ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2012

Asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului Mureș, reclamanții H.L.A. și H.I. au chemat în judecată pe pârâții SC C. SA, Primăria Municipiului Târnăveni, prin primar și A.V.A.S., solicitând obligarea pârâtei SC C. SA la restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Târnăveni, respectiv casa de locuit și terenul aferent, obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc pentru cărămidăria, construcție și teren aferent, de la aceeași adresă, precum și pentru toate bunurile mobile și imobile încorporate în fabrica de cărămidă, proprietatea tatălui reclamanților, H.A., bunuri preluate în mod abuziv de stat, conform procesului verbal din 22 martie 1950, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au arătat că terenul în suprafață de 2560 mp cu mai multe construcții: locuință, birouri, ateliere, cantină, șopron etc., împreună cu toate bunurile necesare pentru o fabrică de cărămidă și încorporate în imobil au fost preluate de stat în anul 1950 în mod abuziv de la tatăl lor, care era proprietar. Statul și-a intabulat dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 218/1960. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanții au formulat notificări înregistrate la unitatea deținătoare SC C. SA, precum și la Prefectura Județului Mureș, Primăria Municipiului Târnăveni și A.V.A.S. Notificările au fost direcționate către unitatea deținătoare care nici până în prezent nu a soluționat cererea de restituire.

Pârâta A.V.A.S. a invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că a înaintat la SC C. SA notificarea formulată de reclamanți. Prin întâmpinare, pârâta Primăria Municipiului Târnăveni a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că deținătoarea actuală și, deci, unitatea competentă să soluționeze notificarea este SC C. SA. Pârâta SC C. SA a invocat excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii (motivată prin aceea că reclamanții au formulat și acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, aflată în curs de soluționare, iar potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu mai pot uza de calea legii speciale), precum și tardivitatea formulării cererii (întrucât consiliul de administrație al SC C. SA a emis decizia de respingere a notificării din 11 mai 2001, adusă la cunoștința reclamanților prin scrisoare recomandată, necontestată în termenul legal).

Pe fondul cererii, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, deoarece imobilul a fost modificat de o asemenea manieră încât în prezent constituie un imobil nou, acesta se găsește în patrimoniul societății, care este integral privatizată, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă. Pârâta SC C. SA a formulat și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu A.V.A.S., cerere care a fost disjunsă prin încheierea din 26 martie 2008 a Tribunalului Mureș, dispunându-se formarea unui dosar separat.

Prin sentința civilă nr. 1970 din 18 decembrie 2008, Tribunalul Mureș a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității formulării contestației, invocate de SC C. SA, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A.V.A.S., a respins acțiunea față de Primăria Municipiului Târnăveni, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA și A.V.A.S., a obligat-o pe pârâta SC C. SA să restituie în natură reclamanților imobilul teren și construcții înscris în C.F., identificat conform rapoartelor de expertiză întocmite de experții K.L. (expertiza construcții) și M.M. (expertiza topografică), ce fac parte integrantă din hotărâre și a obligat-o pe pârâta A.V.A.S.

să plătească reclamanților contravaloarea construcțiilor demolate identificate în expertiza construcții, precum și a terenului ce nu se restituie în natură, delimitat în expertiza topografică. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că Primăria Municipiului Târnăveni nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este unitatea deținătoare a imobilului.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâta SC C. SA instanța a reținut următoarele: excepția inadmisibilității nu este fondată, deoarece s-a făcut dovada, în condițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că reclamanții au solicitat suspendarea judecății acțiunii civile de drept comun; excepția tardivității este de asemenea nefondată, deoarece obiectul cauzei nu este contestația împotriva deciziei emise de Consiliul de Administrație al SC C. SA, ci obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului, în parte, precum și la acordarea de despăgubiri pentru partea ce nu se poate restitui în natură, ca urmare a notificării adresate Prefecturii Județului Mureș și transmisă de aceasta către societatea pârâtă la data de 22 martie 2004. Instanța a considerat nefondată și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A.V.A.S., reținând că în cauză nu s-a solicitat doar restituirea în natură, ci și acordarea de despăgubiri.

