ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1433/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1309 din data de 17 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă contestația formulată de contestatorul D.A., în contradictoriu cu intimatul Primarul General al Municipiului București, a fost anulată dispoziția nr. 11252 din 09 februarie 2009, emisă de intimat, și s-a constatat că notificatorul contestator are calitatea de persoană îndreptățită la măsura reparatorii prin echivalent pentru terenul și construcția din București str. Părăluțelor, sector 6, despăgubiri ce se vor acorda în temeiul Legii nr. 10/2001 republicată. Prin aceeași sentință s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 11252 din 09 februarie 2009, intimatul a soluționat notificarea formulată de contestator, pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, vizând imobilul din str. Părăluțelor, sector 6, București, notificarea fiind respinsă ca nedovedită. În motivarea dispoziției, intimatul a reținut că notificatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate, terenul fiind dobândit prin chitanța din 19 mai 1967, și nu prin act autentic, conform art. 2 din Decretul nr. 221/1950. Din analiza documentației depuse de notificator în dosarul administrativ, a rezultat că, într-adevăr, acesta invocă, în susținerea dreptului de proprietate, înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967, intitulat „chitanță”.

Potrivit acestui înscris, contestatorul a cumpărat terenul de 400 mp de la S.G. și S.D., iar, prin certificatul, eliberat de Circumscripția Financiară a sectorului 7, se atestă că D.A. figurează la matricolă, cu imobilul situat în st Panselelor, teren cumpărat pe bază de chitanță și clădire construită fără autorizație. Prin sentința civilă nr. 7134/1987 a Judecătoriei sectorului 6 București a fost admisă acțiunea reclamantului D.A. împotriva pârâtei S.D., vânzătoarea terenului, constatându-se că „reclamantul este constructor de bună credință al imobilului situat în str. Părăluțelor”. În considerente, instanța a reținut că, prin chitanța sub semnătura privată din 19 mai 1967, reclamantul a cumpărat de la pârâtă și de la soțul acesteia, S.D., decedat, terenul din str. Părăluțelor, reclamantul fiind cel care a plătit impozitele aferente imobilului de la data cumpărării.

De asemenea, instanța a reținut că reclamantul a construit o casă pe acest teren. Potrivit adresei Primăriei municipiului București din 28 noiembrie 2006, imobilul de la adresa menționată anterior, format din teren de 440 mp, din care 42 mp construcții, proprietate particulară, avea posesor de parcelă, la data întocmirii evidențelor, pe D.A. Conform aceleiași adrese, imobilul a făcut obiectul H.G. nr. 556 din 17 mai 1990, privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile din municipiul București, în a cărei anexă 20 bis, la poziția 62, este înscris D.A., cu teren de 430 mp și 115,61 mp construcții, iar notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată de aceeași persoană, D.A. Adresa SC O. SA atestă împrejurarea că imobilul a fost expropriat în baza H.G.

nr. 556/1990, iar construcția a fost evaluată la 24 octombrie 1990, contestatorului achitându-i-se despăgubiri de 41.231 lei, pentru teren nefiind plătite despăgubiri. În același timp, conform procesului verbal al ICRAL Giulești, imobilul fusese predat, de către proprietarul D.A., către ICRAL la 4 ianuarie 1988, făcându-se mențiunea că imobilul a fost expropriat. Așadar, rezultă că, la momentul apariției H.G. nr. 556/1990, imobilul litigios era deja preluat de stat, hotărârea de guvern reglementând doar modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Intimatul a menționat, în cuprinsul dispoziției sale, că notificarea nu a fost dovedită, deși notificatorul a depus la dosarul administrativ toate aceste acte, anterior analizate, din cuprinsul cărora rezultă că notificatorul a făcut atât dovada calității de persoană îndreptățită, conform art. 3 lit. a), cât și proba dreptului de proprietate invocat, conform art. 2 lit. i), în contextul art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată și a art. 23.1 din Norme. Față de înscrisurile anterior analizate, s-a constatat că notificatorului i se pot acorda despăgubiri prin echivalent, astfel cum acesta a solicitat prin notificare, potrivit art. 1 alin. (2) și 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimatul Municipiul București, prin Primarul General, criticând sentința pentru nelegalitate. În motivarea apelului, apelantul a arătat că sentința pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecată a reținut in mod nelegal că, în cauză, a fost dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin acte doveditoare a dreptului de proprietate se înțelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către persoana fizică sau juridică. Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Potrivit art. 2 din Decretul 221 din 06 septembrie 1950, înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții, nu se pot face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular. Prin decizia civilă nr. 7/A din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Municipiul București, prin Primarul General. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Având în vedere dispozițiile pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, precum și faptul că art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, înseamnă ca aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare indicate.

Ca urmare, rezultă că, în aceasta materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv (acordarea măsurilor reparatorii în echivalent), în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile si alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparație, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi; ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat sau nu în proprietatea persoanei îndreptățite sau a autorului acesteia.

