ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5007/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de

23 decembrie 2004, sub nr. 3088/2004 (număr unic 16707/312004), contestatorii P.P.

și D.S.E. au solicitat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, anularea Deciziei nr. 112 din 28 septembrie

2004 emisă de către intimată, obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții

de aprobare a restituirii în natură a imobilelor revendicate, compuse din teren

și construcție pentru care s-a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001

și, în subsidiar, obligarea intimatei la emiterea unei decizii motivate, prin

care să se propună măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispozițiilor art.

24 din Legea nr. 10/2001, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestației,

s-a arătat că a fost formulată notificarea nr. 2434/2004, în temeiul Legii nr. 10/2001

de către contestatorii P.P. și D.S.E., prin care au solicitat restituirea în

natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bunul imobil - construcții

și teren situat în județul Teleorman, R. de Vede.

S-a învederat că decizia

contestată este nelegală, întrucât, din actele depuse a rezultat faptul că prin

Legea nr. 119/1948 s-a naționalizat o fabrică de ulei, situată în municipiul R.

de Vede, iar frații P. sunt cei care au deținut „Fabrica și Rafinărie de

Uleiuri Vegetale - întreprinderile P.", reclamanții fiind succesorii

acestora.

Contestatorii au

învederat, totodată, că au formulat notificări prin care au solicitat

restituirea în natură și a altor imobile, aflate în patrimoniul SC R. SA,

notificări care au fost respinse de către aceeași intimată - Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 20, 23 alin. (1) și (4), 24 alin. (1) și din Legea nr.

10/2001.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică din 09 decembrie 2004, prima instanță a dispus

disjungerea contestației pentru fiecare dispoziție contestată, având în vedere

că deciziile contestate privesc respingerea cererii de restituire în natură a

unor imobile situate la adrese poștale diferite, iar intimata a emis pentru

fiecare imobil câte o decizie, obiectul prezentei cauze fiind contestarea

deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004.

Intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat să se respingă contestația, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada

calității de proprietar asupra imobilului ce face obiectul notificării.

Tribunalul București

- Secția a IV a Civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 6 din 19 martie 2009,

prin care a admis în parte contestația formulată de către contestatorii P.P. și

D.S.E. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului; a anulat decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004 emisă de

către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a obligat

intimata să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul situat în județul Teleorman, Roșiorii de Vede, în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv; a respins cererea

privind restituirea în natură a imobilului, ca neîntemeiată.

Înainte de a prezenta

considerentele sentinței pronunțate în primă instanță, tribunalul a reținut că

pricina de față a fost suspendată până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr.

2700/2004.

La termenul din data

de 03 aprilie 2008, când s-a repus cauza pe rol din oficiu, pentru a se

verifica dacă mai subzistă temeiul suspendării, instanța a menținut

suspendarea.

În aceste condiții,

tribunalul constatat că potrivit mențiunilor din sentința civilă nr. 1200 din

07 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2700/2004, respectiva pricină a

fost soluționată irevocabil la data de 26 februarie 2007, apreciind însă, că la

termenul de judecată din 03 aprilie 2008, s-a dispus de fapt o suspendare a

judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la

soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 3090/2004; drept urmare, s-a

considerat că nu se poate reține o lipsă de stăruință a părții reclamante în judecarea

cauzei; pricina a fost repusă pe rol anterior împlinirii termenului de perimare,

pe care intimata nu a înțeles să o invoce, după cum nici nu a atacat cu recurs

încheierea de suspendare din 03 aprilie 2008.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, prin decizia contestată nr. 112 din 28 septembrie 2004,

emisă de către intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

s-a respins notificarea nr. 2434/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin

care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru terenul, Roșiorii de Vede,

județ Teleorman, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului în conformitate cu dispozițiile art. 22 din Legea

nr. 10/2001.

S-a reținut însă în

decizia contestată, că imobilul revendicat este evidențiat în patrimoniul SC R.V.

SA, iar prin Legea nr. 119/1948 a fost naționalizată întreprinderea P., situată

în județul Teleorman, Roșiorii de Vede ce a aparținut autorilor

reclamanților, frații P.: V., I. și M., potrivit înscrisurilor cauzei (forma

juridică de organizare - firmă individuală, iar sediul exploatării - Roșiorii

de Vede).

