ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8579/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8579/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 04 septembrie 2009,

reclamanții P.G. și P.M. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul

General al Municipiului București, contestație împotriva Dispoziției din 28

iulie 2009 prin care a fost soluționată Notificarea nr. X privind acordarea de

despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. N.

Prin Sentința civilă

nr. 1267 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins contestația ca neîntemeiată.

În considerentele

acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin Dispoziția din 28 iulie

2009 a Primăriei Municipiului București s-a respins notificarea formulată de

contestatorii P.G. și P.M., privind acordarea de măsuri reparatorii pentru

imobilul situat în București, str. N., ca nedovedită, motivat de faptul că

notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind

dobândit prin chitanța din data de 19 mai 1967.

Tribunalul a apreciat

că dispoziția contestată a fost în mod corect emisă. Contestatorii au invocat

în dovedirea dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătura privată

intitulat „chitanță” încheiat la data de 20 mai 1967 între G.C. și G.I., în

calitate de vânzători și P.G. și P.M., în calitate de cumpărători, cu privire

la vânzarea terenului din str. N., în suprafață de 200 mp, înscris care nu face

dovada dreptului de proprietate, întrucât nu întrunește cerința formei

autentice prevăzută ad validitatem de dispozițiile art. 11 din Decretul nr.

144/1958, în vigoare la data încheierii actului.

În ceea ce privește

aplicarea dispozițiilor art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 24 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a reținut că referirea la actele sub semnătură privată, făcută în

cuprinsul textului legal, are în vedere acele acte încheiate înainte de

intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950, în ipotezele în care nu era

necesară forma autentică și condiția ca acestea să se coroboreze cu alte

înscrisuri.

Or, în cauză,

contestatorii se prevalează de un act sub semnătură privată din anul 1967,

pentru a cărui încheiere valabilă legea în vigoare la data întocmirii

înscrisului prevedea necesitatea formei autentice.

Tribunalul a

considerat că, în speță nu se regăsește nici ipoteza prevăzută de dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece contestatorii au invocat drept act

doveditor al dreptului lor de proprietate înscrisul sub semnătură privată

menționat mai sus, iar prezumția de proprietate operează numai în absența unor

probe contrare, fapt ce implică depunerea la dosar de către solicitant a

negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor

adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul

revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care

solicitantul declară pe proprie răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, în

cauză nefiind făcute asemenea dovezi.

Prin Decizia nr. 26 A

din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul reclamanților, a

schimbat sentința apelată, a admis în parte contestația, a anulat în parte

Dispoziția din 28 iulie 2009, în ceea ce privește imobilul construcție situat

în București, str. N., a obligat pe intimat să propună acordarea de despăgubiri

contestatorilor pentru imobilul-construcție, situat în București, str. N., în

condițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și a menținut dispoziția contestată în

ceea ce privește soluționarea notificării cu privire la imobilul-teren, situat

în București, str. N.

Instanța de apel a

reținut că Notificarea nr. X a privit întregul imobil expropriat, compus din

teren în suprafață de 200 mp și construcții de 60 mp. Actul invocat de apelanți

ca titlu de proprietate, intitulat „chitanță” și încheiat în 1967, are natura

unui antecontract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de

vânzare-cumpărare, așa încât, în temeiul acestei convenții, nu s-a realizat

transferul dreptului de proprietate din patrimoniul promitentului-vânzător G.C.

către promitenții-cumpărători P.G. și M.

În schimb, din

probele administrate rezultă că apelanții au intrat în posesia terenului și

ulterior au edificat pe acest teren construcții în suprafață totală de 60 mp,

aceste construcții fiind expropriate prin Decretul nr. 383/1977, la poziția

244, proprietari ai acestor construcții figurând apelanții.

În același decret și

la aceeași poziție figurează ca proprietari ai terenului de la adresa

menționată G.C. și G.I., terenul fiind expropriat de la aceștia.

În raport de aceste

constatări, Curtea de Apel a considerat că soluția primei instanțe este corectă

în ceea ce privește terenul, deoarece prin actul sub semnătură privată

reclamanții nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului în litigiu.