Pe fondul cererii, prima instanță a reținut că pârâta SC C. SA nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a răspuns notificării cu care a fost reinvestită. S-a mai reținut că imobilul proprietatea tatălui reclamanților, compus din construcții (casă de locuit și fabrică de cărămidă) și teren în suprafață totală de 2560 mp, înscris în C.F., a fost preluat de stat în fapt, în mod abuziv, în anul 1950, iar apoi a fost înscris în cartea funciară cu titlu de preluare în favoarea statului, în baza Decretelor nr. 218/1960 și 712/1966. În raport de data preluării faptice, instanța a apreciat că, în realitate, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în aplicarea Decretului nr. 92/1950, însă cu încălcarea acestui decret, deoarece din cartea de muncă a fostului proprietar H.A.

rezultă că acesta era referent tehnic, fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Constatând că, în afară de casa de locuit, celelalte construcții preluate de stat au fost demolate anterior formulării notificării și apreciind că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, instanța a dispus obligarea societății comerciale deținătoare să restituie acestora în natură casa de locuit și terenul liber, iar pentru terenul afectat activității societății, precum și pentru construcțiile demolate, a dispus obligarea instituției publice care a efectuat privatizarea SC C. SA, respectiv A.V.A.S., la plata de despăgubiri. În ceea ce privește apărarea pârâtei SC C. SA, întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, prima instanță a reținut că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță, deoarece sunt incidente prevederile art. 29 din aceeași lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC C. SA și A.V.A.S. În motivarea apelului declarat de pârâta SC C. SA s-a arătat că acțiunea reclamanților a fost formulată după expirarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest sens, pârâta a subliniat că, încă din data de 11 mai 2001, prin Decizia nr. 1350, a soluționat notificarea reclamanților, dispoziție care a fost comunicată și neatacată de reclamanți în termenul legal. În al doilea rând, pârâta a susținut că acțiunea este inadmisibilă, deoarece reclamanții nu pot revendica doar o cotă de 28% din imobilul litigiu, iar instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, restituind în întregime imobilul.

Aceeași pârâtă a susținut că tribunalul nu a aplicat dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură imobilul, deși valoarea acestuia depășește valoarea acțiunilor deținute de stat. Un ultim argument adus de pârâtă se referă la faptul că imobilul a fost restituit și pârâtei H.I., deși aceasta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. În motivarea apelului declarat de pârâta A.V.A.S. s-a arătat că hotărârea apelată a fost dată cu încălcarea art. 20 din Legea nr. 10/2001, care stabilește competența unității deținătoare în soluționarea notificării, în cazul în care statul este acționar minoritar, precum și cu nerespectarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din aceeași lege, care prevăd că, în cazul imobilelor demolate, notificarea persoanelor îndreptățite se soluționează de primarul unității administrativ-teritoriale.

Această pârâtă a mai susținut în apel că, prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, atribuțiile A.V.A.S. au fost restrânse considerabil, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind singura entitate care analizează propunerea de acordare a despăgubirilor și stabilește cuantumul acestora. Prin decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelurile, a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea formulată de reclamanți. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că reclamantul H.L., în calitate de moștenitor al defunctului H.A., a notificat-o pe pârâta SC C. SA solicitând restituirea imobilului cunoscut sub denumirea „C.H.A.”, naționalizat la data de 22 martie 1950. La data de 11 mai 2001, pârâta SC C. SA, în calitate de unitatea deținătoare, prin Decizia nr. 1350, a respins notificarea reclamantului.

