ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 210/2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

primei instanțe

Prin

sentința nr. 1514 din 24 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal,

a admis, în parte, acțiunea reclamantului

F.V.

; a obligat pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea acestuia de redobândire a

cetățeniei române însoțită de actele doveditoare, în termen de 6 luni de la

data rămânerii irevocabile a hotărârii și să le transmită de îndată către

organul competent din cadrul Ministerului Justiției și la plata către reclamant

a sumei de 3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că s-a depășit durata termenului

rezonabil de soluționare, în sensul art. 10 din Convenția Europeană asupra

Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 și a apreciat că în

raport cu Legea nr. 554/2004, prin nesoluționarea cererii într-un termen

rezonabil, reclamantul a fost vătămat în drepturile sale legate de aplicarea

dispozițiilor legale privind redobândirea cetățeniei.

2.

Recursul declarat de pârât

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ.

Criticând concluzia

nerespectării termenului rezonabil, recurentul a susținut că potrivit

juriprudenței europene termenul rezonabil nu reprezintă neapărat un termen

scurt și că există o justificare argumentată a împrejurării că reclamantului nu

i s-a stabilit o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române.

Pentru instanța de

fond nu a avut relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși

tocmai aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică

a derulării procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective

invocate, care nu au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă

administrativă, au o importanță esențială, din moment ce actul de organizare a

activității M.A.E. în Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate

la nivelul instituției acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități

administrative române de pe cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le

revin.

În opinia

recurentului, nu se poate pune semnul echivalenței între factorul volitiv,

definit ca sursă a refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004

și factorul obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe

teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de

redobândire și pentru procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai

scurt.

Or, în lipsa unei

culpe administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Totodată, susține

recurentul, în lipsa unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii legislative în a edicta termenele de primire a

cererilor, dereglând activitatea secției consulare a Ambasadei Române la

Chișinău.

Pe de altă parte,

durata termenului rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai

în cazurile expres specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt

rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește și reclamantul.

Mai mult, durata

termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări trebuie

determinată în funcție de toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași

jurisprudențe, neputându-se omite faptul că întreaga procedură de redobândire a

cetățeniei se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza aceste

cereri raportat la condițiile obiective în care activitatea în cauză se poate

desfășura.

Prin urmare, a

concluzionat recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea

M.A.E. la stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei,

fiind inacceptabil ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului

de drept cutumiar, specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care

sistemul de drept de origine continentală (franceză și germană) nu admite decât

aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de

asemenea, că, raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de

programare, s-au făcut demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel

încât documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și

la prefecturile oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligență

a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce

privește activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

II.Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.

relevante de fapt și de drept

Așa cum rezultă

din actele dosarului, la data de 12 octombrie 2009 reclamantul a sesizat

instanța de

contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 10

1

și art. 12 alin. (2) și (3) din Legea nr. 21/2001, precum și pe cele ale Legii

nr. 554/2004, solicitând obligarea pârâtului M.A.E. ca, prin intermediul

Ambasadei Române la Chișinău, să-i primească cererea și actele necesare cu

privire la redobândirea cetățeniei române, apreciind că termenul de programare

de 3 ani, raportat la prima solicitare formulată în septembrie 2006, este

exagerat de lung.

A precizat, totodată,

că la data de 13 iulie 2009 a formulat o nouă cerere către Ministerul

Afacerilor Externe, cu rugămintea de a fi înaintată către secția Consulară din

Chișinău, însă nici aceasta nu a primit o soluționare favorabilă.

A fost anexată

acțiunii și cererea adresată la aceeași dată Ambasadei Române la Chișinău, prin care s-a solicitat aprobarea depunerii actelor într-un termen cât mai scurt posibil

(fila 9 la dosarul de fond).

Reglementând obiectul

acțiunii judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004

prevede că se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se

consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea

în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și

prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare

pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Totodată, în raport cu

circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamantului în

interesul său legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 – de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia

română – care să fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a

cererii sale, grefat pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i),

teza I și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută, impunându-se a

se examina doar dacă o atare vătămare a fost cauzată din perspectiva

nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea termenelor pentru depunerea

actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a

reglementat, prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor

care au domiciliul sau reședința în străinătate de a depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea

condițiilor impuse de lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale

României, fără a stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze

astfel de cereri.

Convenția Europeană

pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că

„fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen

rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau

eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Obligația

astfel instituită subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar

aprecierea caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare

cauză în parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data

formulării primei cereri – septembrie 2006 – și data soluționării cauzei nu

poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus

menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și se

impune a se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii

reclamantului, raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv

pentru care soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

2.

Temeiul soluției adoptate în recurs.

Reținând,

față de cele expuse, că nu subzistă în cauză nici un motiv care să impună

casarea sau modificarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Repinge recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 1514 din 24

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2011.