Însă, în privința

construcțiilor edificate pe acest teren și care au făcut obiectul exproprierii

de la apelanți, Curtea de Apel a apreciat că apelanții au avut calitatea de

proprietari. Lăsarea apelanților în posesia terenului și lipsa vreunei opoziții

din partea proprietarului terenului la edificarea unor construcții conduce la

concluzia că proprietarii terenului și-au exprimat tacit acordul pentru

constituirea unui drept de superficie în favoarea apelanților.

Cum dreptul de

superficie este un drept complex în conținutul căruia intră dreptul de

proprietate asupra construcțiilor edificate pe teren, drept care aparține unui

alt titular decât titularul dreptului de proprietate asupra terenului, instanța

de apel a apreciat că, în cauză, s-a făcut dovada, în condițiile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, că apelanții au fost proprietarii construcției.

Instanța de apel a

mai reținut că, deși în privința terenului, prezumția instituită de art. 24 din

Legea nr. 10/2001 nu operează în favoarea apelanților, întrucât aceștia nu au

figurat ca proprietari ai terenului în decretul de expropriere, iar actul

intitulat „chitanță” nu probează dobândirea dreptului de proprietate asupra

terenului, în schimb prezumția instituită de același text legal operează în

favoarea apelanților în ceea ce privește construcțiile edificate pe terenul

menționat, deoarece aceștia au figurat în Decretul nr. 383/1977 ca proprietari

ai construcțiilor și nu s-a făcut nicio probă care să răstoarne prezumția

legala relativă instituită de textul legal menționat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanții P.G. și P.M. și pârâții Primarul General al Municipiului București

și Municipiul București, prin Primar General.

Reclamanții au

invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În

dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se

arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății ca

fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, cu încălcarea voinței părților, în

realitate actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” fiind un contract de

vânzare-cumpărare în care se stabilește prețul, faptul că acesta a fost primit

de către vânzători, precum și obligații adiacente în sarcina vânzătorilor și a

cumpărătorilor, nicidecum a promitenților.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții

reclamanți invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1295

C. civ. și a art. 24 din Legea nr. 10/2001, precum și încălcarea dreptului de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în condițiile în

care, prin probele administrate au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului.

Recurenții Municipiul

București și Primarul Municipiului București invocă motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat

cele două motive de recurs invocate, acești recurenți susțin că decizia din

apel este nelegală, deoarece trebuia analizată calitatea procesuală pasivă a

municipalității cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor pentru

construcția demolată. Se mai susține că reclamanții nu au făcut dovada dreptului

de proprietate, astfel încât dispoziția de respingere a notificării a fost

corectă și că instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte găsește ambele

recursuri nefondate.

În ceea ce privește

recursul declarat de recurenții reclamanți, se constată că instanța de apel a

calificat corect actul sub semnătură privată intitulat „chitanță” ca având cel

mult efectul unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la teren, în

condițiile în care, fiind încheiat sub imperiul art. 11 din Decretul nr.

144/1958, care impunea forma autentică în materia vânzării de terenuri, actul

este lovit de nulitate ca act de înstrăinare (fiind încheiat cu încălcarea unei

cerințe de formă ad validitatem).

Împrejurarea că în

înscrisul sub semnătură privată s-au menționat elemente ale actului de

vânzare-cumpărare (prețul, faptul că acesta a fost plătit și anumite obligații

ce revin părților contractante) nu transformă actul juridic astfel încheiat în

act de vânzare-cumpărare valabil. În consecință, nu poate fi reținut motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește

invocarea prevederilor art. 1295 C. civ., Înalta Curte constată că acest text

legal se referă la contractul de vânzare-cumpărare și instituie, la alin. (1),

ca principiu, caracterul consensual al acestui contract (cu excepția situației

în care legea impune forma solemnă, cum este cazul vânzării terenurilor), iar

la alin. (2), principul inopozabilității actului față de terți înainte de

transcriere.

