ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 8797/62, la data de 13

noiembrie 2009, reclamanții S.E. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții M. Săcele,

reprezentat de P., C.L.A.L.F.F. Săcele și C.J.A.L.F.F. Brașov, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților

să le achite, în solidar, suma de 665.000 lei, cu titlu de prejudiciu, cauzat

prin imposibilitatea de a folosi terenul pe care l-au dobândit în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002,

de către B.N.P. T.V., precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate

de prezentul proces.

La termenul de

judecată din 26 martie 2010, reclamanții au formulat o precizare de acțiune,

prin care au cuantificat pretențiile lor bănești, astfel: 111.000 lei, pentru

anul 2005, 170.000 lei, pentru anul 2006, 118.000 lei, pentru anul 2007,

126.000 lei, pentru anul 2008 și 500.000 lei, pentru anul 2009.

Prin sentința civilă nr.

151/ D din 7 mai 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul M. Săcele, reprezentat legal

de P.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.E. și

S.M., în contradictoriu cu pârâtul M. Săcele, reprezentat de P.; a anulat

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.E. și S.M., în

contradictoriu cu pârâții C.L.A.L.F.F. Săcele și C.J.A.L.F.F. Brașov, ca urmare

a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestor

pârâți; a obligat reclamanții să achite pârâtului M. Săcele suma de 2.380 lei,

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței,

au declarat apel reclamanții S.E. și S.M., solicitând schimbarea în tot a

acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr.

174/ Ap din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins apelul declarat de reclamanții S.E. și S.M.; a obligat reclamanții la

plata către M. Săcele a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a

respins restul pretențiilor pârâtului M. Săcele, privind plata cheltuielilor de

judecată, în cuantum de 1480 lei și a dispus avansarea sumei de 4918 lei,

reprezentând taxă judiciară de timbru, din contul special al Ministerului

Justiției.

Pentru a adopta

această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 18/1991, numai titularul titlului de proprietate poate fi pus în

posesie, atâta timp cât este în viață.

Potrivit art. 27 alin.

(1) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr.

247/2005, punerea in posesie se face în favoarea celor îndreptățiți la

eliberarea titlului de proprietate, după ce s-au făcut, in teren, delimitările

necesare pentru măsurători.

Reclamanții nu au

nici o acțiune directă împotriva pârâților din prezenta cauză, pentru a obține

punerea lor în posesia terenului ce formează obiectul titlului de proprietate,

ci pretențiile lor se pot îndrepta numai împotriva vânzătoarei, în temeiul

răspunderii contractuale.

În condițiile în care

dreptul dobândit de reclamanți, în temeiul contractului de vânzare,

autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, de către B.N.P. T.V., nu este

întabulat în evidențele de publicitate imobiliară, acesta nu poate fi opus

decât părților contractante, nu și terților.

Prima instanță a

reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei, în baza materialului

probator administrat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

Cererea de reducere a

onorariului avocatului paratului M. Săcele, în cuantum de 2480 lei, formulată

de reclamanți, prin avocat, la termenul de judecata din 25 noiembrie 2010, a

fost încuviințată, in temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

considerându-se că acesta este nepotrivit de mare, în raport de valoarea

pricinii si de munca îndeplinită de avocat.

Deși onorariile

avocaților sunt negociabile si se stabilesc prin contractul de asistenta

juridica, acest contract nu e opozabil terților și, ca atare, în raport de

natura litigiului și criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

instanța poate majora sau micșora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va

include in cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

Fără a se contesta

activitatea reprezentantului intimatului parat M. Săcele, din dovezile

existente la dosar, se constata ca munca apărătorului ales al paratului a

constat in redactarea întâmpinării și reprezentarea părții la cele trei termene

de judecata acordate in cauza.

Raportat la valoarea

pretențiilor, la complexitatea redusa a cauzei, la timpul scurt în care cauza a

fost soluționată, dar și la munca efectiva dovedita ca fiind desfășurată de

avocatul paratului, instanța a reținut că suma de 1000 lei este rezonabila

pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții S.E. și S.M. și pârâții M. Săcele, prin

P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanții S.E. și S.M. au arătat următoarele:

Decizia recurată este

netemeinică și nelegală, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de

apel, nu a ținut cont de probele care s-au administrat în această cauză și nu a

administrat probe care erau utile și pertinente cauzei.