Decizia emisă de pârâtă a fost comunicată, reclamantului, iar acesta nu a atacat-o. Concomitent, ambii reclamanți au notificat, prin intermediul B.E.J. C.H., pe A.P.A.P.S. București și Prefectura Județului Mureș, solicitând măsuri reparatorii pentru același imobil. Notificarea a fost ulterior transmisă unității deținătoare, pârâta SC C. SA. În paralel, cei doi reclamanți au promovat o acțiune în revendicarea imobilului, aflată în recurs, procedura fiind suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea prezentei cauze. Pornind de la această stare de fapt, curtea de apel a apreciat că în mod nelegal instanța de fond a ajuns la concluzia că unitatea deținătoare ar fi fost reinvestită cu soluționarea notificării reclamanților.

Prin soluționarea notificării, unitatea deținătoare s-a desesizat, dispoziția de respingere putând fi atacată de reclamant în termen de 30 de zile de la comunicare, ceea ce nu a făcut. Instanța de apel a mai reținut că Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a stabilit că procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, asigură persoanelor care au formulat o notificare pe care unitatea deținătoare nu a soluționat-o dreptul de a se adresa instanței și de a-i fi soluționată pe fond cererea) nu este aplicabilă în speță, deoarece unitatea deținătoare, pârâta SC C. SA, a soluționat notificarea printr-o decizie care nu a fost atacată.

Prin decizia nr. 687 din 05 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul reclamanților, a casat decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie și a trimis cauze spre rejudecare la aceeași curte de apel. În considerentele deciziei din recurs s-a reținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, s-a reținut ca situație de fapt că, în legătură cu imobilul ce a reprezentat fabrica de cărămidă a autorului lor, reclamanții au formulat două notificări: una a fost formulată exclusiv de către reclamantul H.L.

și a fost înregistrată la SC C. SA, iar o alta a fost formulată de ambii reclamanți și a fost trimisă către A.P.A.P.S., devenită A.V.A.S. și către Prefectura județului Mureș. Cea de a doua notificare nu a fost soluționată, ci a fost trimisă spere soluționare tot către SC C. SA. În atare situație, faptul că prima notificare ar fi fost soluționată și nu ar fi fost contestată de către reclamant nu a absolvit-o în niciun mod pe pârâta SC C. SA de a soluționa cea de-a doua notificare. Pe de o parte, ar însemna ca reclamanta H.I. să fie sancționată pentru lipsa de diligență a reclamantului, care nu a contestat dispoziția SC C. SA, deși ea însăși nu avea calitatea de a acționa în niciun fel. Pe de altă parte, câtă vreme însuși reclamantul a formulat și o altă notificare, adresată altor entități juridice care au refuzat să o soluționeze, ar însemna să suporte consecințele acestui refuz pentru o conduită care nu are legătură această notificare.

Practic, curtea de apel, prin decizia pronunțată, îi pune pe reclamanți în situația de a rămâne fără răspuns cu privire la notificarea din 30 iulie 2001. Cum această notificare nu a fost soluționată, reclamanții au dreptul de a se adresa instanței, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a se stabili dacă au dreptul la măsuri reparatorii, care este natura acestora și cui îi revine obligația acordării sau propunerii lor, după caz, deoarece lipsa răspunsului echivalează cu un refuz de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu. Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți. Dat fiind că, reținând în mod greșit că nu se impune soluționarea notificării, curtea de apel nu a mai analizat motivele privitoare la natura măsurilor reparatorii și entitatea juridică ce urmează a le acorda sau, după caz, propune, în baza art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. S-a mai menționat, în finalul considerentelor deciziei de casare, că motivele de recurs privitoare la nevalabilitatea titlului statului și la incidența art. 27 din Legea nr. 10/2001, urmare a declarării neconstituționalității art. 29 din lege modificat prin Legea nr. 247/2005, urmează a fi analizate de instanța de trimitere. În rejudecarea apelurilor, prin decizia nr. 125/ A din 24 septembrie 2010, aceeași curte de apel a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâtele SC C. SA și A.V.A.S.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția tardivității contestației: reclamantul, în calitate de moștenitor al defunctului H.A., a solicitat, restituirea imobilului ce a aparținut antecesorului său, H.A., naționalizat la 22 martie 1950, în baza Decretului – Lege nr. 92/1950, formulând în acest sens, notificarea din 30 martie 2001 către unitatea deținătoare, pârâta SC C. SA. Asupra acestei notificări, pârâta s-a pronunțat prin decizia nr. 1350 din 11 mai 2001, respingând cererea reclamantului. În această situație, astfel cum rezultă din decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs, izvorul prezentei contestații îl constituie cea de-a doua notificare formulată de această dată de ambii reclamanți pentru restituirea fabricii de cărămidă ce a aparținut lui H.A.