Prima instanță a

apreciat că în măsura în care intimata ar fi considerat că documentația depusă

de către reclamanți nu este suficientă pentru soluționarea notificării,

potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, avea obligația să cheme

persoanele îndreptățite în vederea solicitării înscrisurilor doveditoare și susținerii

notificării.

Totodată, s-a

constatat că potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în vigoare

la data soluționării notificărilor, pentru imobilele preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu

respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Art. 22 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 prevede că actele

doveditoare a dreptului de proprietate sau, după caz, a calității de asociat

sau acționar ale persoanei juridice, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, iar dispozițiile art. 22

1

prevăd că, în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive.

În aplicarea acestor

prevederi legale și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar, iar potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele

îndreptățite au dreptul la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

Tribunalul a apreciat

că aceste dispoziții legale, astfel cum au fost modificate și completate prin

Legea nr. 247/2005, sunt aplicabile și litigiilor în curs de judecată, pentru

că altfel s-ar crea o situație vădit discriminatorie între persoanele

îndreptățite, cărora nu le-au fost emise decizii, și care beneficiază de aceste

dispoziții legale, și persoanele cărora le-au fost deja emise decizii și pe

care le-au contestat la instanțele de judecată. De altfel, de imediată aplicare

sunt și dispozițiile legale privind modalitatea de stabilire și plată a

măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri), după cum

rezultă din economia dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar

dispozițiile/deciziile emise sub imperiul legii vechi, produc efecte sub

imperiul legii noi, concluzionându-se că, de aici, rezultă principiul aplicării

imediate a legii noi.

S-a apreciat că prin

înscrisurile dosarului s-a dovedit calitatea de asociați a fraților P., la

întreprinderea P. (fosta fabrică și rafinărie de uleiuri vegetale P.), că

aceasta a avut în patrimoniu imobilul ce face obiectul notificării și pentru

care s-a solicitat, în principal, restituirea în natură, și, în subsidiar,

măsuri reparatorii prin echivalent, la care prima instanță a apreciat că sunt

îndreptățiți.

În raport de

modificările legislative intervenite în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr.

247/2005, s-a constatat că instanța civilă nu mai este competentă să stabilească

valoarea imobilului pentru care contestatorii sunt îndreptățiți la despăgubiri,

întrucât, prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a reglementat regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Având în vedere că

s-a făcut dovada că întreprinderile de uleiuri ale fraților P. au fost naționalizate

în temeiul Legii nr. 119/1995, iar imobilul este evidențiat în patrimoniul SC R.V.

SA, tribunalul a admis contestația reținând că s-a făcut dovada dreptului de

proprietate al autorilor reclamanților, cu recunoașterea dreptului acestora la

măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri în condițiile Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat apel pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, care a criticat soluția primei instanțe

pentru nelegalitate și netemeinicie, formulând critici atât în ce privește

necesitatea constatării perimării contestației, sancțiune procedurală ce

trebuia a fi aplicată de tribunal în condițiile art. 248 și urm. C. proc. civ.,

dar și motive de apel pe fondul cauzei.

Prin decizia civilă

nr.

526/A din 28

octombrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că instanța de fond a dispus

suspendarea cauzei prin încheierea din data de 10 februarie 2005, în temeiul

dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei ce a

format obiectul dosarului nr. 2700/2004, aflat pe rolul Tribunalului București

- Secția a IV-a Civilă.

La termenul din data

de 03 aprilie 2008, din oficiu, s-a repus cauza pe rol pentru a se verifica

dacă mai subzistă temeiul suspendării, măsura fiind menținută, cu motivarea că

dosarul nr. 2700/2004 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă nu era soluționat

irevocabil; această încheiere nu a fost atacată cu recurs.

Cauza a fost repusă

din nou pe rol la data de 30 ianuarie 2009, la cererea contestatorilor.

Instanța de apel, în

soluționarea criticilor privind perimarea contestației, a observat că nici la

termenul din data de 03 aprilie 2008 și nici la termenul din data de 19 martie 2009,

apelanta pârâtă nu a fost prezentă și nici nu a invocat excepția perimării.

