ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8579/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 04 septembrie 2009, reclamanții P.G. și P.M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, contestație împotriva Dispoziției din 28 iulie 2009 prin care a fost soluționată Notificarea nr. X privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. N. Prin Sentința civilă nr. 1267 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată. În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția din 28 iulie 2009 a Primăriei Municipiului București s-a respins notificarea formulată de contestatorii P.G.

și P.M., privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. N., ca nedovedită, motivat de faptul că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit prin chitanța din data de 19 mai 1967. Tribunalul a apreciat că dispoziția contestată a fost în mod corect emisă. Contestatorii au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătura privată intitulat „chitanță” încheiat la data de 20 mai 1967 între G.C. și G.I., în calitate de vânzători și P.G. și P.M., în calitate de cumpărători, cu privire la vânzarea terenului din str. N., în suprafață de 200 mp, înscris care nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât nu întrunește cerința formei autentice prevăzută ad validitatem de dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 144/1958, în vigoare la data încheierii actului.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că referirea la actele sub semnătură privată, făcută în cuprinsul textului legal, are în vedere acele acte încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, în ipotezele în care nu era necesară forma autentică și condiția ca acestea să se coroboreze cu alte înscrisuri. Or, în cauză, contestatorii se prevalează de un act sub semnătură privată din anul 1967, pentru a cărui încheiere valabilă legea în vigoare la data întocmirii înscrisului prevedea necesitatea formei autentice.

Tribunalul a considerat că, în speță nu se regăsește nici ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece contestatorii au invocat drept act doveditor al dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătură privată menționat mai sus, iar prezumția de proprietate operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică depunerea la dosar de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe proprie răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, în cauză nefiind făcute asemenea dovezi.

Prin Decizia nr. 26 A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanților, a schimbat sentința apelată, a admis în parte contestația, a anulat în parte Dispoziția din 28 iulie 2009, în ceea ce privește imobilul construcție situat în București, str. N., a obligat pe intimat să propună acordarea de despăgubiri contestatorilor pentru imobilul-construcție, situat în București, str. N., în condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și a menținut dispoziția contestată în ceea ce privește soluționarea notificării cu privire la imobilul-teren, situat în București, str. N. Instanța de apel a reținut că Notificarea nr. X a privit întregul imobil expropriat, compus din teren în suprafață de 200 mp și construcții de 60 mp.

Actul invocat de apelanți ca titlu de proprietate, intitulat „chitanță” și încheiat în 1967, are natura unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, așa încât, în temeiul acestei convenții, nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului-vânzător G.C. către promitenții-cumpărători P.G. și M. În schimb, din probele administrate rezultă că apelanții au intrat în posesia terenului și ulterior au edificat pe acest teren construcții în suprafață totală de 60 mp, aceste construcții fiind expropriate prin Decretul nr. 383/1977, la poziția 244, proprietari ai acestor construcții figurând apelanții. În același decret și la aceeași poziție figurează ca proprietari ai terenului de la adresa menționată G.C.

și G.I., terenul fiind expropriat de la aceștia. În raport de aceste constatări, Curtea de Apel a considerat că soluția primei instanțe este corectă în ceea ce privește terenul, deoarece prin actul sub semnătură privată reclamanții nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu. Însă, în privința construcțiilor edificate pe acest teren și care au făcut obiectul exproprierii de la apelanți, Curtea de Apel a apreciat că apelanții au avut calitatea de proprietari. Lăsarea apelanților în posesia terenului și lipsa vreunei opoziții din partea proprietarului terenului la edificarea unor construcții conduce la concluzia că proprietarii terenului și-au exprimat tacit acordul pentru constituirea unui drept de superficie în favoarea apelanților.

Cum dreptul de superficie este un drept complex în conținutul căruia intră dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren, drept care aparține unui alt titular decât titularul dreptului de proprietate asupra terenului, instanța de apel a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada, în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, că apelanții au fost proprietarii construcției.

Instanța de apel a mai reținut că, deși în privința terenului, prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu operează în favoarea apelanților, întrucât aceștia nu au figurat ca proprietari ai terenului în decretul de expropriere, iar actul intitulat „chitanță” nu probează dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, în schimb prezumția instituită de același text legal operează în favoarea apelanților în ceea ce privește construcțiile edificate pe terenul menționat, deoarece aceștia au figurat în Decretul nr. 383/1977 ca proprietari ai construcțiilor și nu s-a făcut nicio probă care să răstoarne prezumția legala relativă instituită de textul legal menționat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., reclamanții P.G. și P.M. și pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General. Reclamanții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, cu încălcarea voinței părților, în realitate actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” fiind un contract de vânzare-cumpărare în care se stabilește prețul, faptul că acesta a fost primit de către vânzători, precum și obligații adiacente în sarcina vânzătorilor și a cumpărătorilor, nicidecum a promitenților.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1295 C. civ. și a art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum și încălcarea dreptului de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în care, prin probele administrate au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului. Recurenții Municipiul București și Primarul Municipiului București invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat cele două motive de recurs invocate, acești recurenți susțin că decizia din apel este nelegală, deoarece trebuia analizată calitatea procesuală pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru construcția demolată.