Aceste dispoziții nu

au legătură cu problema de drept analizată în speță. Așa cum s-a arătat

anterior, actul juridic invocat de reclamanți ca titlu de proprietate nu

reprezintă un contract de vânzare-cumpărare, ci cel mult un antecontract care a

dat naștere la drepturi și obligații personale (dreptul promitentului

cumpărător de a pretinde celeilalte părți încheierea actului autentic și

obligația promitentului vânzător de a transmite proprietatea încheind un act

juridic valabil de vânzare-cumpărare). Pe de altă parte, principiul

consensualismului în materie de vânzare nu este absolut, una dintre excepții

fiind tocmai cea care vizează înstrăinarea terenurilor prin acte juridice între

vii.

Problema

inopozabilității actului față de terți este cu desăvârșire străină de obiectul

prezentei cauze, întrucât ceea ce trebuia dovedit era existența dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamanților la data exproprierii, nu

opozabilitatea dreptului de proprietate față de terți.

Nu se poate reține

afirmația recurenților reclamanți, privind încălcarea dreptului de proprietate,

deoarece Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel

care pretinde protecția Convenției, trebuie că facă dovada existenței în

patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea

cuprinde nu numai drepturile reale, așa cum sunt ele definite în dreptul nostru

intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o

despăgubire. Speranțele legitime trebuie sa fie suficient de clar determinate

în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătoreasca, fie

printr-un act administrativ.

Creanța de restituire

este o creanță sub condiție atunci când problema întrunirii condițiilor legale

ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare sau administrative

promovate. De aceea, la momentul sesizării instanței interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din primul

Protocol (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Caracas

împotriva României, publicată în M. Of. nr. 189/19.03.2007).

Instanța a aplicat în

mod corect dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținând că prezumția de

proprietate instituită de acest text legal nu poate opera în favoarea

reclamanților, în ceea ce privește terenul, în condițiile în care, în actul de

preluare, figurează ca proprietari G.C. și G.I., terenul fiind preluat de stat

la aceștia.

Recursul declarat de

Primarul General al Municipiului București și Municipiul București este, de asemenea,

nefondat.

Calitatea procesuală

pasivă a municipalității cu privire la acordarea efectivă a despăgubirilor

pentru construcția demolată nu se impunea a fi analizată de instanță, în

condițiile în care nu s-a solicitat și nici nu s-a dispus obligarea pârâtei la

plata efectivă a despăgubirilor. Prin decizia din apel pârâta a fost obligată

să facă propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcțiile demolate, ce vor fi cuantificate și acordate în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Critica potrivit

căreia instanța ar fi acordat mai mult decât ar fi putut face unitatea

notificată pornește tot de la înțelegerea greșită a dispozitivului deciziei din

apel. Așa cum s-a reținut anterior, prin această decizie intimatul a fost obligat

să propună acordarea despăgubirilor, nicidecum să le plătească efectiv,

obligația stabilită de instanță în sarcina intimatului fiind în acord cu

dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz,

entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

În ceea ce privește

dovedirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra construcției,

instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că reclamanții

figurează ca proprietari în actul de expropriere și nu s-a făcut nicio probă

contrară prezumției instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001. În motivarea

recursului intimatului nu se formulează o critică propriu-zisă în raport de

cele reținute de instanța de apel. Recurentul susține că reclamanții nu au

făcut dovada dreptului de proprietate, deoarece actul sub semnătură privată nu

întrunește condițiile de validitate prevăzute de art. 11 din Decretul nr.

144/1958. Or, tocmai acest aspect a fost reținut de instanța de apel în

legătură cu terenul, iar în ceea ce privește construcția, nu s-a reținut că

dovada dreptului de proprietate s-ar fi făcut prin înscrisul sub semnătură

privată, ci s-a dat eficiență prezumției de proprietate prevăzută de art. 24

din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte constată astfel că intimatul nu formulează o

critică în privința modului în care instanța de apel a reținut ca fiind dovedit

dreptul de proprietate asupra construcției.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții P.G. și P.M. și de pârâții Primarul

General al Municipiului București și Municipiul București, prin Primar General

împotriva Deciziei nr. 26 A din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2011.