S-a constatat,

totodată, că prima instanță, în considerentele hotărârii face vorbire despre

suspendare și data repunerii pe rol a cauzei, dar precizează că „cererea s-a

repus pe rol anterior împlinirii termenului de perimare, pe care intimata nu a

înțeles să o invoce și nici nu a atacat cu recurs încheierea de suspendare din

03 aprilie 2008".

Așa fiind, și având

în vedere că potrivit art. 252 C. proc. civ., „perimarea cererii de chemare în

judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în apel", instanța de apel

a respins ca nefondat primul motiv de apel privitor la perimare.

Și motivul de apel

privind fondul cauzei a fost înlăturat ca nefondat.

Astfel, s-a reținut

că prin notificarea nr. 2432/2001 depusă prin executor judecătoresc „V.P.",

intimații - contestatori au solicitat, în condițiile Legii nr. 10/2001, măsuri

reparatorii pentru terenul, Roșiorii de Vede, județul Teleorman, imobil

evidențiat în patrimoniul SC R. SA - Roșiorii de Vede.

Prin decizia nr. 112

din 28 septembrie 2004, emisă de apelantă s-a respins notificarea motivat de

faptul că nu s-a depus actul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Instanța de apel a

observat, la rândul său, că în dosarul de primă instanță s-a depus certificatul

nr. 93-577 din 27 martie 1998, emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului,

din care rezultă că frații P. au figurat ca plătitori de impozite pentru

clădiri din Roșiorii de Vede, în perioada 1942 - 1951, respectiv, pentru

imobilul situat în str. Mănciulescu, iar în foaia matricolă nr. 2, la

descrierea imobilului se menționează în mod expres suprafața de circa 400 mp,

indicată ca atare și de către reclamanți.

De asemenea, din

același înscris (certificatul eliberat de arhivele statului), a rezultat că

fabrica de ulei din Orașul Roșiorii de Vede, fostă proprietatea fraților P.,

a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 119 din 11 iulie 1948.

Așa fiind, și având

în vedere prevederile dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

potrivit cărora „în absența unor probe contrare, persoana individualizată în

actul normativ de preluare sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după

caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar", rezultă că în mod corect a apreciat

tribunalul că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Instanța de apel a constatat

totodată că prin sentința civilă nr. 1200 din 07 octombrie 2005 pronunțată de

Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 2700/2004,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1844 din 26 februarie 2007, pârâta AVAS a

fost obligată să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile

legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul ce a aparținut fostei Fabrici de

ulei P., privind clădiri și teren, din Roșiorii de Vede, județul

Teleorman, str. Republicii (fostă Mănciulescu), astfel cum a fost identificat

de expertul P.E. în expertiza topografică.

Curtea de apel a

apreciat că prin această sentință, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că

petenții au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri în condițiile

Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, și cu privire la imobilul situat în str. Republicii

(fostă Mănciulescu), ce face obiectul prezentei cauze.

Dispoziția nr. 112

din 28 septembrie 2004 prin care s-a respins notificarea cu privire la acest

imobil, nu a făcut însă obiectul dosarului soluționat prin sentința civilă nr. 1200/2005

a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, astfel încât, instanța de apel

a apreciat că tribunalul în mod corect a dispus anularea acestei dispoziții și

obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii prin care să se propună măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul din Roșiorii de Vede, Str.

Republicii (fostă Măciulescu), jud. Teleorman.

Prin urmare, apelul a

fost respins ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

În termen legal,

pârâta a promovat recurs împotriva acestei decizii, criticând soluția instanței

de apel în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă

susține, în dezvoltarea motivelor de recurs că instanța de apel, în

considerentele deciziei recurate a reținut, referitor la perimarea cererii, că

prima instanță nu a invocat și nici nu a pus în discuție perimarea

contestației, însă, în considerentele hotărârii instanța de fond a apreciat că

cererea nu este perimată, deși acest aspect nu a fost pus în dezbaterea

părților.

Pe de altă parte, s-a

arătat că în mod nelegal și netemeinic prima instanță a dispus suspendarea

judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 2700/2004,

întrucât dezlegarea pricinii de față nu atârna în tot sau în parte de existența

sau neexistenta unui drept ce făcea obiectul acelei judecăți; în cele două

litigii, intimații - reclamanți contestau decizii emise de AVAS, având ca

obiect două notificări distincte prin care se revendică imobile diferite. Ca atare,

nu exista nicio legătură între aceste litigii, cu excepția părților din dosar.

