ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3492/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3492/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

sub nr. 1123/2/2009, reclamanta SC L.E.I. SRL a chemat în judecată pe pârâții D.G.F.P.M.B.

și A.F.P. Sector 3, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să dispună

anularea deciziei nr. 268 din 6 august 2008, emisă de D.G.F.P.M.B. – S.S.C., a

Deciziei de impunere nr. 226 din 29 mai 2008 privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă de D.G.F.P.M.B. – A.F.P.

sector 3 – S.I.F.P.J. și a Raportului de inspecție fiscală nr. 891066 din 27

mai 2008, întocmit de D.G.F.P.M.B. – A.F.P. Sector 3 – S.I.F.P.J.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat următoarele:

SC L.E.I. SRL a fost înființată la

data de 29 martie 2007 și înmatriculată la O.R.C. București la data de 5

aprilie 2007, având ca obiect principal de activitate cumpărarea și vânzarea de

bunuri imobiliare proprii (cod CAEN 7012).

La data de 3 mai 2007, între SC R.

SA, în calitate de promitent - vânzător și reclamantă, în calitate de promitent

- cumpărător, s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat

sub nr. 501 din 3 mai 2007, având ca obiect imobilul situat în București.

În vederea identificării de

cumpărători pentru înstrăinarea imobilului, reclamanta a încheiat trei

contracte de prestări de servicii, respectiv: contractul „de comision” nr. 117

din 28 mai 2007, contractul „de comision” nr. 040607 din 4 iunie 2007și

contractul „de intermediere” încheiat la data de 24 iulie 2007, obiectul

acestor contracte fiind reprezentat de obligația prestatorilor de a identifica

un cumpărător pentru imobil, de a negocia înstrăinarea acestuia și de a

consilia reclamanta în legătură cu redactarea contractului.

TVA-ul aferent tuturor plăților

aferente contractelor încheiate cu prestatorii români a fost în cuantum de

937.002 RON, sume vărsate acestora la momentul achitării facturilor, iar TVA-ul

colectat pentru serviciile prestate de către B. (persoana juridică nerezidentă,

parte în contractul „de intermediere” încheiat la data de 24 iulie 2007) a fost

în cuantum de 358.602 RON.

Prin Actul adițional la

antecontractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 899 din 6 august

2007, încheiat între SC R. SA, în calitate de promitent - vânzător, reclamanta,

în calitate de promitent - cumpărător și cedent, și RC R.E. SRL (persoană

juridică de drept italian), în calitate de promitent - cumpărător cesionar,

reclamanta i-a transmis cesionarei toate drepturile decurgând din antecontract.

Ulterior, prin semnarea contractului

de novație prin schimbare de debitor, autentificat sub nr. 342 din 28 ianuarie

2008, SC RC R.E. SRL, în calitate de delegant, a transmis către SC RC I.E.D.

SRL (persoană juridică română) toate obligațiile asumate față de reclamantă, în

calitate de delegatar.

În urma acestor acorduri, a fost

perfectat contractul de vânzare - cumpărare a imobilului, proprietatea asupra

acestuia transmițându-se în patrimoniul SC RC I.E.D. SRL.

În luna martie 2008, reclamanta a

solicitat, conform decont TVA cu sold negativ și opțiune de rambursare nr. 514242

din 11 aprilie 2008, rambursarea TVA-ului aferent prețului serviciilor prestate

de către prestatorii români în vederea înstrăinării imobilului, în cuantum de

937.002 lei.

În ceea ce privește suma de 358.602

RON (aferentă facturilor achitate prestatorului englez), aceasta nu a fost

solicitată la rambursare, întrucât nu a ieșit din patrimoniul reclamantei,

fiind colectată prin reținere la sursă.

Prin Raportul de inspecție fiscală nr.

891066 din 27 mai 2008, organele de control, pe lângă faptul că au exclus de la

deductibilitate TVA-ul aferent facturilor fiscale emise de prestatorii români,

neîncuviințând rambursarea acestuia, au stabilit în sarcina reclamantei

obligația de a achita și TVA-ul aferent contractului încheiat cu B., în cuantum

de 358.602 Iei, calculând majorări de întârziere în cuantum de 51.718 lei.