Se mai susține că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, astfel încât dispoziția de respingere a notificării a fost corectă și că instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găsește ambele recursuri nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de recurenții reclamanți, se constată că instanța de apel a calificat corect actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” ca având cel mult efectul unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la teren, în condițiile în care, fiind încheiat sub imperiul art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care impunea forma autentică în materia vânzării de terenuri, actul este lovit de nulitate ca act de înstrăinare (fiind încheiat cu încălcarea unei cerințe de formă ad validitatem).

Împrejurarea că în înscrisul sub semnătură privată s-au menționat elemente ale actului de vânzare-cumpărare (prețul, faptul că acesta a fost plătit și anumite obligații ce revin părților contractante) nu transformă actul juridic astfel încheiat în act de vânzare-cumpărare valabil. În consecință, nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 1295 C. civ., Înalta Curte constată că acest text legal se referă la contractul de vânzare-cumpărare și instituie, la alin. (1), ca principiu, caracterul consensual al acestui contract (cu excepția situației în care legea impune forma solemnă, cum este cazul vânzării terenurilor), iar la alin. (2), principul inopozabilității actului față de terți înainte de transcriere.

Aceste dispoziții nu au legătură cu problema de drept analizată în speță. Așa cum s-a arătat anterior, actul juridic invocat de reclamanți ca titlu de proprietate nu reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, ci cel mult un antecontract care a dat naștere la drepturi și obligații personale (dreptul promitentului cumpărător de a pretinde celeilalte părți încheierea actului autentic și obligația promitentului vânzător de a transmite proprietatea încheind un act juridic valabil de vânzare-cumpărare). Pe de altă parte, principiul consensualismului în materie de vânzare nu este absolut, una dintre excepții fiind tocmai cea care vizează înstrăinarea terenurilor prin acte juridice între vii.

Problema inopozabilității actului față de terți este cu desăvârșire străină de obiectul prezentei cauze, întrucât ceea ce trebuia dovedit era existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la data exproprierii, nu opozabilitatea dreptului de proprietate față de terți. Nu se poate reține afirmația recurenților reclamanți, privind încălcarea dreptului de proprietate, deoarece Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției, trebuie că facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale, așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire.

Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie printr-un act administrativ. Creanța de restituire este o creanță sub condiție atunci când problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare sau administrative promovate. De aceea, la momentul sesizării instanței interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul Protocol (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).

Instanța a aplicat în mod corect dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținând că prezumția de proprietate instituită de acest text legal nu poate opera în favoarea reclamanților, în ceea ce privește terenul, în condițiile în care, în actul de preluare, figurează ca proprietari G.C. și G.I., terenul fiind preluat de stat la aceștia. Recursul declarat de Primarul General al Municipiului București și Municipiul București este, de asemenea, nefondat. Calitatea procesuală pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru construcția demolată nu se impunea a fi analizată de instanță, în condițiile în care nu s-a solicitat și nici nu s-a dispus obligarea pârâtei la plata efectivă a despăgubirilor.

Prin decizia din apel pârâta a fost obligată să facă propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, ce vor fi cuantificate și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Critica potrivit căreia instanța ar fi acordat mai mult decât ar fi putut face unitatea notificată pornește tot de la înțelegerea greșită a dispozitivului deciziei din apel.

Așa cum s-a reținut anterior, prin această decizie intimatul a fost obligat să propună acordarea despăgubirilor, nicidecum să le plătească efectiv, obligația stabilită de instanță în sarcina intimatului fiind în acord cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

În ceea ce privește dovedirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra construcției, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că reclamanții figurează ca proprietari în actul de expropriere și nu s-a făcut nicio probă contrară prezumției instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului intimatului nu se formulează o critică propriu-zisă în raport de cele reținute de instanța de apel. Recurentul susține că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, deoarece actul sub semnătură privată nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 144/1958. Or, tocmai acest aspect a fost reținut de instanța de apel în legătură cu terenul, iar în ceea ce privește construcția, nu s-a reținut că dovada dreptului de proprietate s-ar fi făcut prin înscrisul sub semnătură privată, ci s-a dat eficiență prezumției de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată astfel că intimatul nu formulează o critică în privința modului în care instanța de apel a reținut ca fiind dovedit dreptul de proprietate asupra construcției. Față de cele reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P.G. și P.M. și de pârâții Primarul General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General împotriva Deciziei nr. 26 A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2011.