Consecutiv, instanța

de apel a dat o nelegală dezlegare motivului de apel privind constatarea

perimării contestației soluționate de tribunal.

În conformitate cu art.

248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții, timp

de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală, care operează atât în etapa

judecații în prima instanța, cât și în căile de atac.

Perimarea constă în

stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de

desistare, ca rezultat al nestăruinței părților în judecată.

Drept urmare, având

în vedere că în cauza de față a trecut mai mult de un an de la data la care

sentința civila nr. 1200 din 27 octombrie 2005 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civila a rămas definitivă și irevocabilă, respectiv, la

26 februarie 2007, Tribunalul, în virtutea rolului activ și în temeiul art. 252

C. proc. civ., avea obligația să repună cauza pe rol și să constate din oficiu

perimată cererea de chemare în judecata.

În perioada 26

februarie 2007 - 19 martie 2008 (când reclamanții au solicitat repunerea pe

rol) nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de

perimare.

Recurenta mai susține

că motivarea instanței de fond în analiza sancțiunii perimării este sumară și

contradictorie, având în vedere că s-a reținut că, de fapt, la termenul de

judecată din 03 aprilie 2008 s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul

dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a

cauzei ce face obiectul dosarului nr. 3090/2004"; or, sentința menționată

era irevocabilă încă din 26 februarie 2007.

Considerentele sau

motivele de drept reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătorești.

Codul de procedura civilă nu instituie condiții particulare în legătură cu

forma sau conținutul considerentelor. Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept

"care au format convingerea instanței" precum și a celor "pentru

care s-au înlăturat cererile pârtilor".

Deși a constatat o

anumită situație de fapt, instanța de fond nu a avut în vedere normele de drept

aplicabile în speță.

Îndatorirea de a

motiva hotărârea, convingător și pertinent, reprezintă o reală garanție pentru

părți prin care se dă posibilitatea de exercitare a controlului judiciar, prin

pronunțarea unei hotărâri care se întemeiază atât pe considerentele de fapt,

cât și pe cele de drept care au format convingerea instanței.

Având în vedere

aceste considerente, recurenta solicită instanței de recurs să constate

perimarea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte,

recurenta mai învederează că deja a procedat la emiterea deciziilor cu

propunere de despăgubiri în favoarea celor doi contestatori, fiecăruia pentru

cota la care este îndreptățit (1/3), pentru imobilul in Roșiorii de Vede,

str. Republicii (fostă Mănciulescu), jud. Teleorman, imobil compus din 12.365 m.p. teren și 3.212 mp suprafață construită, evidențiat în patrimoniul SC R. SA și care a

aparținut fostei Fabrici și Rafinării de Ulei „P.", naționalizate prin

Legea nr. 119/1948.

Potrivit

considerentelor celor două decizii emise, recurenta AVAS a propus acordarea de

măsuri reparatorii fiecărui petent pentru cota de 1/3 din imobilul aflat în Roșiorii

de Vede, astfel că, prin cele două decizii, AVAS a propus acordarea măsurilor

reparatorii pentru întreg patrimoniul fostei Fabrici, inclusiv pentru imobilul

care face obiectul prezentei acțiuni.

Recurenta mai susține

că instanța de apel în mod nelegal a stabilit că reclamanții au dovedit dreptul

de proprietate asupra terenului solicitat în prezenta cauză, în conformitate cu

dispozițiile art. 22 coroborate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, forma în

vigoare la data soluționării notificării prin decizia contestată.

Or, față de probele

administrate și prevederile legale incidente, în mod netemeinic, instanța de fond

ca și cea de apel au reținut că prin înscrisurile atașate notificării, intimații-reclamanți

au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, anume, cu

certificatul nr. 93-3274 din 08 iulie 1998 eliberat de Filiala Arhivelor

Statului Teleorman.

Intimații-reclamanți erau

ținuți, conform dispozițiilor legale, să dovedească faptul că imobilul

revendicat a existat în patrimoniul autorului acestora.