În baza Raportului de inspecție

fiscală, pârâta D.G.F.P.M.B. a emis decizia de impunere nr. 226 din 29 mai

2008, prin care a stabilit în sarcina reclamantei TV A stabilit suplimentar de

plată în cuantum de 1.295.604 lei, respectiv obligații fiscale accesorii în

cuantum de 51.718 lei.

În aceste condiții, reclamanta a

formulat contestație împotriva Raportului de inspecție și a deciziei de

impunere, înregistrată la A.F.P. Sector 3, sub nr. 81619 din 25 iunie 2008,

argumentând, pe de o parte, dreptul de rambursare a TVA-ului aferent

contractelor încheiate cu Q.C.M. și T.R.E. SRL, respectiv nelegalitatea

obligării sale la plata TVA-ului aferent contractului încheiat cu B.

Reclamanta a precizat că, prin decizia

nr. 268 din 6 august 2008, D.G.F.P.M.B. – S.S.C. a respins contestația,

menținând măsurile dispuse prin Decizia de impunere, în baza Raportului de

inspecție fiscală.

Reclamanta a susținut că actele fiscale

atacate sunt netemeinice și nelegale, pentru următoarele motive:

1.

În mod netemeinic și nelegal,

organele fiscale au considerat contractele de prestări de servicii încheiate de

reclamantă în scopul înstrăinării imobilului ca reprezentând operațiuni de

intermediere pentru cesiunea unei creanțe.

În dezvoltarea acestui motiv de

nelegalitate, reclamanta a arătat că obiectul celor trei contracte de prestări

de servicii încheiate între aceasta și Q.C.M., T.R.E., respectiv B., a fost

identificarea unui cumpărător pentru înstrăinarea imobilului și nicidecum

identificarea unui cesionar pentru transferul promisiunii de cumpărare

dobândite de reclamantă prin antecontract, iar potrivit dispozițiile  art. 141 alin.

(2) lit. a) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., operațiunea vizând

vânzarea-cumpărarea unui imobil nu este o operațiune scutită de TVA.

În condițiile în care operațiunea

principală, în speță, vânzarea-cumpărarea imobilului, nu este scutită de TVA,

reprezentând fără echivoc o operațiune prin care se transferă titlul de

proprietate asupra bunurilor în înțelesul act. 141 alin. (2) lit. a) pct. 5 din

Legea nr. 571/2003, reclamanta a susținut că pentru aceste operațiuni sunt

aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003,

potrivit cărora:

„Orice persoană impozabilă are

dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate

utilizării în folosul următoarelor operațiuni:

a) operațiuni taxabile;”

Contrar considerentelor reținute de

organele fiscale, în ceea ce privește contractul încheiat cu B., având în

vedere dreptul de deducere a TVA-ului colectat de către reclamantă prin taxarea

inversă, s-a apreciat că nu se impune vărsarea acestuia către bugetul de stat.

Sub acest aspect, s-a precizat că serviciile prestate de B., persoană juridică

engleză, au fost achitate în baza unei facturi externe, în valută.

2.

În mod netemeinic și nelegal

organele fiscale au apreciat că locul serviciilor prestate de către B. ar fi în

România, întrucât serviciul prestat ar fi o operațiune de intermediere în

accepțiunea legislației fiscale.

În opinia reclamantei, în cauză sunt

incidente dispozițiile  art. 126 alin. (1) lit. b) și art. 133 alin. (1) din

Legea nr. 571/2003, din interpretarea cărora rezultă că, în cazul în care locul

prestării serviciilor nu este în România, contravaloarea serviciilor respective

nu este purtătoare de TVA.

Aplicând aceste dispoziții legale cu

privire Ia Contractul de prestări de servicii încheiat cu B., reclamanta a

considerat că serviciul prestat nu este purtător de TVA în România, întrucât

locul prestării serviciului nu este în România, prestatorul fiind B., o

societate comercială engleză.

Referitor la aplicarea de către

organele fiscale a dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 14 din Legea nr.

571/2003, reclamanta a susținut că este greșită, din dublă perspectivă:

a) Chiar dacă părțile au ales să

intituleze Contractul de prestări servicii „Contract de intermediere”, este

limpede că serviciile prestate nu aveau natura juridică a unei operațiuni de intermediere,

în accepțiunea legislației fiscale.

