ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 23 decembrie 2004, sub nr. 3088/2004 (număr unic 16707/312004), contestatorii P.P. și D.S.E. au solicitat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, anularea Deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții de aprobare a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren și construcție pentru care s-a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 și, în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate, prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației, s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. 2434/2004, în temeiul Legii nr. 10/2001 de către contestatorii P.P. și D.S.E., prin care au solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bunul imobil - construcții și teren situat în județul Teleorman, R. de Vede. S-a învederat că decizia contestată este nelegală, întrucât, din actele depuse a rezultat faptul că prin Legea nr. 119/1948 s-a naționalizat o fabrică de ulei, situată în municipiul R. de Vede, iar frații P. sunt cei care au deținut „Fabrica și Rafinărie de Uleiuri Vegetale - întreprinderile P.", reclamanții fiind succesorii acestora. Contestatorii au învederat, totodată, că au formulat notificări prin care au solicitat restituirea în natură și a altor imobile, aflate în patrimoniul SC R. SA, notificări care au fost respinse de către aceeași intimată - Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20, 23 alin. (1) și (4), 24 alin. (1) și din Legea nr. 10/2001. Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 09 decembrie 2004, prima instanță a dispus disjungerea contestației pentru fiecare dispoziție contestată, având în vedere că deciziile contestate privesc respingerea cererii de restituire în natură a unor imobile situate la adrese poștale diferite, iar intimata a emis pentru fiecare imobil câte o decizie, obiectul prezentei cauze fiind contestarea deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004. Intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se respingă contestația, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calității de proprietar asupra imobilului ce face obiectul notificării.

Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 6 din 19 martie 2009, prin care a admis în parte contestația formulată de către contestatorii P.P. și D.S.E. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a anulat decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004 emisă de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a obligat intimata să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în județul Teleorman, Roșiorii de Vede, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.

Înainte de a prezenta considerentele sentinței pronunțate în primă instanță, tribunalul a reținut că pricina de față a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 2700/2004. La termenul din data de 03 aprilie 2008, când s-a repus cauza pe rol din oficiu, pentru a se verifica dacă mai subzistă temeiul suspendării, instanța a menținut suspendarea. În aceste condiții, tribunalul constatat că potrivit mențiunilor din sentința civilă nr. 1200 din 07 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2700/2004, respectiva pricină a fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, apreciind însă, că la termenul de judecată din 03 aprilie 2008, s-a dispus de fapt o suspendare a judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 3090/2004; drept urmare, s-a considerat că nu se poate reține o lipsă de stăruință a părții reclamante în judecarea cauzei; pricina a fost repusă pe rol anterior împlinirii termenului de perimare, pe care intimata nu a înțeles să o invoce, după cum nici nu a atacat cu recurs încheierea de suspendare din 03 aprilie 2008. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, s-a respins notificarea nr. 2434/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul, Roșiorii de Vede, județ Teleorman, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut însă în decizia contestată, că imobilul revendicat este evidențiat în patrimoniul SC R.V. SA, iar prin Legea nr. 119/1948 a fost naționalizată întreprinderea P., situată în județul Teleorman, Roșiorii de Vede ce a aparținut autorilor reclamanților, frații P.: V., I. și M., potrivit înscrisurilor cauzei (forma juridică de organizare - firmă individuală, iar sediul exploatării - Roșiorii de Vede). Prima instanță a apreciat că în măsura în care intimata ar fi considerat că documentația depusă de către reclamanți nu este suficientă pentru soluționarea notificării, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, avea obligația să cheme persoanele îndreptățite în vederea solicitării înscrisurilor doveditoare și susținerii notificării.

