, susține că sancțiunea perimării a fost greșit înlăturată, dezvoltând argumente în acest sens, iar instanța de apel a confirmat legalitatea și temenicia soluției date chestiunii perimării. Potrivit celor arătate, instanța se pronunță asupra excepției perimării prin încheiere (când o respinge) sau prin hotărâre (când excepția este admisă).

În speța de față, instanța de fond s-a pronunțat, prin considerentele sentinței, asupra unei excepții ce nu a fost dezbătută în proces. Or, cu privire la posibilitatea părților de a formula calea de atac împotriva considerentelor hotărârii, se impun câteva precizări. În procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai dispozitivului, dar și considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate.

Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât constituie explicația soluției pronunțate și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) și, în sfârșit, considerentele indiferente sau supraadundente (care depășesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).

Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea soluțiilor nu se poate obține decât în cadrul căilor de atac. În cazul considerentelor supraabundente nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, așa încât, statuările suplimentare făcute de instanță, nu vor putea fi opuse părții într-o judecată ulterioară și nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Față de soluția pronunțată de prima instanță (admiterea în parte a contestației, anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată că rezolvarea dată prin motivarea sentinței excepției perimării, era susceptibil de a fi un considerent decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în proces, însă, întrucât instanța nu s-a pronunțat prin acest considerent asupra unei excepții discutate în contradictoriu, acesta urmează a fi calificat drept unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru care interesul pârâtei de a-l ataca nu poate fi validat.

Necesitatea dezbaterii în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care interesează procesul, pe lângă faptul că reprezintă obligația instanței și asigură respectarea drepturilor procesuale ale părților privitoare la dreptul la apărare și a principiului contradictorialității, etc., constituie totodată, și o garanție împotriva arbitrariului instanței, întrucât, conform art. 258 alin. (3) C. proc. civ., după pronunțare, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii lui, iar pronunțarea asupra unei chestiuni nedezbătute este echivalentul încălcării acestei norme. Prin urmare, deși era suficient ca instanța de apel să constate că prima instanță a încălcat principiul contradictorialității pentru a înlătura în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. acest considerent al sentinței (și, în plus lipsa de interes a pârâtei de a susține astfel de critici îndreptate împotriva unui motiv nenecesar), în mod nelegal s-a evaluat legalitatea și temeinicia acestei dezlegări date de instanța de fond în afara procesului. Dat fiind faptul că motivul în discuție se referă la o excepție de procedură, absolută și peremptorie care, în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele de procedură exclud această posibilitate cu referire la excepția perimării cererii de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune: Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.

În consecință, pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă. Critica referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate al intimaților asupra imobilului situat județul Teleorman, Roșiorii de Vede, str. M., este nefondată. Înalta Curte constată că argumentul instanțelor de fond în susținerea dovedirii calității intimaților de persoane îndreptățite la despăgubiri a fost contractul de vânzare-cumpărare din data de 6 mai 1942, aflat la dosarului din apel, ca act translativ de proprietate, coroborat cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, printre acestea aflându-se și certificatul din 27 martie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman, care susține concluzia instanței asupra existenței în patrimoniul intimaților a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nici critica referitoare la imposibilitatea emiterii unei decizii pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent de către recurentă, ca urmare a faptului că nu au fost respectate prevederile art. 23 ale Legii nr. 10/2001 privind obligația de a depune în dosarul administrativ toate înscrisurile necesare soluționării, nu poate fi primită, deoarece Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca entitate învestită prin lege cu obligația de soluționare a notificării, a analizat înscrisurile atașate cererii și a emis dispoziția contestată în prezenta cauză, tocmai în considerarea faptului că nu s-a depus actul de proprietate al imobilului revendicat în conformitate cu cerințele art. 23 al Legii nr. 10/2001.

Posibilitatea ca acest înscris, deși nedepus în dosarul administrativ, să poată fi prezentat în instanță și să determine schimbarea soluției date notificării, decurge din dispozițiile art. 23 al Legii nr. 10/2001 care stipulează că actele în dovedirea calității de persoană îndreptățită pot fi depuse până la data soluționării notificării, deci până în momentul soluționării irevocabile a cauzei, moment care presupune inclusiv parcurgerea procedurii judiciare. Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că ipoteza de recurs invocată, nu este incidentă în cauză și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 629 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2010.