ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3256/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de revizuire adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, revizuienții G.L. și G.M. au cerut revizuirea Deciziei nr. 538/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. 2038/33/2009 și să se dispună modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul respingerii recursului formulat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și menținerea în întregime a acestei sentințe, cererea de revizuire fiind întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire s-a arătat că prin sentința civilă nr. 148 din 30 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 2038/33/3009, instanța de fond a admis cererea introductivă de instanță astfel cum a fost formulată de revizuenții-reclamanți G.L. și G.M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, și a dispus obligarea pârâtei la transferul despăgubirilor în numerar a sumei de 383.563,97 lei, sumă stabilită prin Decizia nr. 4682 din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data formulării acțiunii, respectiv 19 noiembrie 2009, și până la plata efectivă a acestei sume.

î mpotriva sentinței a declarat recurs intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 538 din 1 februarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 148 din 30 aprilie 2010 și, în consecință, a modificat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Se apreciază că decizia instanței de recurs este netemeinică și nelegală fiind pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, deoarece: 1.- aprecierile Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a statuat că, în mod nelegal, instanța de fond a înlăturat reglementările din Legea nr. 247/2005 și a H.G. nr. 128/2008 sunt în contradicție cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și interpretările date de Convenția Europeană a Drepturilor Omului noțiunilor acestuia. Revizuenții arată că au atacat, inițial, refuzul nejustificat de eliberare a titlului de plată și de a efectua transferul despăgubirilor în numerar în sumă de 383.563,97 lei, ce trebuiau efectuate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

Prin emiterea titlului de despăgubire revizuenților li s-a creat convingerea legitimă că cererea de emitere a titlului de plată și de transfer a despăgubirilor va fi rezolvată într-un termen rezonabil, în acord cu art. 6 din Convenție și art. 1 din p rotocolul 1 adițional din Convenție, iar dreptul de creanță este un bun în sensul art.1 din Protocolul 1. Chiar dacă dispozițiile legale aplicabile în speță prevăd o anume procedură aceasta nu poate să contravină principiului soluționării unei cereri într-un termen rezonabil iar judecătorul național trebuie să aplice prevederile Convenției cu prioritate. 2.- decizia instanței de recurs nu respectă nici hotărârile Curții de la Strasbourg care a decis, în mod constant, că procedura prevăzută de legile de retrocedare este o procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptățite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.

3.- instanța de recurs, în pofida reglementărilor comunitare, a dat eficiență dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 62/2010 apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile prin care s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani emiterea titlurilor de plată, fără a se ține seama de faptul că suspendarea procedurii pe o perioadă de 2 ani contravine termenului rezonabil. Sunt prezentate date statistice din care rezultă că sumele alocate de stat pentru plata despăgubirilor sunt foarte mici în raport de numărul de cereri, iar la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sunt înregistrate 70.000 de cereri. 4.- decizia este nelegală și pentru că este în contradicție cu prevederile comunitare din perspectiva considerentelor care apreciază că prin absența disponibilităților bănești s-a impus pârâtei o obligație imposibil de efectuat.

Se invocă faptul că statul nu poate avea o situație privilegiată în raport cu alți debitori, iar marja de apreciere a statelor nu poate determina consecințe incompatibile cu Convenția. 5.- instanța de recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar asupra reglementărilor interne. Art. 20 din Constituție prevede că: Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Însă, instanța de recurs a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor constituționale și a principiilor generate de acestea cât și a prevederilor comunitare. Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată. Cererea de revizuire va fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

Pentru a fi admisă o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, trebuie să fie pronunțată o hotărâre cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

Într-adevăr, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne”, iar art. 20 alin. (1) din Constituția României prevede că „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar alin. (2) prevede că „dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Revizuenții au invocat, în susținerea cererii de revizuire, încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, a art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție și jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg. În raport de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, constituie motiv de revizuire a unei hotărâri date de instanța de contencios administrativ dacă hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiilor prevăzute de art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție care, se referă atât la prioritatea dreptului comunitar cât și la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în tratate la care România este parte. În speță, se invocă încălcarea unor articole din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, ale cărei valori, au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 paragraful (2) al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar.

În urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, art. 6 paragraf 2 și 3 are următorul conținut: „(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”. Din această perspectivă, cererea de revizuire întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 poate fi analizată și din perspectiva încălcării dispozițiilor din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În motivele de revizuire se fac referiri la „reglementări comunitare” dar acestea nu au fost indicate pentru a verifica eventuala lor încălcare, de aceea vor fi analizate criticile ce se referă la încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și la modul de interpretare al acestor articole în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales în cauzele împotriva României și cu privire la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea. Prin hotărârea pronunțată de instanța de recurs și atacată cu prezenta cerere de revizuire, s-a respins cererea revizuienților de a primi suma de 383.563,97 lei și dobânda legală pentru că nu era respectată procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și H.G.

nr. 1095/2005 și pentru că ar fi incidente dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. În speță, instanța trebuie să stabilească dacă prin această soluție a instanței de recurs au fost încălcate drepturi prevăzute de Convenție și, în ce măsură, această soluție este compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Pentru că problema este strâns legată de măsurile reparatorii pe care statele le-au adoptat în vederea reparării prejudiciilor create în perioada regimurilor totalitare, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în cauza Broniowschi c/Poloniei, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăți sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție.

Însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor. Astfel, Statul Român aflat în situația de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalități de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 lei, iar pentru ceea ce depășește această sumă titularul să primească acțiuni la Fondul Proprietatea, situație reglementată de art. 18 1 din Legea nr. 247/2005.

O asemenea măsură nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată. La aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu, propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale ( cauza Saggio c/Italie).

Lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale. Înalta Curte consideră că în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

c hiar în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227) și a fost de acord că plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea reprezenta o măsură susceptibilă de a respecta un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității. Mai mult, a devenit funcțional Fondul „Proprietatea” începând cu 21 ianuarie 2011, mai ales că multe condamnări ale României la CEDO s-au datorat și constatării că acest fond nu este funcțional, iar lansarea tranzacțiilor este de natură să îndrepte o parte a beneficiarilor „titlurilor de despăgubire” către piața bursieră, ceea ce ar ușura presiunea bugetară (cauza Maria Atanasiu, paragraful 228, teza ultimă).

Tot prin raportare la dreptul de apreciere al statului român, precum și al principiului proporționalității măsurii trebuie considerat că și adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 nu încalcă drepturile prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 s-a prevăzut, în art. III alin. (1) că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței, se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În art. III alin. (2) din același act normativ s-a stabilit că „Pe perioada de suspendare prevăzută la alin. (1), valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", corespunzător sumei pentru care s-a formulat opțiunea”, iar în art. III alin. (3) s-a spus că „Persoanele care, până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, au optat pentru acordarea titlurilor de plată, dar acestea nu au fost emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pot opta pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Persoanele care nu optează pentru conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" vor primi titluri de plată după expirarea perioadei de suspendare prevăzute la alin. (1), potrivit procedurii stabilite prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”. Toate acestea dovedesc că hotărârea atacată nu a fost dată cu încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană și, prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și de aceea cererea de revizuire va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de G.L. și G.M. împotriva deciziei nr. 538 din 1 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2011.