Totodată, s-a constatat că potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluționării notificărilor, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele doveditoare a dreptului de proprietate sau, după caz, a calității de asociat sau acționar ale persoanei juridice, pot fi depuse până la data soluționării notificării, iar dispozițiile art. 22 1 prevăd că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

În aplicarea acestor prevederi legale și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar, iar potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții legale, astfel cum au fost modificate și completate prin Legea nr. 247/2005, sunt aplicabile și litigiilor în curs de judecată, pentru că altfel s-ar crea o situație vădit discriminatorie între persoanele îndreptățite, cărora nu le-au fost emise decizii, și care beneficiază de aceste dispoziții legale, și persoanele cărora le-au fost deja emise decizii și pe care le-au contestat la instanțele de judecată. De altfel, de imediată aplicare sunt și dispozițiile legale privind modalitatea de stabilire și plată a măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri), după cum rezultă din economia dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar dispozițiile/deciziile emise sub imperiul legii vechi, produc efecte sub imperiul legii noi, concluzionându-se că, de aici, rezultă principiul aplicării imediate a legii noi.

S-a apreciat că prin înscrisurile dosarului s-a dovedit calitatea de asociați a fraților P., la întreprinderea P. (fosta fabrică și rafinărie de uleiuri vegetale P.), că aceasta a avut în patrimoniu imobilul ce face obiectul notificării și pentru care s-a solicitat, în principal, restituirea în natură, și, în subsidiar, măsuri reparatorii prin echivalent, la care prima instanță a apreciat că sunt îndreptățiți. În raport de modificările legislative intervenite în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, s-a constatat că instanța civilă nu mai este competentă să stabilească valoarea imobilului pentru care contestatorii sunt îndreptățiți la despăgubiri, întrucât, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Având în vedere că s-a făcut dovada că întreprinderile de uleiuri ale fraților P. au fost naționalizate în temeiul Legii nr. 119/1995, iar imobilul este evidențiat în patrimoniul SC R.V. SA, tribunalul a admis contestația reținând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamanților, cu recunoașterea dreptului acestora la măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a criticat soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, formulând critici atât în ce privește necesitatea constatării perimării contestației, sancțiune procedurală ce trebuia a fi aplicată de tribunal în condițiile art. 248 și urm. C. proc.

civ., dar și motive de apel pe fondul cauzei. Prin decizia civilă nr. 526/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că instanța de fond a dispus suspendarea cauzei prin încheierea din data de 10 februarie 2005, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 2700/2004, aflat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă. La termenul din data de 03 aprilie 2008, din oficiu, s-a repus cauza pe rol pentru a se verifica dacă mai subzistă temeiul suspendării, măsura fiind menținută, cu motivarea că dosarul nr. 2700/2004 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă nu era soluționat irevocabil; această încheiere nu a fost atacată cu recurs.

Cauza a fost repusă din nou pe rol la data de 30 ianuarie 2009, la cererea contestatorilor. Instanța de apel, în soluționarea criticilor privind perimarea contestației, a observat că nici la termenul din data de 03 aprilie 2008 și nici la termenul din data de 19 martie 2009, apelanta pârâtă nu a fost prezentă și nici nu a invocat excepția perimării. S-a constatat, totodată, că prima instanță, în considerentele hotărârii face vorbire despre suspendare și data repunerii pe rol a cauzei, dar precizează că „cererea s-a repus pe rol anterior împlinirii termenului de perimare, pe care intimata nu a înțeles să o invoce și nici nu a atacat cu recurs încheierea de suspendare din 03 aprilie 2008". Așa fiind, și având în vedere că potrivit art. 252 C. proc.

civ., „perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în apel", instanța de apel a respins ca nefondat primul motiv de apel privitor la perimare. Și motivul de apel privind fondul cauzei a fost înlăturat ca nefondat. Astfel, s-a reținut că prin notificarea nr. 2432/2001 depusă prin executor judecătoresc „V.P.", intimații - contestatori au solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii pentru terenul, Roșiorii de Vede, județul Teleorman, imobil evidențiat în patrimoniul SC R. SA - Roșiorii de Vede. Prin decizia nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de apelantă s-a respins notificarea motivat de faptul că nu s-a depus actul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Instanța de apel a observat, la rândul său, că în dosarul de primă instanță s-a depus certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998, emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului, din care rezultă că frații P. au figurat ca plătitori de impozite pentru clădiri din Roșiorii de Vede, în perioada 1942 - 1951, respectiv, pentru imobilul situat în str. Mănciulescu, iar în foaia matricolă nr. 2, la descrierea imobilului se menționează în mod expres suprafața de circa 400 mp, indicată ca atare și de către reclamanți.