și trimisă către A.P.A.P.S. devenită A.V.A.S. și către Prefectura județului Mureș, acestea trimițând-o la rândul lor către pârâta SC C. SA. În aceste condiții, respectiv în situația în care această din urmă notificare nu a fost soluționată în vreun fel de pârâta SC C. SA, astfel cum a reținut și instanța în decizia de casare, nu poate fi vorba de tardivitatea contestației. În ceea ce privește excepția inadmisibilității: în mod greșit pârâta apreciază că acțiunea reclamanților ar fi inadmisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001. Acțiunea formulată de reclamanți este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, nefiind nicidecum o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Este adevărat că reclamanții au formulat și o acțiune în revendicare însă aceasta, aflată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș (dosar nr. 1099/2006/C) a fost suspendată tocmai în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții înțelegând să-și mențină pretențiile formulate în conformitate cu legea specială. Privitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de apelanta SC C. SA, motivată prin aceea că reclamanții au solicitat doar o cotă de 28% din imobil, instanța de apel a reținut că această solicitare trebuie raportată la prevederile Legii nr. 10/2001. Reclamanții au solicitat restituirea în natură a casei de locuit și terenului aferent, înscrise în C.F., construcții ce există și în prezent.

Celelalte construcții existente nu au fost solicitate de reclamanți, aceștia recunoscând că sunt construcții noi edificate de pârâtă, asupra acestora neputându-se emite pretenția restituirii în natură. Or, în condițiile în care o parte din construcțiile ce au făcut obiectul preluării există, fiind identificare prin raportul de expertiză efectuat în cauză, este de esența legii speciale că pot constitui obiect al restituirii în natură (art. 21 din Legea nr. 10/2001). În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, dată fiind incidența în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Făcând aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a apreciat că instanța de fond era chemată să aprecieze și să dispună asupra cuantumului despăgubirilor, așa încât nimic nu o împiedică pe pârâta apelantă să înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor dosarul cuprinzând cuantumul despăgubirilor astfel cum au fost acestea stabilite de instanța de judecată. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut că hotărârea atacată este temeinică și legală.

Critica apelantei SC C. SA referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată cu motivarea că în mod corect prima instanță a aplicat prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată fiind decizia nr. 830 din 6 iulie 2008 pronunțată de Curtea Constituțională, ce are drept consecință menținerea obligației societăților comerciale privatizate să restituie în natură imobilele preluate de Stat fără titlu, cum este și situația imobilului în cauză. Susținerile aceleiași apelante, potrivit cărora restituirea în natură dispusă de instanța de fond afectează buna funcționare a celorlalte imobile, au fost înlăturate ca fiind contrazise de raportul de expertiză întocmit în cauză.

S-a reținut, în legătură cu această critică, faptul că pârâta, prin reprezentant, a fost prezentă la efectuarea măsurătorilor efectuate de expert, iar prin obiecțiunile formulate, pârâta nu a învederat instanței acest aspect. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtele SC C. SA și A.V.A.S. Pârâta SC C. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului său și respingerea acțiunii formulate de reclamanți. Invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat în mod separat, pârâta SC C. SA a susținut în motivarea recursului său următoarele critici: Instanțele au soluționat greșit excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii și tardivitatea contestație.

