ÎCCJ, Decizia nr. 201/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 201/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 1136

din 29 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul O.C.C., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul O.C.C. a

formulat, prin apărătorul său, cerere de liberare provizorie sub control

judiciar în temeiul dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen.

S-a motivat că, în

privința temeiniciei cererea de liberare sub control judiciar este întru totul

conformă cu dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., în

referire la decizia nr. VII/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în

recurs în interesul legii, respectând și cerințele alin. (2) art. 160

2

C. proc. pen., întrucât la dosarul cauzei nu există date din care ar rezulta

necesitatea de a fi împiedicat să săvârșească alte infracțiuni sau că va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea martorilor,

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, sau prin alte asemenea fapte.

Prima instanță,

examinând actele și lucrările dosarului, a constatat că prin încheierea de

ședință nr. 759 din 24 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

s-a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului O.C.C.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003,

art. 254 pct. 1 și 2 C. pen., raportat la art. 6 și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., totul cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen.

În esență, s-a

reținut că inculpatul O.C.C. a inițiat și constituit un grup infracțional

organizat, constând în aceea că, în calitate de adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud

Agigea a săvârșit, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași

rezoluții infracționale, mai multe acte materiale specifice infracțiunii de

luare de mită.

S-a

reținut că, în concret, inculpatul O.C.C., atât singur, cât și împreună cu alți

lucrători vamali din cadrul B.V. Constanța Sud Agigea, a cerut diverse sume de

bani de la mai mulți intermediari vamali și importatori, printre care A.E.H., A.N.A.R.B.M.,

M.R., C.M., C.L. și alții, prin intermediul comisionarului T.D.I., reprezentant

al C.C.S. SRL Constanța, în scopul de a-și încălca atribuțiile de serviciu și,

împreună cu subordonații săi M.A., R.V. ș.a. să permită intrarea în țară a unor

containere importate, ce conțineau, după caz: mărfuri contrafăcute, alte

mărfuri decât cele înscrise în declarația vamală de import sau mărfuri în alte

cantități ori cu o altă valoare decât cele declarate sau, în scopul de a-și

îndeplini atribuțiile de serviciu, prin procesarea respectivelor containere,

permițând accesul lor în țară în loc să fie blocate în vamă, fără vreun motiv plauzibil.

De

asemenea, în schimbul unor sume de bani provenind de la comisionarii vamali T.D.I.,

Ț.V., B.S. ș.a., bani strânși de o manieră organizată și colectivă de membrii

grupului de criminalitate organizată din care face parte, inculpatul O.C.C. a

pus, în repetate rânduri, la dispoziția membrilor grupului informațiile

necesare desfășurării activităților corupte la nivelul B.V. Constanța Sud

Agigea și și-a folosit, în același scop, prerogativele și puterea managerială

pe care o avea în calitate de adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud Agigea.

S-a

considerat că faptele constituie infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7

pct. 1 din Legea nr. 39/2003; art. 254 pct. 1 și 2 C. pen., raportat la art. 6

și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

totul cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.

Împotriva

acestei încheieri inculpatul a declarat recurs, care a fost respins de către

Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ulterior,

măsura arestării preventive a fost prelungită cu încă 30 de zile prin

încheierea de ședință nr. 888 din 18 iunie 2011 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin respingerea

recursului inculpatului, cât și prin încheierea nr. 1026 din 11 iulie 2011 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având

în vedere dispozițiile art. 23 alin. (10) din Constituția României și art. 136 alin.

(2), art. 160

1

și următoarele C. proc. pen., prima instanță a

reținut că formularea unei cereri de liberare provizorie este condiționată, așa

cum rezultă din chiar denumirea instituției, de luarea prealabilă a măsurii

arestării, și nu presupune încetarea sau schimbarea temeiurilor care au impus

luarea măsurii arestării deoarece, în aceste ipoteze, devin incidente alte

instituții de drept procesual penal, revocarea arestării sau înlocuirea

arestării.

S-a

apreciat că din modul de redactare a textului art. 160

2

alin. (1) C.

proc. pen., legiuitorul folosind expresia „se poate acorda”, rezultă dreptul

judecătorului/instanței de a aprecia asupra acordării sau neacordarii liberării

provizorii, care reprezintă un „substituent” al măsurii arestării.

Cu

privire la cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de

inculpatul O.C.C., prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile

pentru admiterea în principiu [(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.)],

care se referă la natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, determinate de

cuantumul pedepsei prevăzute de lege, având în vedere și decizia pronunțată de

secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii, nr. 7 din 9 februarie 2009 (M. Of. nr. 694/15.10.2009).