De asemenea, din același înscris (certificatul eliberat de arhivele statului), a rezultat că fabrica de ulei din Orașul Roșiorii de Vede, fostă proprietatea fraților P., a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119 din 11 iulie 1948. Așa fiind, și având în vedere prevederile dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar", rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Instanța de apel a constatat totodată că prin sentința civilă nr. 1200 din 07 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 2700/2004, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1844 din 26 februarie 2007, pârâta AVAS a fost obligată să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul ce a aparținut fostei Fabrici de ulei P., privind clădiri și teren, din Roșiorii de Vede, județul Teleorman, str. Republicii (fostă Mănciulescu), astfel cum a fost identificat de expertul P.E. în expertiza topografică. Curtea de apel a apreciat că prin această sentință, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că petenții au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în condițiile Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, și cu privire la imobilul situat în str. Republicii (fostă Mănciulescu), ce face obiectul prezentei cauze.

Dispoziția nr. 112 din 28 septembrie 2004 prin care s-a respins notificarea cu privire la acest imobil, nu a făcut însă obiectul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 1200/2005 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, astfel încât, instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod corect a dispus anularea acestei dispoziții și obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul din Roșiorii de Vede, Str. Republicii (fostă Măciulescu), jud. Teleorman. Prin urmare, apelul a fost respins ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ. În termen legal, pârâta a promovat recurs împotriva acestei decizii, criticând soluția instanței de apel în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta pârâtă susține, în dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de apel, în considerentele deciziei recurate a reținut, referitor la perimarea cererii, că prima instanță nu a invocat și nici nu a pus în discuție perimarea contestației, însă, în considerentele hotărârii instanța de fond a apreciat că cererea nu este perimată, deși acest aspect nu a fost pus în dezbaterea părților. Pe de altă parte, s-a arătat că în mod nelegal și netemeinic prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 2700/2004, întrucât dezlegarea pricinii de față nu atârna în tot sau în parte de existența sau neexistenta unui drept ce făcea obiectul acelei judecăți; în cele două litigii, intimații - reclamanți contestau decizii emise de AVAS, având ca obiect două notificări distincte prin care se revendică imobile diferite.

Ca atare, nu exista nicio legătură între aceste litigii, cu excepția părților din dosar. Consecutiv, instanța de apel a dat o nelegală dezlegare motivului de apel privind constatarea perimării contestației soluționate de tribunal. În conformitate cu art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții, timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală, care operează atât în etapa judecații în prima instanța, cât și în căile de atac. Perimarea constă în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, ca rezultat al nestăruinței părților în judecată.

Drept urmare, având în vedere că în cauza de față a trecut mai mult de un an de la data la care sentința civila nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civila a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv, la 26 februarie 2007, Tribunalul, în virtutea rolului activ și în temeiul art. 252 C. proc. civ., avea obligația să repună cauza pe rol și să constate din oficiu perimată cererea de chemare în judecata. În perioada 26 februarie 2007 - 19 martie 2008 (când reclamanții au solicitat repunerea pe rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare. Recurenta mai susține că motivarea instanței de fond în analiza sancțiunii perimării este sumară și contradictorie, având în vedere că s-a reținut că, de fapt, la termenul de judecată din 03 aprilie 2008 s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. 3090/2004"; or, sentința menționată era irevocabilă încă din 26 februarie 2007. Considerentele sau motivele de drept reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești. Codul de procedura civilă nu instituie condiții particulare în legătură cu forma sau conținutul considerentelor. Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept "care au format convingerea instanței" precum și a celor "pentru care s-au înlăturat cererile pârtilor". Deși a constatat o anumită situație de fapt, instanța de fond nu a avut în vedere normele de drept aplicabile în speță.

