ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 978/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. 8797/62, la data de 13 noiembrie 2009, reclamanții S.E. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții M. Săcele, reprezentat de P., C.L.A.L.F.F. Săcele și C.J.A.L.F.F. Brașov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le achite, în solidar, suma de 665.000 lei, cu titlu de prejudiciu, cauzat prin imposibilitatea de a folosi terenul pe care l-au dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, de către B.N.P. T.V., precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

La termenul de judecată din 26 martie 2010, reclamanții au formulat o precizare de acțiune, prin care au cuantificat pretențiile lor bănești, astfel: 111.000 lei, pentru anul 2005, 170.000 lei, pentru anul 2006, 118.000 lei, pentru anul 2007, 126.000 lei, pentru anul 2008 și 500.000 lei, pentru anul 2009. Prin sentința civilă nr. 151/ D din 7 mai 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul M. Săcele, reprezentat legal de P.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.E. și S.M., în contradictoriu cu pârâtul M. Săcele, reprezentat de P.; a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.E.

și S.M., în contradictoriu cu pârâții C.L.A.L.F.F. Săcele și C.J.A.L.F.F. Brașov, ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestor pârâți; a obligat reclamanții să achite pârâtului M. Săcele suma de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial. Împotriva sentinței, au declarat apel reclamanții S.E. și S.M., solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanții S.E.

și S.M.; a obligat reclamanții la plata către M. Săcele a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată; a respins restul pretențiilor pârâtului M. Săcele, privind plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1480 lei și a dispus avansarea sumei de 4918 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, din contul special al Ministerului Justiției. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, numai titularul titlului de proprietate poate fi pus în posesie, atâta timp cât este în viață. Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr. 247/2005, punerea in posesie se face în favoarea celor îndreptățiți la eliberarea titlului de proprietate, după ce s-au făcut, in teren, delimitările necesare pentru măsurători.

Reclamanții nu au nici o acțiune directă împotriva pârâților din prezenta cauză, pentru a obține punerea lor în posesia terenului ce formează obiectul titlului de proprietate, ci pretențiile lor se pot îndrepta numai împotriva vânzătoarei, în temeiul răspunderii contractuale. În condițiile în care dreptul dobândit de reclamanți, în temeiul contractului de vânzare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, de către B.N.P. T.V., nu este întabulat în evidențele de publicitate imobiliară, acesta nu poate fi opus decât părților contractante, nu și terților. Prima instanță a reținut corect starea de fapt și de drept a cauzei, în baza materialului probator administrat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică.

Cererea de reducere a onorariului avocatului paratului M. Săcele, în cuantum de 2480 lei, formulată de reclamanți, prin avocat, la termenul de judecata din 25 noiembrie 2010, a fost încuviințată, in temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., considerându-se că acesta este nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii si de munca îndeplinită de avocat. Deși onorariile avocaților sunt negociabile si se stabilesc prin contractul de asistenta juridica, acest contract nu e opozabil terților și, ca atare, în raport de natura litigiului și criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include in cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

Fără a se contesta activitatea reprezentantului intimatului parat M. Săcele, din dovezile existente la dosar, se constata ca munca apărătorului ales al paratului a constat in redactarea întâmpinării și reprezentarea părții la cele trei termene de judecata acordate in cauza. Raportat la valoarea pretențiilor, la complexitatea redusa a cauzei, la timpul scurt în care cauza a fost soluționată, dar și la munca efectiva dovedita ca fiind desfășurată de avocatul paratului, instanța a reținut că suma de 1000 lei este rezonabila pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecata. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții S.E. și S.M. și pârâții M. Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M.

Săcele. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții S.E. și S.M. au arătat următoarele: Decizia recurată este netemeinică și nelegală, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, nu a ținut cont de probele care s-au administrat în această cauză și nu a administrat probe care erau utile și pertinente cauzei. Instanța de apel s-a mărginit în a face scurte referiri la fondul cauzei, arătând că instanța de fond a reținut corect starea de fapt și de drept, motivarea deciziei fiind superficială, ea cuprinzând mai multe aprecieri cu privire la onorariul părții adverse. Recurenții reclamanți au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul litigiului prin contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P.

