ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3256/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3256/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire

adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, revizuienții G.L. și G.M. au cerut revizuirea Deciziei

nr. 538/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2038/33/2009 și să se

dispună modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul respingerii

recursului formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva

sentinței civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și menținerea în întregime a acestei

sentințe, cererea de revizuire fiind întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii

de revizuire s-a arătat că prin sentința civilă nr. 148 din 30 aprilie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 2038/33/3009, instanța de fond a

admis cererea introductivă de instanță astfel cum a fost formulată de

revizuenții-reclamanți G.L. și G.M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a dispus obligarea pârâtei la

transferul despăgubirilor în numerar a sumei de 383.563,97 lei, sumă stabilită

prin Decizia nr. 4682 din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor București, precum și la plata dobânzii legale

aferente acestei sume calculată de la data formulării acțiunii, respectiv 19

noiembrie 2009, și până la plata efectivă a acestei sume.

î

mpotriva sentinței a

declarat recurs intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv

„când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii", precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 538

din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva

sentinței civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 și, în consecință, a modificat

sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Se apreciază că

decizia instanței de recurs este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu încălcarea

principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2)

coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, deoarece:

1.- aprecierile

Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a statuat că, în mod nelegal,

instanța de fond a înlăturat reglementările din Legea nr. 247/2005 și a H.G. nr.

128/2008 sunt în contradicție cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și interpretările date de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului noțiunilor acestuia.

Revizuenții arată că

au atacat, inițial, refuzul nejustificat de eliberare a titlului de plată și de

a efectua transferul despăgubirilor în numerar în sumă de 383.563,97 lei, ce

trebuiau efectuate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

Prin emiterea

titlului de despăgubire revizuenților li s-a creat convingerea legitimă că

cererea de emitere a titlului de plată și de transfer a despăgubirilor va fi rezolvată

într-un termen rezonabil, în acord cu art. 6 din Convenție și art. 1 din

p

rotocolul 1 adițional din Convenție,

iar dreptul de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul 1.

Chiar dacă

dispozițiile legale aplicabile în speță prevăd o anume procedură aceasta nu poate

să contravină principiului soluționării unei cereri într-un termen rezonabil

iar judecătorul național trebuie să aplice prevederile Convenției cu

prioritate.

2.- decizia instanței

de recurs nu respectă nici hotărârile Curții de la Strasbourg care a decis, în mod constant, că procedura prevăzută de legile de retrocedare

este o procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptățite să beneficieze

de despăgubiri într-un termen rezonabil.

3.- instanța de

recurs, în pofida reglementărilor comunitare, a dat eficiență dispozițiilor

art. III din O.U.G. nr. 62/2010 apreciind că în cauză sunt aplicabile

prevederile prin care s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor

de plată, fără a se ține seama de faptul că suspendarea procedurii pe o

perioadă de 2 ani contravine termenului rezonabil.

Sunt prezentate date

statistice din care rezultă că sumele alocate de stat pentru plata

despăgubirilor sunt foarte mici în raport de numărul de cereri, iar la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților sunt înregistrate 70.000 de cereri.

4.- decizia este

nelegală și pentru că este în contradicție cu prevederile comunitare din

perspectiva considerentelor care apreciază că prin absența disponibilităților

bănești s-a impus pârâtei o obligație imposibil de efectuat.

Se invocă faptul că

statul nu poate avea o situație privilegiată în raport cu alți debitori, iar

marja de apreciere a statelor nu poate determina consecințe incompatibile cu

Convenția.

5.- instanța de

recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar asupra reglementărilor interne.

Art. 20 din Constituție

prevede că: Dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Dacă

există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care

Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Însă,

instanța de recurs a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor constituționale

și a principiilor generate de acestea cât și a prevederilor comunitare.

Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare și a

solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Cererea

de revizuire va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă

la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase

definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului

comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din

Constituția României, republicată”.

Pentru a fi admisă o

cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

trebuie să fie pronunțată o hotărâre cu încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar.

Într-adevăr, potrivit

art. 148 alin. (2) din Constituția României „ca urmare a aderării, prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne”, iar art. 20 alin. (1) din Constituția României prevede că

„dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte”, iar alin. (2) prevede că „dacă există neconcordanță între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Revizuenții au

invocat, în susținerea cererii de revizuire, încălcarea dispozițiilor art. 6

din Convenție, a art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg.