Instanța de apel s-a

mărginit în a face scurte referiri la fondul cauzei, arătând că instanța de

fond a reținut corect starea de fapt și de drept, motivarea deciziei fiind

superficială, ea cuprinzând mai multe aprecieri cu privire la onorariul părții

adverse.

Recurenții

reclamanți au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului ce face obiectul litigiului prin contractul de vânzare – cumpărare,

autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V.; că acest drept

nu a fost și nu este intabulat în cartea funciară, întrucât efectuarea acestei

operațiuni nici nu a fost posibilă, pentru că titlul care a făcut obiectul

contractului menționat a fost „greșit”.

Astfel, deși au

făcut demersuri pentru rectificarea titlului pe cale administrativă, acest lucru

nu a fost posibil, întrucât terenul intrase în circuitul civil, în sensul că C.I.,

vânzătoarea, a vândut acest teren reclamanților prin act autentic de

vânzare - cumpărare.

Față de această

împrejurare, a fost necesar să formuleze o acțiune in justiție, întemeiată pe art.

art. 3 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O., pentru rectificarea titlului. Chiar dacă,

la acel moment, instanța a constatat că dreptul lor nu este opozabil, este

evident că, odată cu pronunțarea sentinței civile, în dosarul nr. 10346/2007 al

Judecătoriei Brașov, pentru rectificarea titlului de proprietate nr. 00376 din 02

noiembrie 2002, dreptul lor de proprietate devine opozabil pârâților, Comisia

Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Primăria Săcele și Comisia

Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura Brașov.

În concluzie, pârâții

nu devin obligați prin contract, dar situația juridică creată de contractul de

vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V.,

respectiv trecerea dreptului de proprietate din patrimoniul lui C.I. în

patrimoniul lor, trebuie respectată de către aceștia, de la momentul la care,

în mod oficial, au avut cunoștință despre aceasta, moment care este marcat de

dosarul civil nr. 10346/197/2007, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10380

din 21 noiembrie 2007.

Instanța de apel a

menționat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, numai titularul

titlului de proprietate poate fi pus în posesie, atâta timp cât este în viață,

însă Legea nr. 18/1991 trebuie interpretată, în speță, combinat cu art. 6 din C.E.D.O.,

ținând seama și de atributele dreptului de proprietate, posesia, folosința și

dispoziția, astfel încât nici unul dintre aceste atribute nu poate fi dat altei

persoane decât proprietarului.

Instanța a menționat,

de asemenea, că punerea în posesie se face pe numele titularul titlului de

proprietate, atât timp cât acesta trăiește, însă, la momentul la care titularul

titlului de proprietate decedează, nu mai este posibilă efectuarea punerii în

posesie pe numele acestuia, pentru că dreptul de proprietate nu mai este în

patrimoniul acestuia, ci trece la succesorii săi. În cauză, dreptul de

proprietate a trecut deja în patrimoniul reclamanților, astfel încât

situația este similară.

După rectificarea titlului,

pârâții au făcut punerea în posesie, pe numele fostei proprietare, și au

invitat-o sa ridice titlul de proprietate de la P. Săcele, lucru pe care

aceasta l-a și făcut. În această situație, este evident că fosta proprietară

poate intabula terenul și poate vinde acest teren din nou, fără ca

reclamanții să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de

proprietate.

Recurenții

reclamanți au solicitat să se aibă în vedere și împrejurarea că nu au

folosit terenul, împrejurare recunoscută de pârâtă, acesta fiind motivul pentru

care solicită daune, care să acopere prejudiciile suportate.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâții M. Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele, au

arătat următoarele:

Hotărârea este dată

cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de control judiciar, soluționând cauza dedusă judecății, a respins

apelul declarat de apelanții reclamanți S.E. și S.M., însă a cenzurat onorariul

de avocat solicitat de intimatul parat, cu titlul de cheltuieli de judecată,

prin acordarea unei sume de doar 1000 lei, din totalul de 2480 lei.

În esență, curtea de

apel a admis cererea de reducere a onorariului avocatului intimatului - pârât M.

Săcele, cerere formulată de apelanții reclamanți, considerând că acesta este

nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de

avocat.

În speța dedusă judecății,

pretențiile reclamanților constau în cererea de obligare a M. Săcele la plata

sumei totale de 1.025.000 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat, prin punerea lor

în imposibilitate de a folosi un imobil, dobândit în urma unui contract de

vânzare - cumpărare.