T.V.; că acest drept nu a fost și nu este intabulat în cartea funciară, întrucât efectuarea acestei operațiuni nici nu a fost posibilă, pentru că titlul care a făcut obiectul contractului menționat a fost „greșit”. Astfel, deși au făcut demersuri pentru rectificarea titlului pe cale administrativă, acest lucru nu a fost posibil, întrucât terenul intrase în circuitul civil, în sensul că C.I., vânzătoarea, a vândut acest teren reclamanților prin act autentic de vânzare - cumpărare. Față de această împrejurare, a fost necesar să formuleze o acțiune in justiție, întemeiată pe art. art. 3 C. civ. și art. 6 din C.E.D.O., pentru rectificarea titlului.

Chiar dacă, la acel moment, instanța a constatat că dreptul lor nu este opozabil, este evident că, odată cu pronunțarea sentinței civile, în dosarul nr. 10346/2007 al Judecătoriei Brașov, pentru rectificarea titlului de proprietate nr. 00376 din 02 noiembrie 2002, dreptul lor de proprietate devine opozabil pârâților, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Primăria Săcele și Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura Brașov. În concluzie, pârâții nu devin obligați prin contract, dar situația juridică creată de contractul de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V., respectiv trecerea dreptului de proprietate din patrimoniul lui C.I.

în patrimoniul lor, trebuie respectată de către aceștia, de la momentul la care, în mod oficial, au avut cunoștință despre aceasta, moment care este marcat de dosarul civil nr. 10346/197/2007, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 10380 din 21 noiembrie 2007. Instanța de apel a menționat că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, numai titularul titlului de proprietate poate fi pus în posesie, atâta timp cât este în viață, însă Legea nr. 18/1991 trebuie interpretată, în speță, combinat cu art. 6 din C.E.D.O., ținând seama și de atributele dreptului de proprietate, posesia, folosința și dispoziția, astfel încât nici unul dintre aceste atribute nu poate fi dat altei persoane decât proprietarului.

Instanța a menționat, de asemenea, că punerea în posesie se face pe numele titularul titlului de proprietate, atât timp cât acesta trăiește, însă, la momentul la care titularul titlului de proprietate decedează, nu mai este posibilă efectuarea punerii în posesie pe numele acestuia, pentru că dreptul de proprietate nu mai este în patrimoniul acestuia, ci trece la succesorii săi. În cauză, dreptul de proprietate a trecut deja în patrimoniul reclamanților, astfel încât situația este similară. După rectificarea titlului, pârâții au făcut punerea în posesie, pe numele fostei proprietare, și au invitat-o sa ridice titlul de proprietate de la P. Săcele, lucru pe care aceasta l-a și făcut. În această situație, este evident că fosta proprietară poate intabula terenul și poate vinde acest teren din nou, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate.

Recurenții reclamanți au solicitat să se aibă în vedere și împrejurarea că nu au folosit terenul, împrejurare recunoscută de pârâtă, acesta fiind motivul pentru care solicită daune, care să acopere prejudiciile suportate. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâții M. Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele, au arătat următoarele: Hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de control judiciar, soluționând cauza dedusă judecății, a respins apelul declarat de apelanții reclamanți S.E. și S.M., însă a cenzurat onorariul de avocat solicitat de intimatul parat, cu titlul de cheltuieli de judecată, prin acordarea unei sume de doar 1000 lei, din totalul de 2480 lei.

În esență, curtea de apel a admis cererea de reducere a onorariului avocatului intimatului - pârât M. Săcele, cerere formulată de apelanții reclamanți, considerând că acesta este nepotrivit de mare, în raport de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat. În speța dedusă judecății, pretențiile reclamanților constau în cererea de obligare a M. Săcele la plata sumei totale de 1.025.000 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat, prin punerea lor în imposibilitate de a folosi un imobil, dobândit în urma unui contract de vânzare - cumpărare.