În opinia reclamantei, pentru a fi o

prestare de servicii de intermediere, în sensul art. 133 alin. (2) lit. g) pct.

14 din Legea nr. 571/2003, ar fi fost necesar ca obiectul contractului încheiat

cu B. să fie acela de a încheia, de a semna, în numele și pe seama reclamantei,

actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare care îi permitea unui

terț să dobândească titlul de proprietate asupra imobilului.

Or, în speță, B. nu a semnat niciun

act juridic în numele și pe seama reclamantei, activitatea sa rezumându-se la

fapte juridice, respectiv acelea de a identifica și selecta o anumită persoană

interesată în achiziționarea imobilului.

b) Nu pentru toate prestările de

servicii de intermediere locul prestării acestora este la sediul clientului, ci

numai când aceste servicii sunt prestate în legătură cu serviciile prevăzute la

litera g) din art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2004.

Reclamanta a subliniat că

dispozițiile legale enumera în mod limitativ serviciile pentru care

operațiunile de intermediere sunt taxate la sediul clientului, iar operațiunea

de transfer a dreptului de proprietate asupra bunurilor și chiar operațiunea de

transfer de creanță nu sunt enumerate.

Singurul transfer cu privire la care

serviciul de intermediere se taxează la sediul clientului îl reprezintă „transferul

și/sau transmiterea folosinței drepturilor de autor, brevetelor, licențelor,

mărcilor comerciale și a altor drepturi similare”, ceea ce este evident că nu

poate fi vorba în speță.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3741 din 5

noiembrie 2010, a respins acțiunea formulată de SC L.E.I. SRL în contradictoriu

cu D.G.F.P.M.B. și A.F.P. a Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele considerente:

Potrivit dispozițiile art. 126 alin.

(9) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., operațiunile impozabile pot

fi: „operațiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se

datorează taxă și nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru

achiziții”.

Art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 5

din același act normativ, prevăd că sunt scutite de taxă prestările

următoarelor servicii financiare și bancare: „emisiunea, transferul și/sau

orice alte operațiuni, cu excepția administrării și depozitării, cu acțiuni,

titluri de participare, titluri de creanțe, obligațiuni și alte valori

mobiliare, cu excepția operațiunilor legate de documentele care atestă titlul

de proprietate asupra bunurilor”.

Conform Decontului de taxă pe

valoare adăugată nr. 514242 din 11 aprilie 2008, reclamanta a solicitat

rambursarea sumei de 937.002 lei reprezentând TVA aferentă prețului serviciilor

prestate de prestatorii români, în vederea înstrăinării imobilului situat în

București, str. Traian Popovici, sector 3.

Suma de 358.602 lei aferentă

serviciilor prestate de SC B.A.L.T.D. (persoană juridică nerezidentă) nu a fost

solicitată la rambursare, întrucât a fost colectată prin reținerea la sursă.

Obiectul contractului de comision nr.

117 din 28 mai 2007, încheiat între SC Q.C.M. SRL, în calitate de prestator, și

reclamanta SC L.E.I. SRL, în calitate de beneficiar, l-a constituit împuternicirea

prestatorului de către beneficiar spre a identifica un cumpărător pentru

cedarea, de către beneficiar, a propriei poziții contractuale, cea de promitent

- cumpărător privind imobilul situat în București.

Reclamanta, în calitate de

beneficiar, a mai încheiat contractul de comision nr. 040607 din 04 iunie 2007

cu SC T.R.E. SRL, în calitate de prestator, având același obiect, respectiv

împuternicirea prestatorului spre a identifica un cumpărător pentru cedarea de

către beneficiar a propriei poziții contractului, cea de promitent - cumpărător

privind  imobilul mai sus-menționat.

Serviciile de care reclamanta a

beneficiat în baza acestor contracte de comision au fost de identificare a unui

cumpărător pentru cedarea poziției contractuale, aceea de promitent - cumpărător

din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 501 din 03 mai 2007.