Or, raportat la

valoarea pricinii, onorariu de avocat, în cuantum de 2480 lei, este unul extrem

de rezonabil și care nu depășește nici măcar 1 % din valoarea pretențiilor, fiind

vorba de aproximativ 0,25 %.

În speța dedusă

judecății, nu s-a contestat activitatea avocatului, însă s-a apreciat că munca

apărătorului ales a constat doar în redactarea întâmpinării și reprezentarea la

trei termene de judecată acordate în cauză, iar suma de 1.000 de lei este

rezonabilă. Instanța de apel a omis, însă, să ia în calcul orele de studiu,

ședințele cu clientul, etc. și complexitatea cauzei.

Recurenții

pârâți au arătat că, în interpretarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în

doctrina si jurisprudență, s-a decis că instanța nu este îndreptățită să reducă

sau să majoreze onorariul convenit de avocat cu clientul său.

Potrivit

dispozițiilor Legii și Statutului profesiei de avocat (art. 30, art. 133),

onorariul se stabilește prin negociere directă între avocat și client, fiind

impusa nestânjenirea sau necontrolarea directă ori indirectă a contractului de

avocat de către niciun organ al statului, fiind astfel exclusă obligația

avocatului de a justifica cuantumul sumelor încasate cu acest titlu față de

orice terț.

Față de aceste

dispoziții prevăzute de legea specială, instanța de apel nu era îndreptățită să

reducă, prin apreciere, cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere

cu clientul său, care are ca finalitate prestarea asistenței judiciare, iar plata

onorariului de avocat și eventual a altor cheltuieli nu poate fi stânjenită sau

controlată, direct sau indirect, de nicio instanță de judecată.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Asupra recursului

reclamanților S.E. și S.M.:

Obiectul

acțiunii promovate de reclamanți constă în plata contravalorii lipsei

de folosință pentru terenul ce formează obiectul contractului de vânzare –

cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V., iar temeiul

juridic al acestei cereri constă în dispozițiile art. 483 C. civ.,

potrivit cărora fructele civile se cuvin proprietarului în temeiul dreptului de

accesiune.

În aplicarea și

interpretarea acestui text legal, instanțele fondului au analizat dacă

reclamanții au calitatea de proprietari, în temeiul titlului exhibat în

cauză, pentru a putea pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință

și dacă pârâtul M. Săcele, prin P. este subiectul care poate fi obligat în

raportul juridic dedus judecății, pentru pretinsa nepunere în posesie a

reclamanților cu privire la terenul ce face obiectul contractului

menționat.

În acest sens, s-a constatat,

în mod legal, că reclamanții nu și-au intabulat dreptul de

proprietate, astfel încât acesta nu este opozabil terților, ci doar

vânzătoarei C.A.I., iar M. Săcele nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri

civile, pentru pretinsa imposibilitate de exercitare a atributelor dreptului de

proprietate, ca o consecință a nepunerii reclamanților în posesie

asupra terenului, câtă vreme, pe de o parte, această unitate administrativ –

teritorială nu are atribuții în acest sens, iar, pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor legii fondului funciar, punerea în posesie asupra bunului

imobil în litigiu, pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în

favoarea numitei C.A.I., se poate face doar în favoarea acesteia. Mai mult, se

poate reține că P. Săcele a invitat-o pe aceasta să își ridice titlul

de proprietate, fapt recunoscut de către reclamanți, astfel încât

obligațiile instituite de legea fondului funciar, în sarcina

autorităților locale, par a fi îndeplinite în raport cu fostul proprietar.

Astfel, argumentele

ipotetice invocate de recurenți, potrivit cărora fosta proprietară poate

intabula terenul și poate vinde acest teren din nou, fără ca reclamanții

să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate și faptul

nefolosirii terenului, recunoscut de pârâtă, nu pot fi opuse pârâtului M.

Săcele, care nu și-a asumat nicio obligație convențională

față de reclamanți și căruia nu îi incumbă nici o obligație

legală, în sensul pretins de aceștia, și nu pot înlătura aplicarea

dispozițiilor legii fondului funciar, conform cărora poate fi pus în

posesie numai titularul titlului de proprietate, cât timp acesta este în

viață.

Tot astfel, pentru

nașterea unui drept de creanță, ca cel pretins în cauză, ca urmare a

imposibilității de exercitare a atributelor dreptului de proprietate

asupra imobilului în litigiu, nu se pot utiliza argumente de analogie, respectiv

că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai vânzătoarei, în absența

îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și unui text

legal expres în acest sens.