Or, raportat la valoarea pricinii, onorariu de avocat, în cuantum de 2480 lei, este unul extrem de rezonabil și care nu depășește nici măcar 1 % din valoarea pretențiilor, fiind vorba de aproximativ 0,25 %. În speța dedusă judecății, nu s-a contestat activitatea avocatului, însă s-a apreciat că munca apărătorului ales a constat doar în redactarea întâmpinării și reprezentarea la trei termene de judecată acordate în cauză, iar suma de 1.000 de lei este rezonabilă. Instanța de apel a omis, însă, să ia în calcul orele de studiu, ședințele cu clientul, etc. și complexitatea cauzei. Recurenții pârâți au arătat că, în interpretarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în doctrina si jurisprudență, s-a decis că instanța nu este îndreptățită să reducă sau să majoreze onorariul convenit de avocat cu clientul său.

Potrivit dispozițiilor Legii și Statutului profesiei de avocat (art. 30, art. 133), onorariul se stabilește prin negociere directă între avocat și client, fiind impusa nestânjenirea sau necontrolarea directă ori indirectă a contractului de avocat de către niciun organ al statului, fiind astfel exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor încasate cu acest titlu față de orice terț. Față de aceste dispoziții prevăzute de legea specială, instanța de apel nu era îndreptățită să reducă, prin apreciere, cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere cu clientul său, care are ca finalitate prestarea asistenței judiciare, iar plata onorariului de avocat și eventual a altor cheltuieli nu poate fi stânjenită sau controlată, direct sau indirect, de nicio instanță de judecată.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Asupra recursului reclamanților S.E. și S.M.: Obiectul acțiunii promovate de reclamanți constă în plata contravalorii lipsei de folosință pentru terenul ce formează obiectul contractului de vânzare – cumpărare, autentificat sub nr. 1712 din 11 aprilie 2002, la B.N.P. T.V., iar temeiul juridic al acestei cereri constă în dispozițiile art. 483 C. civ., potrivit cărora fructele civile se cuvin proprietarului în temeiul dreptului de accesiune.

În aplicarea și interpretarea acestui text legal, instanțele fondului au analizat dacă reclamanții au calitatea de proprietari, în temeiul titlului exhibat în cauză, pentru a putea pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință și dacă pârâtul M. Săcele, prin P. este subiectul care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății, pentru pretinsa nepunere în posesie a reclamanților cu privire la terenul ce face obiectul contractului menționat.

În acest sens, s-a constatat, în mod legal, că reclamanții nu și-au intabulat dreptul de proprietate, astfel încât acesta nu este opozabil terților, ci doar vânzătoarei C.A.I., iar M. Săcele nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri civile, pentru pretinsa imposibilitate de exercitare a atributelor dreptului de proprietate, ca o consecință a nepunerii reclamanților în posesie asupra terenului, câtă vreme, pe de o parte, această unitate administrativ – teritorială nu are atribuții în acest sens, iar, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor legii fondului funciar, punerea în posesie asupra bunului imobil în litigiu, pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea numitei C.A.I., se poate face doar în favoarea acesteia.

Mai mult, se poate reține că P. Săcele a invitat-o pe aceasta să își ridice titlul de proprietate, fapt recunoscut de către reclamanți, astfel încât obligațiile instituite de legea fondului funciar, în sarcina autorităților locale, par a fi îndeplinite în raport cu fostul proprietar. Astfel, argumentele ipotetice invocate de recurenți, potrivit cărora fosta proprietară poate intabula terenul și poate vinde acest teren din nou, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de exercitare a dreptului de proprietate și faptul nefolosirii terenului, recunoscut de pârâtă, nu pot fi opuse pârâtului M. Săcele, care nu și-a asumat nicio obligație convențională față de reclamanți și căruia nu îi incumbă nici o obligație legală, în sensul pretins de aceștia, și nu pot înlătura aplicarea dispozițiilor legii fondului funciar, conform cărora poate fi pus în posesie numai titularul titlului de proprietate, cât timp acesta este în viață.

Tot astfel, pentru nașterea unui drept de creanță, ca cel pretins în cauză, ca urmare a imposibilității de exercitare a atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu se pot utiliza argumente de analogie, respectiv că reclamanții sunt succesorii în drepturi ai vânzătoarei, în absența îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și unui text legal expres în acest sens.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a sentinței civile nr. 10.380 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Brașov, se poate reține că, în considerentele acestei hotărâri, s-a menționat în mod expres că cererea de constatare a calității de proprietar formulată de reclamanții din prezenta cauză va fi respinsă, întrucât dreptul de proprietate dobândit prin act autentic nu poate fi opus decât vânzătoarei, câtă vreme actul de vânzare-cumpărare nu a fost înscris în cartea funciară, potrivit relativității efectelor actului juridic civil, astfel încât nici această hotărâre nu poate determina admiterea cererii ce a declanșat prezentul litigiu.