Cum, în speță, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu cu înscrisuri, constând în înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967, emis de Circumscripția Financiară a Sectorului 7, sentința civilă nr. 7134/1987 a Judecătoriei sectorului 6 București, prin care s-a constatat că reclamantul este constructor de bună-credință al imobilului situat în str. Părăluțelor, adresa din 28 noiembrie 2006, emisă de Primăria municipiului București și adresa emisă de SC O. SA, ce atestă faptul că imobilul a fost expropriat în baza H.G. nr. 556/1990, rezultă că sentința instanței de fond, prin care s-a constatat calitatea reclamantului, de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru terenul și construcția din str. Părăluțelor, este legală și temeinică, acțiunea acestuia fiind admisibilă, potrivit art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva deciziei menționate mai sus, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru următoarele motive, în susținerea cărora a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Analizând, în mod greșit, probatoriul administrat în cauză și interpretând, în mod eronat, dispozițiile art. 3 si art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a considerat că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită cu privire la imobilul in litigiu. Prin dispoziția contestată, s-a respins notificarea formulată de către contestator întrucât nu a făcut dovada de persoană îndreptățită potrivit legii. Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite în înțelesul prezentei legi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia.

Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal, de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire, trebuie însoțita de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii. În aplicarea acestor texte legale, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498/2003 prevede - în concordanță, de altfel, cu dreptul comun în materia acțiunii în revendicare imobiliară (Legea nr. 10/2001 nederogând sub acest aspect de la normele generale, respectiv normele cuprinse in Codul Civil) – că, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică”. Același articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calității de moștenitor, respectiv certificat de moștenitor, testament, acte de stare civilă, care atestă filiația sau rudenia cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din același act normativ, se arată că sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită.

Față de dispozițiile legale menționate anterior se constată că, deși contestatorul a susținut că a depus acte ce dovedesc calitatea de persoana îndreptățită, actele depuse si avute in vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la pronunțarea deciziei contestate, nu pot constitui o dovadă în acest sens. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului. Practic, instanța de apel nu își motivează hotărârea față de actele invocate prin dispoziția contestată și, ca atare, câtă vreme nu s-au adus argumente care să combată dispoziția contestată, recurentul apreciază că este perfect legală.

Motivarea instanței de apel are în vedere aspecte ce nu au fost reținute prin dispoziția ce face obiectul prezentei cauze, notificarea contestatorului nefiind respinsă pentru nedovedirea calității de moștenitor, ci pentru nedovedirea calității de persoană îndreptățită. Intimatul reclamant nu a înregistrat întâmpinare în dosarul de recurs, dar a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului pârât, la plata cheltuielilor de judecată. În esență, recurentul susține, prin motivele de recurs, nelegalitatea deciziei, pentru încălcarea dispozițiilor art. 3, art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, art. 21.1, Capitolul I pct. 1 lit. e) și art. 22 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 498/2003, precum și nemotivarea hotărârii față de actele avute în vedere la emiterea dispoziției contestate, dar și motive străine de aceasta, și anume cele referitoare la o pretinsă neîndeplinire a calității de moștenitor în persoana reclamantului, aspect care nu a stat la baza dispoziției contestate. Aceste susțineri permit încadrarea lor în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., din perspectiva cărora, analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În primul rând, instanța va avea în vedere nu dispozițiile invocate în cererea de recurs din H.G. nr. 498/2003, abrogată prin H.G. nr. 250/2007, ci cele corespondente acestora și preluate în hotărârea de guvern menționată din 2007, în vigoare în prezent.

Susținerile recurentului, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Astfel, recurentul pretinde încălcarea textelor de lege în materie de probatoriu, cu consecința nedovedirii calității reclamantului, de persoană îndreptățită la restituire, invocând, în realitate, față de ansamblul apărărilor formulate la instanțele anterioare, inexistența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, determinat de neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare menționat de acesta ca temei al dreptului de proprietate pentru imobil.

Mai precis, susține că, neprezentând un act încheiat în formă autentică, față de dispozițiile Decretului nr. 221/1950, care impuneau ad validitatem această condiție de formă a contractului de vânzare-cumpărare, în patrimoniul reclamantului nu s-a transmis dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu și, ca atare, neputându-l dovedi prin înscrisurile prezentate, el nu are calitatea de persoană îndreptățită la formele de reparație reglementate de Legea nr. 10/2001. În primul rând, argumentele instanței de apel referitoare la extinderea mijloacelor de probă în materia dovedirii dreptului de proprietate pentru imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001 sunt corecte, dar fără relevanță directă pentru situația reclamantului, în cazul său, față de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul pretins prin notificare, punându-se problema necesității respectării formei autentice pentru validitatea actului.

Din această perspectivă, susținerile recurentului sunt corecte, dar nu cu referire la Decretul nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construirii fără autorizare, abrogat la data încheierii convenției de către reclamant, prin art. 23 din Decretul nr. 144/1958, ci în raport cu acest din urmă act normativ. Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 144/1958, înstrăinarea terenurilor proprietate particulară cu sau fără construcții de pe teritoriul orașelor se putea face numai în formă autentică.