S-a

constatat că potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina petentului inculpat O.C.C.

nu depășește 15 ani închisoare, sub pragul prevăzut de normele procedurale

pentru admisibilitatea unei astfel de cereri, infracțiunile ce intră în scopul

grupului infracțional organizat fiind infracțiuni de corupție pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de

vedere, cererea inculpatului este admisibilă.

În ceea ce privește

condiția negativă prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

referitoare la comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament

după liberarea provizorie, s-a reținut că aceasta nu este îndeplinită.

Din coroborarea dispozițiilor

art. 160

2

alin. (1) și art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

reiese caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control

judiciar, chiar și în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din

cazurile de împiedicare a acordării liberării provizorii prevăzută de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

S-a reținut că, în

speță, probatoriul administrat până în acest moment procesual este de natură a

conduce la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care

este cercetat penal, fiind îndeplinită exigența prevăzută de art. 143 C. proc.

pen., urmărirea penală este în curs de desfășurare, cauza în care inculpatul

este cercetat este destul de complexă, iar temeiurile în baza cărora s-a dispus

măsura arestării preventive nu s-au schimbat, nu au intervenit elemente noi, favorabile

în ceea ce privește poziția procesuală a inculpatului.

Prima instanță,

procedând la analiza numai a aspectelor avute în vedere de dispozițiile art. 160

1

– art. 160

10

C. proc. pen. și nu la analiza temeiurilor arestării

preventive, a constatat că instanța de judecată, atât în cursul urmăririi

penale, cât și al judecății, la cerere, poate dispune liberarea provizorie, sub

control judiciar, dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de aer.160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., neexistând obligația admiterii, în fond, a

cererii.

Astfel, cu ocazia

verificării temeiniciei unei cereri de liberare sub control judiciar se

pornește de la una din dintre premisele esențiale ale liberării provizorii,

respectiv subzistența temeiurilor avute în vedere luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, deoarece dacă aceste temeiuri s-ar schimba ori ar

înceta, instanța ar fi obligată ca, la cerere sau din oficiu, să dispună, după

caz, înlocuirea sau revocarea măsurii arestării preventive, nemaimpunându-se,

prin ipoteză, problema liberării provizorii.

S-a concluzionat că

pentru a refuza liberarea provizorie pe considerente de netemeinicie, instanța

trebuie să constate existența unor temeiuri mai puternice decât cele avute în

vedere la luarea măsurii preventive, care să justifice convingerea că lăsarea

inculpatului în libertate, chiar provizorie și restrânsă printr-un control

judiciar, nu este totuși oportună.

Prin interpretarea

sistematică a dispozițiilor din materia măsurilor preventive, în corelație și

cu exigențele C.E.D.O. și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, s-a reținut că astfel de temeiuri privind, fie aspecte legate de buna desfășurare

a procesului penal, respectiv existența unor date, altele decât cele avute în

vedere de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte

temerea că atingerea scopului procesual penal ar putea fi compromisă, fie

aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul

este cercetat, respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire ori prin urmările

sale aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale ocrotite, traduse

printr-un impact violent asupra conștiinței publicului, astfel încât liberarea

inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de

insecuritate socială și neîncredere în actul de justiție.

Față de argumentele

expuse s-a apreciat că cererea petentului inculpat este neîntemeiată, deoarece,

la acest moment procesual, buna desfășurare a procesului penal poate fi

compromisă prin faptul că instanța nu a fost încă sesizată cu rechizitoriul,

s-au mai efectuat acte de urmărire penală de la data arestării preventive a

inculpatului și până în prezent, urmând a fi efectuate și alte acte procesuale,

urmărirea penală nefiind finalizată.

S-a constatat că față

de numărul mare de persoane implicate, cauza este complexă, ceea ce presupune o

urmărire penală complexă și că au fost ridicate documente de la societăți

comerciale care au beneficiat de acordul liberului de vamă, actele urmând a fi

verificate.