În raport de

prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de

revizuire a unei hotărâri date de instanța de contencios administrativ dacă

hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiilor prevăzute de art. 148

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție care, se referă atât la

prioritatea dreptului comunitar cât și la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale prevăzute în tratate la care România este parte.

În speță, se invocă

încălcarea unor articole din Convenția europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale, ale cărei valori, au fost consacrate în spațiul comunitar prin

art. 6 paragraful (2) al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii

generale ale dreptului comunitar. În urma modificărilor recente introduse prin

Tratatul de la Lisabona, art. 6 paragraf 2 și 3 are următorul conținut:

„(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii,

astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.

(3) Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile

constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale

dreptului Uniunii”.

Din această

perspectivă, cererea de revizuire întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 poate fi analizată și din perspectiva încălcării dispozițiilor din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În motivele de revizuire

se fac referiri la „reglementări comunitare” dar acestea nu au fost indicate

pentru a verifica eventuala lor încălcare, de aceea vor fi analizate criticile

ce se referă la încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție și la modul de interpretare al acestor articole în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales în cauzele împotriva

României și cu privire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea.

Prin hotărârea

pronunțată de instanța de recurs și atacată cu prezenta cerere de revizuire,

s-a respins cererea revizuienților de a primi suma de 383.563,97 lei și dobânda

legală pentru că nu era respectată procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și

H.G. nr. 1095/2005 și pentru că ar fi incidente dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

În speță, instanța

trebuie să stabilească dacă prin această soluție a instanței de recurs au fost

încălcate drepturi prevăzute de Convenție și, în ce măsură, această soluție

este compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Pentru că problema

este strâns legată de măsurile reparatorii pe care statele le-au adoptat în

vederea reparării prejudiciilor create în perioada regimurilor totalitare,

chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Broniowschi

c/Poloniei, că

situațiile ce presupun indemnizarea

unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe

economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale

trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile

de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de

proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor

asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune

diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de

bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este

ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în

discuție.

Însă, în

raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor

largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente

asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005

modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii

discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de

garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru

aplicarea măsurilor.

Astfel,

Statul Român aflat în situația de a reglementa măsuri reparatorii pentru

bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalități

de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 lei, iar pentru

ceea ce depășește această sumă titularul să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, situație reglementată de art. 18

1

din Legea nr. 247/2005.

O asemenea

măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului

nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu

tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de

apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului,

astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La

aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției,

Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al

echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului

individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale ( cauza

Saggio c/Italie).

Lipsa de

resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de

solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între

dreptul individual și interesele generale.

Înalta

Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu

este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor

și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar

ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de

instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

c

hiar în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte

importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o

reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) și a fost de acord că

plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea

reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între

interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității.

Mai mult, a devenit

funcțional Fondul „Proprietatea” începând cu 21 ianuarie 2011, mai ales că

multe condamnări ale României la CEDO s-au datorat și constatării că acest fond

nu este funcțional, iar lansarea tranzacțiilor este de natură să îndrepte o

parte a beneficiarilor „titlurilor de despăgubire” către piața bursieră, ceea

ce ar ușura presiunea bugetară (cauza Maria Atanasiu, paragraful 228, teza

ultimă).

Tot prin raportare la

dreptul de apreciere al statului român, precum și al principiului

proporționalității măsurii trebuie considerat că și adoptarea O.U.G. nr. 62/2010

nu încalcă drepturile prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010 s-a prevăzut, în art. III alin. (1) că pe o perioadă de 2 ani

de la data intrării în vigoare a ordonanței, se suspendă emiterea titlurilor de

plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În art. III alin. (2)

din același act normativ s-a stabilit că „Pe

perioada de suspendare prevăzută la alin. (1), valorificarea titlurilor de

despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va

face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul

"Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat

opțiunea”, iar în art. III alin. (3) s-a spus că „Persoanele

care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, au

optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru

conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în

acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată

după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit

procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare”.

Toate acestea

dovedesc că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea drepturilor și

libertăților prevăzute de Convenția Europeană și, prin urmare, nu sunt incidente

dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și de aceea cererea de

revizuire va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de G.L. și G.M. împotriva deciziei nr. 538 din 1 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2011.