Nu pot fi reținute nici argumentele privind interpretarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, coroborat cu art. 6 al C.E.D.O., invocat, în mod formal, de către reclamanți, fără a explica la care dintre garanțiile procesuale sau componentele instituite de acest articol se raportează, câtă vreme, presupunând că este în discuție accesul la un tribunal, garantat de art. 6, instanțele fondului au subliniat că reclamanții au dreptul la o acțiune personală împotriva vânzătoarei C.A.I., decurgând din contractul bilateral încheiat cu aceasta, acțiune pe care reclamanții nu au înțeles să o exercite, îndreptându-se în mod eronat împotriva pârâtului M. Săcele. Nu poate fi reținută nici critica, ce ar putea fi încadrată în pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra motivelor de apel, câtă vreme, din considerentele expuse în decizia recurată, rezultă că instanța de apel a realizat o examinare a stării de fapt și a aplicării dreptului în cauză, însușindu-și, în bună măsură, concluziile primei instanțe, în absența unor motive de apel noi și a altor probe propuse de părțile interesate decât cele administrate în primă instanță, care să poată determina un alt deznodământ judiciar. În acest sens, se poate aprecia că instanța de apel a respectat prescripțiile legale instituite de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., privind motivarea hotărârii, în raport de complexitatea cauzei, nefiind importantă întinderea motivării, ci răspunsul pe care instanța îl oferă la argumentele substanțiale ale părților.

Asupra recursului pârâților M. Săcele, prin P.: În drept, în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, instanța de apel a pronunțat soluția reducerii cheltuielilor de judecată pretinse de apelanții pârâți, prin raportare la criteriile instituite de lege, valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, corelate, în mod necesar, cu complexitatea redusă a cauzei, timpul scurt în care a fost soluționată, argumentând această măsură și reținând că suma de 1000 lei este rezonabilă, pentru a fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, raportându-se motivat la criteriile legale, instanța de apel nu a dispus o măsură arbitrară, care să contravină dispozițiilor legale enunțate, ci, în exercitarea prerogativei sale de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora, a stabilit, prin prisma proporționalității cu amplitudinea si complexitatea activității depuse de avocat, cu durata procesului și miza acestuia, căci valoarea pretențiilor nu trebuie înțeleasă doar ca valoare materială, un cuantum rezonabil, ce urmează a fi suportat de părțile potrivnice, care au căzut în pretenții. În sensul celor arătate este și jurisprudența C.E.D.O. , care, învestita fiind cu soluționarea pretențiilor având ca obiect rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost in mod real făcute și în limita unui cuantum rezonabil.

Or, contrar celor susținute de recurenții pârâți, instanța nu a cenzurat onorariul avocațial, ci cheltuielile de judecată în care este inclus acest onorariu, măsură care este în acord cu dispozițiile legale și care nu afectează cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, câtă vreme apărătorul pârâților își va recupera acest onorariu, în integralitatea sa, dar de la părți diferite. În ceea ce privește cuantumul până la care au fost redus aceste cheltuieli, aceasta reprezintă o chestiune de apreciere, iar nu de legalitate, care, astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Relativ la recursul declarat de C.L.A.L.F.F.M. Săcele, acesta va fi privit ca lipsit de interes, și, deci, nefondat, câtă vreme, prin decizia atacată, nu s-a dispus nici o obligație în sarcina acesteia și nici nu s-a constatat vreun drept la cheltuieli de judecată în favoarea sa, ci, dimpotrivă, soluția admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestei pârâte, cu consecința anulării cererii, a intrat în autoritatea lucrului judecat, prin neexercitarea apelului de către reclamanți cu privire la acest aspect. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.E. și S.M.

și de pârâții M. Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.E. și S.M. și de pârâții M. Săcele, prin P. și C.L.A.L.F.F.M. Săcele împotriva deciziei nr. 174/ Ap din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2012.