De asemenea, având în

vedere modalitatea și împrejurările comiterii faptelor, numărul actelor

materiale reținute în sarcina inculpatului, calitatea avută de acesta, de

adjunct al Ș.V. Constanța Sud Agigea, prima instanță a reținut că rezultă

astfel pericolul social concret pe care îl constituie lăsarea sa în libertate,

aducându-se atingere valorilor sociale și regulilor de drept instituite într-un

stat democratic, generând în rândul opiniei publice ideea că funcționarii

vamali se pot folosi de funcțiile lor pentru obținerea de beneficii materiale

prejudiciind buna reputație a instituțiilor publice. O reacție blândă față de

acest gen de inculpați ar putea crea un sentiment de insecuritate publică și ar

face ineficiente măsurile legislative care au menirea să înfrângă recrudescența

penală de corupție, generând neîncredere în capacitatea justiției de a

reacționa la astfel de fenomene și, punând in pericol ordinea publică de drept,

aflată într-o relație cauzală cu actul de înfăptuire a justiției.

Totodată, față de

relaționarea dintre circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale

ale inculpatului, prima instanță a avut în vedere și urmarea socialmente

periculoasă a infracțiunii, lezarea gravă a relațiilor sociale ocrotite prin

incriminarea infracțiunilor care aduc atingere unor activități de interes

public, apreciind că garanțiile de ordin personal (buna conduită avută

anterior, lipsa antecedentelor penale, are în întreținere copii minori și are o

familie organizată), cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin. (3) C.

proc. pen., nu înlătură pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea

inculpatului în libertate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din cuprinsul notelor scrise depuse la dosar și

concluziile orale formulate de către apărătorul ales al recurentului inculpat

(expuse în partea introductivă a prezentei decizii) pentru nelegalitate,

netemeinicie, folosirea de argumente ce exced prevederilor legale în materie,

prin adăugarea la lege, neoferirea de dovezi în ceea ce privește nerespectarea

condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.,

neargumentarea, de o manieră caracterizată prin acuratețe, a soluției dispuse.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din C.E.A.D.O.L.F. care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen., prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

[(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.)] și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele

dosarului se constată că întemeiat prima instanță a considerat că la acest

moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a

inculpatului nu era oportună.

Se reține, astfel, că

prin hotărâri judecătorești definitive succesive, față de inculpat a fost luată

și apoi prelungită măsura arestării preventive.

Totodată, se constată

că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul

instituțiilor vamale și portuare din Municipiul Constanța s-a constituit un

grup infracțional organizat, incluzând oameni politici deținători ai unor

importante funcții de stat (secretar general al M.A.I./senator al României),

persoane cu funcții de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu

diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de

afaceri implicați în activitatea de import - export de mărfuri, persoane fizice

beneficiare curente a mărfurilor importate în România și transportatori, grup

ce avea ca

scop deturnarea activităților legale ale autorităților statului român în

privința activității de import - export de mărfuri prin birourile vamale de pe

raza D.R.A.O.V. Constanța, dar și din Municipiul București, prin acapararea

instituțiilor competente, determinate să își exercite prerogativele exclusiv

pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracțional organizat.

Practicile grupului

infracțional organizat constau în instituirea unei rețele structurale

funcționale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri

procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în țară

de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau

însoțite de avizele sau autorizațiile necesare, mărfuri de altă natură sau în

alte cantități decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a

documentelor de achiziție externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de

taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de

la societăți comerciale ori din țări ce necesită taxarea anti-dumping, fără perceperea

acestor taxe.

Rețeaua structurală

constituită de grupul infracțional organizat percepea sume de bani ilicite,

inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în

România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul

vamal.

Infracțiunile,

mijloace de acțiune ale grupului infracțional organizat, erau reprezentate de darea

și luarea de mită, traficul de influență, evaziunea fiscală, contrabanda,

falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri

oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate

la autoritatea vamală, infracțiuni contra drepturilor de marcă industrială

înregistrată.

Potrivit cercetărilor

efectuate până în prezent membrii grupului infracțional organizat erau

structurați pe paliere de conducere și control: B.E. și P.A.C., de protecție

externă: M.L. și B.M., comandă și coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S.,

D.L.A., B.L., O.C.C. și S.I., execuție la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V.,

D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuție, comisionari vamali și angajați ai

comisionarilor vamali: T.D.I., Ț.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M., Z.R.,

D.I., execuție, intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A.,

A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.