În acest sens, recurenta reia în mod amănunțit argumentele susținute în fața primei instanțe în sprijinul acestor excepții. Instanțele nu s-au preocupat de apărarea pârâtei în sensul că în zonă este amplasată o platformă industrială care îi aparține și care nu se identifică cu bunurile enumerate în cererea de chemare în judecată, iar prețuirea făcută de expert este subiectivă, în condițiile în care construcțiile au fost demolate și nu le-a putut expertiza. Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură neputând fi dispusă în condițiile în care cota de participare a statului la capitalul social este nesemnificativă. Nu s-a făcut dovada că reclamanții s-ar mai afla în viață și nici că sunt succesorii fostului proprietar, certificatul de calitate de moștenitor nefiind suficient.

Nu s-a clarificat cu certitudine situația de carte funciară a imobilului, sub aspectul evoluției înscrierilor și transcrierilor dintr-o carte funciară în alta, expertul K.L. nefiind calificat în acest sens. Nu s-au depus la dosar de la autoritățile locale și de la Oficiul de cadastru documentațiile topo-cadastrale. În cadrul acestei critici, recurenta SC C. SA dezvoltă aspecte referitoare la modalitatea de înființare a cărții funciare C.F. și de înscriere a imobilului în această carte funciară, susținând că nu s-a verificat cartea funciară sistată, din care s-a desprins C.F. și nu s-a stabilit ce construcții mai existau la data preluării imobilului de către fosta întreprindere de stat, antecesoarea pârâtei.

Construcțiile vechi și nefolositoare nu au fost demolate de întreprinderea de stat, ci din dispoziția autorităților centrale, iar unele construcții nici nu au fost deținute de fosta întreprindere de stat, ci de alte întreprinderi (cum ar fi „casa de reglare gaz”, transformatoarele și stâlpii electrici). Recurenta pârâtă mai arată că nu poate fi obligată la restituirea imobilului deoarece este societate comercială privatizată, iar actele de privatizare nu au fost atacate. Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea societății pârâte s-a făcut în temeiul unui titlu valabil, certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

La data de 30 iunie 2011 recurenta SC C. SA a depus la dosarul cauzei „precizări”, în cadrul cărora reiterează aspectele susținute în motivele de recurs privind legalitatea titlului său de dobândire și neatacarea acestuia de către reclamanți, dar susține și un motiv nou de recurs, respectiv lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, argumentat prin aceea că reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilului, în certificatul de calitate de moștenitor sunt menționați trei moștenitori iar acțiunea este promovată doar de către doi dintre aceștia (cu încălcarea regulii unanimității) iar imobilul în litigiu nu este menționat în masa succesorală.

Prin „notele de ședință” depuse la data de 24 noiembrie 2011, aceeași recurentă dezvoltă unele motive de recurs invocate inițial, în termenul legal, dar invocă și lipsa calității sale procesuale pasive în ceea ce privește obligația de a răspunde la notificare, această obligație revenind instituției implicate în privatizarea societății comerciale. Pârâta A.V.A.S. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia arată că nu are calitate procesuală pasivă și că în mod greșit s-a respins acțiunea față de Primăria municipiului Târnăveni, care avea competența să soluționeze notificarea în ceea ce privește construcțiile demolate, conform art. 10 și art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, reclamanții au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Examinând motivele de recurs formulate de recurentele pârâte, Înalta Curte reține următoarele: Modul de soluționare a excepției privind tardivitatea contestație nu mai poate forma obiectul cenzurii instanței de recurs în această fază procesuală, deoarece acest aspect a fost lămurit irevocabil prin decizia nr. 687 din 05 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Prin această decizie irevocabilă instanța de recurs a stabilit că excepția tardivității este nefondată, a admis recursul reclamanților, a casat decizia nr. 74/ A din 20 mai 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie și a trimis cauze spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Față de caracterul obligatoriu al deciziei de casare, prin care s-a soluționat unul dintre motivele de apel invocate de SC C. SA și s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor sub aspectul celorlalte motive de apel invocate de ambele apelante pârâte, instanța de apel, în rejudecare, nu mai putea repune în discuție problema tardivității. Împrejurarea că instanța de apel, în rejudecare, s-a pronunțat din nou asupra excepției tardivității contestației, nu deschide calea titularului acestei excepții de a critica din nou în recurs modul de soluționare a excepției, pentru că în acest mod s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. În realitate, critica recurentei SC C. SA vizează soluția dată de către instanța de casare asupra excepției tardivității, ceea ce este inadmisibil.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța de apel a reținut în mod corect că existența unei acțiuni în revendicare, a cărei judecată este suspendată în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu împiedică formularea unei contestații în temeiul Legii speciale, scopul textului legal anterior menționat fiind tocmai acela de a permite persoanelor îndreptățite să aleagă calea legii speciale.