Îndatorirea de a motiva hotărârea, convingător și pertinent, reprezintă o reală garanție pentru părți prin care se dă posibilitatea de exercitare a controlului judiciar, prin pronunțarea unei hotărâri care se întemeiază atât pe considerentele de fapt, cât și pe cele de drept care au format convingerea instanței. Având în vedere aceste considerente, recurenta solicită instanței de recurs să constate perimarea cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, recurenta mai învederează că deja a procedat la emiterea deciziilor cu propunere de despăgubiri în favoarea celor doi contestatori, fiecăruia pentru cota la care este îndreptățit (1/3), pentru imobilul in Roșiorii de Vede, str. Republicii (fostă Mănciulescu), jud. Teleorman, imobil compus din 12.365 m.p.

teren și 3.212 mp suprafață construită, evidențiat în patrimoniul SC R. SA și care a aparținut fostei Fabrici și Rafinării de Ulei „P.", naționalizate prin Legea nr. 119/1948. Potrivit considerentelor celor două decizii emise, recurenta AVAS a propus acordarea de măsuri reparatorii fiecărui petent pentru cota de 1/3 din imobilul aflat în Roșiorii de Vede, astfel că, prin cele două decizii, AVAS a propus acordarea măsurilor reparatorii pentru întreg patrimoniul fostei Fabrici, inclusiv pentru imobilul care face obiectul prezentei acțiuni. Recurenta mai susține că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că reclamanții au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului solicitat în prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 22 coroborate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data soluționării notificării prin decizia contestată.

Or, față de probele administrate și prevederile legale incidente, în mod netemeinic, instanța de fond ca și cea de apel au reținut că prin înscrisurile atașate notificării, intimații-reclamanți au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, anume, cu certificatul nr. 93-3274 din 08 iulie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Teleorman. Intimații-reclamanți erau ținuți, conform dispozițiilor legale, să dovedească faptul că imobilul revendicat a existat în patrimoniul autorului acestora. În acest sens, art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (aplicabile speței), prevăd că prin acte doveditoare se înțelege "orice acte juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătura privată)", ceea ce în cauză nu s-a administrat.

Recurenta apreciază că certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 eliberat de Arhivele Statului Teleorman cu privire la imobil, nu poate fi considerat de natură a face dovada dreptului de proprietate, acesta neavând natura unui act juridic translativ de proprietate în sensul art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. 498/2003. Mai mult, recurenta susține că intimații reclamanți nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Prevederile art. 29 și urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate.

În acest sens, notificarea se comunică instituției publice implicate în privatizare, numai conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de către AVAS cu respectarea dispozițiilor legale. În raport de acest text de lege, intimații-reclamanți erau obligați să comunice către AVAS notificarea și actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și finalizarea ei, prin emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din lege.

Intimații reclamanți au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate. La termenul de judecată din 18 iunie 2010, Înalta Curte a dispus atașarea dosarului nr. 2700/2004 al Tribunalului București, cauza originară din care a fost disjunsă și cea de față și în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1200 din 7 octombrie 2005; acesta a fost atașat pentru termenul de azi. Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru modificarea deciziei.

Recurenta pârâtă critică greșita soluționare a motivelor de apel referitoare la perimarea contestației, debutând prin a critica însăși măsura suspendării dispuse de prima instanță la termenul din 10 februarie 2005, ceea ce la acest moment și pe această cale, este inadmisibil, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 244 1 alin. (2) C. proc. civ., recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea se poate declara cât timp durează aceasta, iar, pe de altă parte, măsura suspendării fiind dispusă și, ulterior, menținută de prima instanță, respectiv, de Tribunalul București, competența soluționării acestuia revenea instanței imediat superioare celei care a dispus măsura, anume, Curții de Apel București, conform art. 299 C. proc.

civ. Și criticile privind perimarea contestației au fost corect înlăturate de instanța de apel care, a observat că la prima instanță niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu, nu a invocat excepția perimării contestației, astfel că, sancțiunea neputând fi invocată pentru prima dată în apel, datorită dispozițiilor prohibitive ale art. 252 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel în mod legal a reținut incidența acestui fine de neprimire și nu a analizat aspecte de legalitate și temeinicie invocate de pârâta prin motivele de apel. Împrejurarea că în considerentele primei instanțe se regăsesc referiri la această chestiune, este lipsită de relevanță, întrucât excepția perimării nu a făcut obiectul dezbaterii părților.