Se reține, de

asemenea, că actele dosarului furnizează date apte a creea presupunerea

rezonabilă că inculpatul, în calitate de adjunct al Ș.B.V. Constanța Sud Agigea

a pretins diverse sume de bani de la mai mulți intermediari vamali și

importatori, printre care E.H.A., A.N.A.R.B.M., M.R., C.M., C.L. și alții, prin

intermediul comisionarului T.D.I., în scopul de a-și încălca atribuțiile de

serviciu și, împreună cu subordonații săi M.A., R.V. ș. a. să permită intrarea

în țară a unor containere ce conțineau mărfuri contrafăcute, alte mărfuri decât

cele înscrise în declarația vamală de import sau mărfuri în alte cantități ori

cu o altă valoare decât cele declarate sau, în scopul de a-și îndeplini

atribuțiile de serviciu, prin procesarea respectivelor containere, permițând

accesul lor în țară în loc să fie blocate în vamă, fără vreun motiv plauzibil.

De asemenea, în

schimbul unor sume de bani provenind de la comisionarii vamali T.D.I., Ț.V., B.S.

ș. a., colectați organizat de membrii grupului de criminalitate organizată din

care face parte, inculpatul, în virtutea funcției deținută oferea informațiile

necesare desfășurării activităților ilicite la nivelul B.V. Constanța Sud

Agigea.

Probele administrate

creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este

cercetat, prevăzute de

art.

7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003 și art. 254 pct. 1 și 2 C. pen., raportat la art.

6 și 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.,

fapte de o gravitate deosebită, având

în vedere amploarea activității grupului infracțional, scopurile acestuia și

impactul exercitat din punct de vedere economic și social.

Faptele pentru care

inculpatul este cercetat și pentru care s-a luat măsura arestării preventive

respectă, sub aspectul regimului sancționator, condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul

său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplinește condiția

oportunității, implicit prevăzută de normele ce reglementează această

instituție.

Acordarea liberării

sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar

instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei

măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea

cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu

privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului,

calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia,

circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau

inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative

celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care

acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor

preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără

privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfășurări a

procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind

finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată și

numărul crescut al probelor ce trebuie în continuare administrate pentru

aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Se constată,

totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control

judiciar circumstanțele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar

avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și

necesității desfășurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele

referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta

concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate

neputând fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii

ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei

deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și

aplicare, cauzei concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în

speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros

argumentată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Soluția primei

instanțe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive,

reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în prezenta

cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absența privării de

libertate a inculpatului, având în vedere natura infracțiunilor despre care

există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea

acestora, complexitatea cauzei și necesitatea desfășurării în bune condiții a

urmăririi penale.

Rezultă, așadar, că

nu pot fi primite susținerile apărării în sensul inexistenței de date privind

un potențial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în

condițiile art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen., acesta rezultând, ca,

de altfel și caracterul inoportun al admiterii cererii inculpatului, în mod

implicit, din natura și gravitatea faptelor despre care există date ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condițiile și

circumstanțele reale și personale ale inculpatului, impresia creată publicului

în sensul funcționării clandestine și ilicite a unui sistem paralel cu cel al

autorităților statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor

săi și care, în mod evident impunea o reacție fermă a organelor judiciare.

Rezultă, așadar, că

argumentele invocate de către instanță, contrar susținerilor apărării, sunt

apte a justifica soluția dispusă, care este legală, temeinică și riguros

motivată.

În ceea ce privește

pretinsa adăugare la lege și folosirea de către prima instanță a unor argumente

străine de cele reglementate de normele incidente în speță (cu referire

specială la caracterul „volitiv” al admiterii unei cereri de liberare

provizorie sub control judiciar) aceste susțineri nu pot fi primite, având în vedere

prevederile exprese ale art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. și

concluzia ce rezultă cu necesitate din interpretarea gramaticală a normei

precitate, cu referire la timpul verbal utilizat de legiuitor.

Totodată, sunt

neîntemeiate aserțiunile apărării relative la nemotivarea hotărârii sau

folosirea de argumente lipsite de acuratețe, sau care priveau aspecte

nerelevante (circumstanțele reale și personale) deoarece, după cum rezultă din

aspectele anterior relevate, prima instanță a analizat în concret situația

inculpatului, prin raportare la obiectul cererii cu soluționarea căreia a fost

investită, numai o astfel de analiză a cauzei (care implica și analiza

circumstanțelor reale și personale) putând oferi date apte a forma convingerea

instanței cu privire la oportunitatea sau, dimpotrivă, la inoportunitatea

acordării liberării provizorii.

Pentru considerentele

ce preced dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la

prezentarea apărătorului ales, va fi avansată din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul O.C.C. împotriva încheierii nr. 1136

din 29 iulie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6158/1/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 august 2011.