Ca atare, forma autentică era prevăzută ca o condiție de validitate a actului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul actului normativ menționat, condiție neîndeplinită de reclamant la data încheierii convenției materializată prin înscrisul sub semnătură privată din 19 mai 1967. Cu toate acestea, soluția instanței de apel este corectă sub aspectul concluzionării dreptului reclamantului la măsurile reparatorii solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 deoarece acesta este deținătorul unei hotărâri definitive care-i confirmă dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Potrivit art. 12 din același decret, în ipoteza în care s-a încheiat un înscris, din care rezultă că proprietarul unui teren cu sau fără construcții, s-a obligat să-l înstrăineze cu titlu oneros și s-au respectat modalitățile de plată a prețului prevăzute în înscris, iar în termen de 3 luni de la eliberarea autorizației prevăzută în art. 11 una dintre părți sau succesorii acesteia nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare, instanța judecătorească va putea da o hotărâre care să țină loc de act autentic de înstrăinare.

Or, prin sentința civilă nr. 7134 din 17 noiembrie 1987 a Judecătoriei sectorului 6 București, s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului pentru teren, în considerente arătându-se, după cum s-a reținut de instanțele anterioare, că „reclamantul a cumpărat cu chitanță un teren în 1969 (în realitate, în 1967) pe care a construit o casă, fiind constructor de bună credință, imobilul fiind situat în str. Părăluțelor”.

Acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu promitentul vânzător din chitanța încheiată în 1967, care mai era în viață la data pronunțării sentinței civile sus-menționate, respectiv S.D., prețul de 4000 de lei fiind plătit de reclamant, după cum rezultă din chiar conținutul înscrisului respectiv, astfel încât sentința nr. 1734/17 din 17 noiembrie 1987 are valoarea unei hotărâri care confirmă vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu între intimat și vânzătoare, în condițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, chiar dacă acțiunea soluționată prin această hotărâre, din punct de vedere strict formal, nu a reprezentat o veritabilă acțiune de obținere a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Finalitatea acțiunii soluționate prin această sentință este aceeași cu cea prevăzută de art. 12 din Decret, iar îndeplinirea condițiilor menționate în acest text de lege, în legătură cu existența înscrisului și plata prețului, conduc la concluzia că reclamantul a obținut o hotărâre judecătorească în anul 1987 prin care i se recunoaște dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu singura persoană ce ar fi avut interesul și în prezent să invoce un astfel de drept, și anume S.D. (promitentul vânzător, eventualii ei moștenitori), dar care l-a pierdut prin operațiunea de înstrăinare către reclamant, confirmată prin hotărârea enunțată.

Ca urmare, nu se poate considera că, în persoana reclamantului, nu ar fi operat transferul de proprietate prin convenția încheiată la data de 19 mai 1967 unită cu sentința civilă nr. 1734/1987 și, mai departe, că instanța de apel ar fi procedat la încălcarea textelor de lege în materie de probare a dreptului său de proprietate, cu consecința greșitei rețineri a calității reclamantului, de persoană îndreptățită la restituire. Hotărârea judecătorească sus-menționată este un act autentic, în înțelesul legii, care, împreună cu convenția încheiată de reclamant în 1967 reprezintă acte juridice translative de proprietate în înțelesul art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, și dovedesc, astfel, calitatea reclamantului, de persoană îndreptățită la restituire. În consecință, nu se poate considera că reclamantul nu ar fi avut în patrimoniu și, deci, nici probat, dreptul de proprietate pentru imobil și că instanța de apel, ajungând la o concluzie contrară, ar fi încălcat art. 21-23 (de fapt, numai art. 23 se referă la actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru imobilul notificat), art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, art. 23.1. și art. 1 lit. e) din Capitolul I al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în vigoare în prezent. În concluzie, criticile de nelegalitate avute în vedere de recurent în susținerea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt neîntemeiate. 2. Și criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sau la existența unor argumente străine de natura pricinii vor fi înlăturate. Curtea a respectat întocmai dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligația instanței de a prezenta motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate, stabilind situația de fapt prin raportare la probele administrate și aplicând acesteia, dispozițiile legale incidente, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, redate în precedent. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, Curtea s-a raportat la toate probele prezentate în dosar și, în raport de considerațiile acestei instanțe privind posibilitatea mai largă a dovedirii dreptului de proprietate de către beneficiarul Legii nr. 10/2001, a răspuns implicit și motivelor pentru care recurentul a respins, prin dispoziția contestată, în mod greșit, cererea reclamantului.

De altfel, cum prezenta instanță poate complini motivarea instanței de apel, procedând în acest sens prin redarea propriilor argumente, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 7, pentru modificarea deciziei atacate. Cât privește argumentele străine de natura pricinii, legate de pretinse considerente din decizie legate de așa zisa calitate de moștenitor a reclamantului, Curtea de Apel nu a reținut calitatea de moștenitor în persoana reclamantului de pe urma altei persoane, contrar criticilor recurentului în acest sens, ci a avut în vedere calitatea de fost proprietar a acestuia. Prin urmare, nici cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt întrunite. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală și corect motivată, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ., îl va obliga pe recurent, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat conform chitanței de la fila 14 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva deciziei nr. 7/A din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul-contestator D.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.