Susținerile recurentei SC C. SA privind situația de fapt (existența pe teren a platformei industriale, care nu se identifică cu bunurile existente la data preluării, modalitatea de evaluare a construcțiilor demolate, neclarificarea situației de carte funciară a imobilului, incertitudinile cu privire la construcțiile care mai existau la data preluării imobilului de către fosta întreprindere de stat, și cine le-a demolat) nu pot fi examinate de instanța de recurs, deoarece sunt aspecte de netemeinicie, care nu se subsumează niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și oricum au fost invocate omisso medio. În plus, criticile referitoare la construcțiile demolate sunt lipsite de interes din perspectiva pârâtei SC C. SA, care nu a fost obligată la nimic în legătură cu aceste construcții.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, deoarece sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale (în condițiile în care s-a reținut de către prima instanță că imobilul a fost preluat în fapt, fără titlu, aspect necontestat în căile de atac).

Recurenta nu formulează critici cu referire la modul de interpretare și aplicare a art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008, ci se rezumă să reia critica din apel privind raportul dintre valoarea imobilului și valoarea acțiunilor deținute de stat, critică irelevantă în contextul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificării prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (acest din urmă text fiind declarat neconstituțional prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale), potrivit căruia, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu, persoana îndreptățită beneficiază de restituirea în natură, indiferent de structura acționariatului și de raportul dintre valoarea imobilului și valoarea acțiunilor deținute de stat.

S-a mai susținut în motivarea recursului declarat de pârâta SC C. SA că nu s-a făcut dovada că reclamanții s-ar mai afla în viață. Or, o asemenea afirmație nu poate constitui un motiv de recurs, ci eventual ar putea susține excepția lipsei capacității de folosință a părților adverse, excepție care nu este dovedită de cel care o invocă. În ceea ce privește lipsa calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, critică bazată pe mai multe argumente: lipsa dovezii calității de proprietar a autorului, lipsa dovezii calității de moștenitori a reclamanților, nerespectarea regulii unanimității și neincluderea imobilului în litigiu în masa succesorală indicată în certificatul de moștenitor, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost invocate ca motive de apel, fiind susținute omisso medio pentru prima oară în recurs.

Probele privind calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire au fost examinate de prima instanță, care a reținut că autorul acestora, H.A., a fost proprietar la data preluării imobilului de către stat și că reclamanții au calitatea de moștenitori ai fostului proprietar, dovedită prin certificatul de moștenitor. Situația de fapt astfel stabilită, pe bază de probe, nu a fost contestată în apel, intrând astfel sub puterea lucrului judecat. Pe de altă parte, dintre argumentele enumerate, doar cel referitor la lipsa dovezii calității de succesori ai fostului proprietar (cu motivarea că certificatul de calitate de moștenitor nu este suficient pentru a face această dovadă) a fost invocat prin motivele de recurs depuse în termenul procedural prevăzute de art. 301 C. proc.