Prin urmare, serviciile prestate de

intermediari nu au avut ca scop identificarea unui cumpărător pentru încheierea

operațiunii de vânzare - cumpărare a imobilului, ci au fost destinate cesiunii

de creanță, operațiune scutită de TVA, fără drept de deducere.

În acest sens, s-a încheiat actul

adițional la antecontractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 899

din 6 august 2007, prin care reclamanta a transmis cesionarei RC R.E. SRL toate

drepturile decurgând din antecontract.

În operațiunea de cesiune de

creanță, reclamanta a beneficiat de serviciile prestate de SC B.A.L.T.D. -

Anglia, în baza contractului de intermediere, încheiat la data de 24 iulie 2007.

Serviciile efectuate de SC B.A.L.T.D.

privind transferul titlurilor de creanță între RC R.E. SRL și reclamantă se

încadrează în prevederile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 14 din Legea nr. 571/2003,

respectiv prestările de servicii de intermediere efectuate de persoane care

acționează în numele și contul altor persoane, când aceste servicii sunt

prestate în legătură cu serviciile prevăzute la lit. g).

Pentru aceste servicii, locul prestării

este considerat a fi locul unde clientul căruia îi sunt prestate serviciile

este stabilit sau are un sediu fix, cu condiția ca respectivul client să fie o

persoană impozabilă acționând ca atare, stabilită sau care un sediu fix în

Comunitate, dar nu în același stat cu prestatorul.

Conform art. 150 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 571/2003, persoana obligată la plata taxei pentru operațiunile

taxabile în România este SC L.E.I. SRL, beneficiarul serviciilor prevăzute la art.

133 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 571/2003.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

susținând în esență pe de o parte că operațiunea principală în scopul căreia au

fost făcute achizițiile de servicii, nu este reprezentată de transferul unei

creanțe oarecare, ci de însuși transferul dreptului de proprietate asupra

imobilului, toate operațiunile anterioare fiind accesorii ale acestei operațiuni

principale și pe de altă parte că cesiunea drepturilor SC L.E.I. decurgând din antecontract

reprezintă operațiune subsidiară în raport cu cea principală –

vânzarea-cumpărarea imobilului.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările

dosarului în raport cu actele normative aplicabile constată că prima instanță a

pronunțat o hotărâre cu încălcarea normelor de competență materială.

Obiectul acțiunii formulate de

reclamantă îl constituie anularea unor acte administrativ-fiscale prin care

s-au stabilit în sarcina acesteia obligații de plată, reprezentând taxă pe

valoare adăugată și penalități de întârziere în cuantum de 410.320 lei.

Cum cuantumul sumei reprezentând

obligația de plată contestată este de până la 500.000 de lei, în speță devin

incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, care reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și se aplică cu prioritate față de prevederile art. 3 pct. 1 C.

proc. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.

Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 stabilește competența materială a instanței de fond în raport cu două

criterii: organul emitent al actului și cuantumul în speță al contribuției

contestate de reclamantă.

În cazul în care litigiul privește

taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale ori accesorii ale acestora,

pentru stabilirea competenței materiale a instanței de fond se recurge la

criteriul valoric al sumei asupra căreia poartă litigiul, criteriu prevăzut

expres de art. 10 alin. (1) din lege. Așadar, indiferent de poziționarea, în

cadrul sistemului organelor administrației publice, a autorității publice

emitente a actului contestat sau în contradictoriu cu care se judecă

reclamanta, tribunalele soluționează în fond cererile având ca obiect taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei, curțile de apel fiind competente să soluționeze în fond numai

litigiile în cazul cărora suma este mai mare de 500.000 de lei.

Susținerea intimatei pârâte D.G.F.P

a municipiului București în sensul că valoarea litigiului în procedura

administrativă a fost peste 500.000 lei este nereală, din decizia nr. 268 emisă

la data de 06 august 2008 rezultând că suma contestată de reclamantă este, așa

cum s-a susținut, în cuantum de 410.320 lei.

Față de cele arătate, raportat la

cuantumul sumei contestate în cauză, Curtea va admite recursul, va casa sentința

atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, Tribunalului Suceava,

secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC L.E.I.

SRL București împotriva sentinței nr. 3741 din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârea atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 iunie 2010.