În acest sens, art. 22

pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003 privind Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 (aplicabile speței), prevăd că prin acte doveditoare se înțelege

"orice acte juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății

de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare cumpărare, tranzacție,

donație, extras de carte funciară, act sub semnătura privată)", ceea ce în

cauză nu s-a administrat.

Recurenta apreciază

că certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 eliberat de Arhivele Statului

Teleorman cu privire la imobil, nu poate fi considerat de natură a face dovada

dreptului de proprietate, acesta neavând natura unui act juridic translativ de

proprietate în sensul art. 22 pct. 1 lit. a) din H.G. 498/2003.

Mai mult, recurenta

susține că intimații reclamanți nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 29

din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Prevederile art. 29 și

urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, reglementează regimul juridic al

reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate.

În acest sens,

notificarea se comunică instituției publice implicate în privatizare, numai

conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate de către AVAS cu respectarea dispozițiilor legale.

În raport de acest

text de lege, intimații-reclamanți erau obligați să comunice către AVAS

notificarea și actele doveditoare privind imobilul revendicat, pentru

parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 și

finalizarea ei, prin emiterea unei decizii motivate în sensul art. 29 din lege.

Intimații reclamanți

au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei

recurate.

La termenul de

judecată din 18 iunie 2010, Înalta Curte a dispus atașarea dosarului nr. 2700/2004

al Tribunalului București, cauza originară din care a fost disjunsă și cea de

față și în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1200 din 7 octombrie 2005;

acesta a fost atașat pentru termenul de azi.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru modificarea deciziei.

Recurenta pârâtă

critică greșita soluționare a motivelor de apel referitoare la perimarea

contestației, debutând prin a critica însăși măsura suspendării dispuse de

prima instanță la termenul din 10 februarie 2005, ceea ce la acest moment și pe

această cale, este inadmisibil, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 244

1

alin. (2) C. proc. civ., recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus

suspendarea se poate declara cât timp durează aceasta, iar, pe de altă parte, măsura

suspendării fiind dispusă și, ulterior, menținută de prima instanță, respectiv,

de Tribunalul București, competența soluționării acestuia revenea instanței imediat

superioare celei care a dispus măsura, anume, Curții de Apel București, conform

art. 299 C. proc. civ.

Și criticile privind

perimarea contestației au fost corect înlăturate de instanța de apel care, a

observat că la prima instanță niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu,

nu a invocat excepția perimării contestației, astfel că, sancțiunea neputând fi

invocată pentru prima dată în apel, datorită dispozițiilor prohibitive ale art.

252 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel în mod legal a reținut incidența

acestui fine de neprimire și nu a analizat aspecte de legalitate și temeinicie invocate

de pârâta prin motivele de apel.

Împrejurarea că în

considerentele primei instanțe se regăsesc referiri la această chestiune, este

lipsită de relevanță, întrucât excepția perimării nu a făcut obiectul

dezbaterii părților.

Perimarea este o

sancțiune procedurală care intervine în cazul nerespectării cerinței de a

exista continuitate între actele de procedură, constând în stingerea procesului

în faza în care se găsește (judecata în primă instanță, căi de atac sau

executare silită). Această inacțiune trebuie să fie imputabilă părților și să

dureze intervalul de timp stabilit de lege, termenul de perimare fiind unul

legal, peremptoriu.

Potrivit regimului

juridic al perimării, ea poate fi invocată de părți, de procuror sau de

instanță din oficiu, fiind o excepție de procedură, absolută și peremptorie.

Indiferent de

mijlocul procedural de invocare (cererea de perimare sau excepție, astfel cum

prevede art. 252 alin. (2) C. proc. civ.), dacă instanța constată că perimarea

nu a operat, va pronunța o încheiere care poate fi atacată odată cu fondul,

conform art. 253 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul în care constată

perimarea, se pronunță o hotărâre care poate fi atacată cu recurs.

În oricare dintre

situații, excepția de perimare trebuie supusă dezbaterii contradictorii a

părților indiferent de titularul ei, date fiind obligațiile instanței stabilite

prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a

reținut, reiese că excepția de perimare a cererii de chemare în judecată nu a

fost supusă dezbaterii, nefiind invocată în fața primei instanțe de vreuna

dintre părțile cauzei ori de instanță din oficiu.