civ. Celelalte au fost invocate ulterior împlinirii termenului de recurs, astfel încât nu pot fi examinate de Înalta Curte, având în vedere că, potrivit art. 303 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie motivată înăuntrul termenului de recurs. Datorită împrejurării că instanța de recurs nu poate intra în examinarea acestor elemente ale speței, devine lipsit de relevanță pentru soluționarea cauzei, în această fază procesuală, aspectul semnalat de avocatul recurentei, anterior acordării cuvântului asupra recursurilor, acela privind neregularitatea în ceea ce privește forma unor înscrisuri depuse de reclamanți în dosarul primei instanțe, ca probe în dovedirea calității de persoane îndreptățite la restituire (respectiv, lipsa mențiunii privind conformitatea cu originalul).

În plus, neregularitate ce ține de forma înscrisurilor depuse ca probe nu a fost invocată pe parcursul judecății și, întrucât nu este un motiv de ordine publică, nu poate fi susținută pentru prima oară în recurs. În ceea ce privește criticile recurentei SC C. SA referitoare la legalitatea titlului său de dobândire, neatacarea acestuia de către reclamanți și înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară în temeiul unui titlu valabil și neanulat, Înalta Curte constată, de asemenea, că nici acestea nu au format obiectul cenzurii în instanța de apel, fiind invocate pentru prima oară în recurs, situație în care, așa cum s-a arătat anterior, instanța de recurs nu poate proceda la examinarea lor omisso medio.

De altfel, la termenul de judecată din 20 ianuarie 2012, anterior acordării cuvântului asupra cererilor de recurs, Înalta Curte a solicitat avocatului recurentei SC C. SA să precizeze care este natura precizărilor și notelor de ședință depuse la dosar după împlinirea termenului de recurs, acesta răspunzând că este vorba de concluzii scrise, care nu modifică motivele de recurs depuse în termen. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei SC C. SA pe cererea de restituire în natură, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificării prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, interpretate per a contrario, conduc la concluzia că, în cazul în care imobilul a fost preluat fără titlu, persoana îndreptățită beneficiază de restituirea în natură, această măsură reparatorie nefiind în competența instituției publice care a efectuat privatizarea, ci în sarcina unității deținătoare.

Potrivit art. 29 alin. (3) din lege, instituția publică prin intermediul căreia s-a efectuat privatizarea are competența de a propune exclusiv măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la art. 26 alin. (1). Având în vedere caracterul nefondat al criticilor invocate de recurenta SC C. SA, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și faptul că celelalte critici fie sunt invocate pentru prima oară în recurs ori cu depășirea termenului de recurs, fie vizează netemeinicia deciziei din apel, constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal (nefiind dezvoltate), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul acestei părți, ca nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă A.V.A.S., critica formulată este întemeiată, deoarece soluția primei instanțe, menținută în apel, cu privire la măsurile reparatorii pentru construcțiile demolate, este dată cu încălcarea art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „în situația imobilelor-construcții demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul”. În raport de caracterul imperativ al acestei dispoziții legale, constatând că în mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei A.V.A.S.

la plata către reclamanți a despăgubirilor corespunzătoare construcțiilor demolate, corelativ cu greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. (întrucât instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului cererii în raport cu acest din urmă pârât), se impune admiterea recursului declarat de pârâta A.V.A.S., modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de aceeași pârâtă, desființarea în parte a sentinței apelate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S.

și respingerea acțiunii îndreptate împotriva acesteia, respingerea excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Mureș pe capătul de cerere privind măsurile reparatorii pentru construcțiile demolate, ce va fi soluționat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Târnăveni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 125/ A din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Modifică în parte decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1970 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului Mureș, secția civilă. Desființează în parte sentința apelată. Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. și respinge acțiunea formulată împotriva acesteia, pentru lipsa calității procesuale pasive. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Târnăveni. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Mureș pe capătul de cerere privind măsurile reparatorii pentru construcțiile demolate în contradictoriu cu Primăria Municipiului Târnăveni.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA Târnăveni împotriva deciziei civile nr. 125/ A din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2012.