Perimarea este o sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește (judecata în primă instanță, căi de atac sau executare silită). Această inacțiune trebuie să fie imputabilă părților și să dureze intervalul de timp stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul legal, peremptoriu. Potrivit regimului juridic al perimării, ea poate fi invocată de părți, de procuror sau de instanță din oficiu, fiind o excepție de procedură, absolută și peremptorie. Indiferent de mijlocul procedural de invocare (cererea de perimare sau excepție, astfel cum prevede art. 252 alin. (2) C. proc.

civ.), dacă instanța constată că perimarea nu a operat, va pronunța o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul, conform art. 253 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată perimarea, se pronunță o hotărâre care poate fi atacată cu recurs. În oricare dintre situații, excepția de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților indiferent de titularul ei, date fiind obligațiile instanței stabilite prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Or, astfel cum s-a reținut, reiese că excepția de perimare a cererii de chemare în judecată nu a fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în fața primei instanțe de vreuna dintre părțile cauzei ori de instanță din oficiu. Cu toate acestea, prima instanță, în considerentele sentinței analizează excepția de perimare și conchide în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data formulării cererii de repunere a cauzei pe rol de către reclamanți.

Pârâta, prin motivele de apel formulate, a susținut că sancțiunea perimării a fost greșit înlăturată, dezvoltând argumente în acest sens, iar instanța de apel nu le-a analizat, considerând că ele nu vizează o chestiune ce putea fi atacată cu apel, de vreme ce nu a fost dezbătută în contradictoriu. Potrivit celor arătate, instanța se pronunță asupra excepției perimării prin încheiere (când o respinge) sau prin hotărâre (când excepția este admisă). În speța de față, instanța de fond s-a pronunțat, asupra unei excepții ce nu a fost dezbătută în proces, prin considerentele sentinței. Or, cu privire la posibilitatea părților de formula calea de atac împotriva considerentelor hotărârii, se impun câteva precizări.

În procesul civil, intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai dispozitivului, dar și considerentelor ei, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate.

Din cel din urmă punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât constituie explicația soluției pronunțate și participă în egală măsură la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere topografic se regăsesc în considerente) și, în sfârșit, considerentele indiferente sau supraabundente (care depășesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu influențează în nciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel să lipsească din considerente).

Dintre acestea, sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării lor fiind determinat de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea soluțiilor nu se poate obține decât în cadrul căilor de atac. În cazul considerentelor supraabundente nu există interesul atacării separate (de dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, așa încât, statuările suplimentare făcute de instanță, nu vor putea fi opuse părții într-o judecată ulterioară și nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Față de soluția pronunțată de prima instanță (admiterea în parte a contestației, anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată că rezolvarea dată prin motivarea sentinței excepției perimării, era susceptibil de a fi un considerent decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în proces, însă, întrucât instanța nu s-a pronunțat prin acest considerent asupra unei excepții discutate în contradictoriu, acesta urmează a fi calificat drept unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru care interesul pârâtei de a-l ataca nu poate fi validat.