Cu toate acestea,

prima instanță, în considerentele sentinței analizează excepția de perimare și

conchide în sensul că termenul peremtoriu de 1 an nu era împlinit la data

formulării cererii de repunere a cauzei pe rol de către reclamanți.

Pârâta, prin motivele

de apel formulate, a susținut că sancțiunea perimării a fost greșit înlăturată,

dezvoltând argumente în acest sens, iar instanța de apel nu le-a analizat,

considerând că ele nu vizează o chestiune ce putea fi atacată cu apel, de vreme

ce nu a fost dezbătută în contradictoriu.

Potrivit celor

arătate, instanța se pronunță asupra excepției perimării prin încheiere (când o

respinge) sau prin hotărâre (când excepția este admisă).

În speța de față,

instanța de fond s-a pronunțat, asupra unei excepții ce nu a fost dezbătută în

proces, prin considerentele sentinței.

Or, cu privire la

posibilitatea părților de formula calea de atac împotriva considerentelor

hotărârii, se impun câteva precizări.

În procesul civil,

intră în puterea lucrului judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii

contradictorii a părților, autoritatea de lucru judecat fiind atașată nu numai

dispozitivului, dar și considerentelor ei, însă doar acelor considerente care

reprezintă justificarea și susținerea necesară a soluției adoptate.

Din cel din urmă

punct de vedere, considerentele sunt: decisive sau necesare (care fac corp

comun cu hotărârea și reprezintă sprijinul indispensabil al soluției întrucât

constituie explicația soluției pronunțate și participă în egală măsură la

autoritatea de lucru judecat a dispozitivului), considerente decizorii sau cu valoare

decizională (care conțin o soluție adoptată pe cale incidentală, cu privire la

un aspect dedus judecății și doar din punct de vedere topografic se regăsesc în

considerente) și, în sfârșit, considerentele indiferente sau supraabundente

(care depășesc sfera dezbaterilor din proces aduc hotărârii elemente care nu

influențează în nciun fel soluția adoptată, ele putând, de altfel să lipsească

din considerente).

Dintre acestea, sunt

înzestrate cu puterea lucrului judecat motivele decisive și cele decizorii și

numai acestea pot fi atacate prin formularea căilor de atac, interesul atacării

lor fiind determinat de împrejurarea că ele conțin soluții, iar reformarea

soluțiilor nu se poate obține decât în cadrul căilor de atac.

În cazul

considerentelor supraabundente nu există interesul atacării separate (de

dispozitiv), deoarece ele nu se bucură de autoritate de lucru judecat, așa

încât, statuările suplimentare făcute de instanță, nu vor putea fi opuse părții

într-o judecată ulterioară și nu vor fi de natură să o prejudicieze.

Față de soluția

pronunțată de prima instanță (admiterea în parte a contestației, anularea

deciziei contestate și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie), se constată

că rezolvarea dată prin motivarea sentinței excepției perimării, era susceptibil

de a fi un considerent decizoriu dacă ar fi făcut obiectul dezbaterii în

proces, însă, întrucât instanța nu s-a pronunțat prin acest considerent asupra

unei excepții discutate în contradictoriu, acesta urmează a fi calificat drept

unul nenecesar, supraabundent, motiv pentru care interesul pârâtei de a-l ataca

nu poate fi validat.

Necesitatea

dezbaterii în contradictoriu a oricărei chestiuni de fapt sau de drept care

interesează procesul, pe lângă faptul că reprezintă obligația instanței și

asigură respectarea drepturilor procesuale ale părților privitoare la dreptul

la apărare și a principiului contradictorialității, etc., constituie totodată,

și o garanție împotriva arbitrariului instanței, întrucât, conform art. 258 alin.

(3) C. proc. civ., după pronunțare, niciun judecător nu poate reveni asupra

părerii lui, iar pronunțarea asupra unei chestiuni nedezbătute este

echivalentul încălcării acestei norme.

Prin urmare, este

suficient că instanța de apel a constatat că tribunalul a încălcat principiul

contradictorialității, ignorând acest considerent al sentinței, pe temeiul art.

105 alin. (2) C. proc. civ. și corect nu s-a evaluat legalitatea și temeinicia

acestei dezlegări date de instanța de fond în afara procesului; în plus, față

de cele arătate anterior, era și lipsit de interes ca pârâta să susțină astfel

de critici în apel, îndreptate împotriva unui motiv nenecesar.