În ceea ce

privește invocarea de către reclamanți a sentinței civile nr. 10.380

din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Brașov, se poate

reține că, în considerentele acestei hotărâri, s-a menționat în mod

expres că cererea de constatare a calității de proprietar formulată de

reclamanții din prezenta cauză va fi respinsă, întrucât dreptul de

proprietate dobândit prin act autentic nu poate fi opus decât vânzătoarei, câtă

vreme actul de vânzare-cumpărare nu a fost înscris în cartea funciară, potrivit

relativității efectelor actului juridic civil, astfel încât nici această

hotărâre nu poate determina admiterea cererii ce a declanșat prezentul

litigiu.

Nu pot fi

reținute nici argumentele privind interpretarea dispozițiilor Legii nr.

18/1991, coroborat cu art. 6 al C.E.D.O., invocat, în mod formal, de către

reclamanți, fără a explica la care dintre garanțiile procesuale sau

componentele instituite de acest articol se raportează, câtă vreme, presupunând

că este în discuție accesul la un tribunal, garantat de art. 6,

instanțele fondului au subliniat că reclamanții au dreptul la o

acțiune personală împotriva vânzătoarei C.A.I., decurgând din contractul

bilateral încheiat cu aceasta, acțiune pe care reclamanții nu au

înțeles să o exercite, îndreptându-se în mod eronat împotriva pârâtului M.

Săcele.

Nu poate fi

reținută nici critica, ce ar putea fi încadrată în pct. 7 al art. 304 C.

proc. civ., potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra

motivelor de apel, câtă vreme, din considerentele expuse în decizia recurată,

rezultă că instanța de apel a realizat o examinare a stării de fapt

și a aplicării dreptului în cauză, însușindu-și, în bună măsură,

concluziile primei instanțe, în absența unor motive de apel noi

și a altor probe propuse de părțile interesate decât cele

administrate în primă instanță, care să poată determina un alt deznodământ

judiciar.

În acest sens, se

poate aprecia că instanța de apel a respectat prescripțiile legale

instituite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, în

raport de complexitatea cauzei, nefiind importantă întinderea motivării, ci

răspunsul pe care instanța îl oferă la argumentele substanțiale ale

părților.

Asupra recursului

pârâților M. Săcele, prin P.:

În drept, în

conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

În interpretarea

și aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a

pronunțat soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de

apelanții pârâți, prin raportare la criteriile instituite de lege,

valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, corelate, în mod necesar,

cu complexitatea redusă a cauzei, timpul scurt în care a fost soluționată,

argumentând această măsură și reținând că suma de 1000 lei este

rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, raportându-se

motivat la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură

arbitrară, care să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci, în

exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii

cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporționalității

cu amplitudinea si complexitatea activității depuse de avocat, cu durata

procesului și miza acestuia, căci valoarea pretențiilor nu trebuie

înțeleasă doar ca valoare materială, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi

suportat de părțile potrivnice, care au căzut în pretenții.

În sensul celor arătate

este și jurisprudența C.E.D.O.

, care, învestita fiind cu soluționarea pretențiilor

având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și

onorariile avocațiale, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în

măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute

și în limita unui cuantum rezonabil.

Or, contrar celor

susținute de recurenții pârâți, instanța nu a cenzurat

onorariul avocațial, ci cheltuielile de judecată în care este inclus acest

onorariu, măsură care este în acord cu dispozițiile legale și care nu

afectează cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de

asistență juridică, câtă vreme apărătorul pârâților își va recupera

acest onorariu, în integralitatea sa, dar de la părți diferite.

În ceea ce

privește cuantumul până la care au fost redus aceste cheltuieli, aceasta

reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu

poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Relativ la recursul

declarat de C.L.A.L.F.F.M. Săcele, acesta va fi privit ca lipsit de interes, și,

deci, nefondat, câtă vreme, prin decizia atacată, nu s-a dispus nici o

obligație în sarcina acesteia și nici nu s-a constatat vreun drept la

cheltuieli de judecată în favoarea sa, ci, dimpotrivă, soluția admiterii

excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestei pârâte, cu

consecința anulării cererii, a intrat în autoritatea lucrului judecat,

prin neexercitarea apelului de către reclamanți cu privire la acest

aspect.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.E. și S.M. și de pârâții M.

Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30

noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.E. și S.M. și de pârâții M. Săcele,

prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30

noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 februarie 2012.