Necesitatea dezbaterii în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care interesează procesul, pe lângă faptul că reprezintă obligația instanței și asigură respectarea drepturilor procesuale ale părților privitoare la dreptul la apărare și a principiului contradictorialității, etc., constituie totodată, și o garanție împotriva arbitrariului instanței, întrucât, conform art. 258 alin. (3) C. proc. civ., după pronunțare, niciun judecător nu poate reveni asupra părerii lui, iar pronunțarea asupra unei chestiuni nedezbătute este echivalentul încălcării acestei norme. Prin urmare, este suficient că instanța de apel a constatat că tribunalul a încălcat principiul contradictorialității, ignorând acest considerent al sentinței, pe temeiul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. și corect nu s-a evaluat legalitatea și temeinicia acestei dezlegări date de instanța de fond în afara procesului; în plus, față de cele arătate anterior, era și lipsit de interes ca pârâta să susțină astfel de critici în apel, îndreptate împotriva unui motiv nenecesar. Pe de altă parte, motivul în discuție se referă la o excepție de procedură, absolută și peremptorie care, în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele de procedură exclud această posibilitate cu referire la excepția perimării cererii de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ. dispune: Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.

În consecință, pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă. Nici criticile formulate pe fondul cauzei de către pârâtă, nu sunt fondate.

Împrejurarea că recurenta, în executarea sentinței civile nr. 1200/2005 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, a emis deciziile 345 și 346 din 24 octombrie 2006, așa cum a învederat instanței de apel, este lipsită de relevanță pentru cauza de față, de vreme ce, prin sentința menționată au fost soluționate contestațiile formulate de către aceiași intimați împotriva deciziilor nr. 124 și 125 din 1 octombrie 2004, emise de AVAS în soluționarea notificărilor nr. 130 și 131/2001 formulate de petenți, iar pe de altă parte, prezenta cauză, ce a fost disjunsă din cea inițială înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. 2700/2004, a avut ca obiect contestația formulată de petenți împotriva deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de AVAS în soluționarea notificării acestora nr. 2434/2001 prin care s-a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 400 mp, situat în jud. Teleorman, Roșiorii de Vede, str. Mănciulescu.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a stabilit că intimații au dovedit în cauză calitatea de persoane îndreptățite, dovedind calitatea lor de moștenitori ai asociaților, dar și dreptul de proprietate ce a aparținut autorului lor – P.V., în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, făcând o corectă aplicare a acestei prezumții legale. Potrivit acestui text: în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare această măsură. În plus, conform art. 23.1 lit. d) din H.G.

nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege – orice acte juridice ce atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau autorul său (ex: Extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei îndreptățite).

Or, „matricola nr. 2 (impozit pe clădire)” de la fila 28 dosar fond este un atare înscris emanând de la autoritățile vremii ca și certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 emis de Arhivele Naționale – Direcția Județeană Teleorman, ce atestă deținerea proprietății – teren de 400 mp, din Roșiorii de Vede, str. Mănciulescu, de către P.V., dar și calitatea fraților P. de asociați ai „Fabricii și Rafinăriei de Uleiuri Vegetale - întreprinderile P." și preluarea acesteia în baza Legii nr. 119/19948 din proprietatea autorilor intimaților; în consecință, recurenta se referă în mod nelegal doar la caracterul restrictiv al noțiunii de acte doveditoare.

Cum autorii intimaților au avut calitatea de asociați la această întreprindere, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, intimații au calitatea de persoane îndreptățite; pe de altă parte, recurenta nu a contestat că și terenul de 400 mp ce face obiectul solicitării de măsuri reparatorii prin echivalent, face parte din incinta SC R. SA, care a preluat patrimoniul fostei fabrici a autorilor intimaților (având un teren de 34.731 mp, utilaje, etc., potrivit celor susținute prin notificarea de la fila 10 dosar fond atașat nr. 2700/2004) și care a fost privatizată de recurentă, astfel că, în baza art. 31 alin. (1) și (3) lit. b) din Legea nr. 10/2001, recurenta este cea obligată la propunerea de despăgubiri în condițiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru acest teren de 400 mp.

Depunerea actelor doveditoare pentru măsurile reparatorii pretinse se putea realiza, astfel cum și instanța de apel a reținut, până la soluționarea notificării, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2001, norme de drept material aplicabile și soluționării prezentei cauze. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, împotriva deciziei civile nr. 526/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 octombrie 2010.