Pe de altă parte, motivul

în discuție se referă la o excepție de procedură, absolută și peremptorie care,

în principiu, ar putea fi invocată direct în calea de atac, numai că, normele

de procedură exclud această posibilitate cu referire la excepția perimării

cererii de chemare în judecată, întrucât art. 252 alin. (3) C. proc. civ.

dispune: Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru

prima oară în instanța de apel.

În consecință, pentru

aceste motive, Înalta Curte va înlătura această critică formulată de pârâtă.

Nici criticile

formulate pe fondul cauzei de către pârâtă, nu sunt fondate.

Împrejurarea că

recurenta, în executarea sentinței civile nr. 1200/2005 a Tribunalului

București, rămasă definitivă și irevocabilă, a emis deciziile 345 și 346 din 24

octombrie 2006, așa cum a învederat instanței de apel, este lipsită de

relevanță pentru cauza de față, de vreme ce, prin sentința menționată au fost

soluționate contestațiile formulate de către aceiași intimați împotriva

deciziilor nr. 124 și 125 din 1 octombrie 2004, emise de AVAS în soluționarea

notificărilor nr. 130 și 131/2001 formulate de petenți, iar pe de altă parte, prezenta

cauză, ce a fost disjunsă din cea inițială înregistrată pe rolul Tribunalului

București, sub nr. 2700/2004, a avut ca obiect contestația formulată de petenți

împotriva deciziei nr. 112 din 28 septembrie 2004, emisă de AVAS în

soluționarea notificării acestora nr. 2434/2001 prin care s-a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 400 mp, situat în jud.

Teleorman, Roșiorii de Vede, str. Mănciulescu.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că instanța de apel în mod legal a stabilit că intimații au

dovedit în cauză calitatea de persoane îndreptățite, dovedind calitatea lor de

moștenitori ai asociaților, dar și dreptul de proprietate ce a aparținut

autorului lor – P.V., în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

făcând o corectă aplicare a acestei prezumții legale.

Potrivit acestui

text: în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare această măsură.

În plus, conform art.

23.1 lit. d) din H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege – orice

acte juridice ce atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită

sau autorul său (ex: Extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces

verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din

perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv

aparținea persoanei îndreptățite).

Or, „matricola nr. 2

(impozit pe clădire)” de la fila 28 dosar fond este un atare înscris emanând de

la autoritățile vremii ca și certificatul nr. 93-577 din 27 martie 1998 emis de

Arhivele Naționale – Direcția Județeană Teleorman, ce atestă deținerea proprietății

– teren de 400 mp, din Roșiorii de Vede, str. Mănciulescu, de către P.V.,

dar și calitatea fraților P. de asociați ai „Fabricii și Rafinăriei de Uleiuri

Vegetale - întreprinderile P." și preluarea acesteia în baza Legii nr.

119/19948 din proprietatea autorilor intimaților; în consecință, recurenta se

referă în mod nelegal doar la caracterul restrictiv al noțiunii de acte

doveditoare.

Cum autorii

intimaților au avut calitatea de asociați la această întreprindere, potrivit art.

3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, intimații au calitatea de persoane

îndreptățite; pe de altă parte, recurenta nu a contestat că și terenul de 400

mp ce face obiectul solicitării de măsuri reparatorii prin echivalent, face

parte din incinta SC R. SA, care a preluat patrimoniul fostei fabrici a

autorilor intimaților (având un teren de 34.731 mp, utilaje, etc., potrivit

celor susținute prin notificarea de la fila 10 dosar fond atașat nr. 2700/2004)

și care a fost privatizată de recurentă, astfel că, în baza art. 31 alin. (1)

și (3) lit. b) din Legea nr. 10/2001, recurenta este cea obligată la propunerea

de despăgubiri în condițiile legii speciale – Titlul VII din Legea nr. 247/2005

pentru acest teren de 400 mp.

Depunerea actelor

doveditoare pentru măsurile reparatorii pretinse se putea realiza, astfel cum

și instanța de apel a reținut, până la soluționarea notificării, potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2001, norme de drept material aplicabile și soluționării prezentei cauze.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

împotriva deciziei civile nr. 526/A din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel București - Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 octombrie 2010.