ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4300/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamanții M.S. și M.G. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe obligarea acestuia la

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 21/1991, modificată, la Secția Consulară a României din

Republica Moldova.

In motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că în martie 2009 s-au adresat cu o scrisoare recomandată către Secția

Consulară a României din Republica Moldova, cu solicitarea de programare pentru

a depune cererea de redobândire a cetățeniei române conform art. 12 din Legea

nr. 21/1991, însă până în prezent nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința nr. 4056 din 20

noiembrie 2009, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de

reclamanții M.S. și M.G., a obligat pârâtul să primească de îndată cererile

reclamanților de redobândire a cetățeniei române precum și la plata sumei de

4,3 lei cheltuielilor de judecată către reclamanți.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

apreciat că amânarea reclamanților pentru o durată neprecizată pentru depunerea

cererii de redobândire a cetățeniei române, duce la imposibilitatea de

valorificare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, lipsind de efecte

juridice prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, cu atât mai mult

cu cât aceasta este prima etapă a procedurii prevăzute de lege.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea ei în

sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Criticând concluzia nerespectării

termenului rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis reclamanților

nu încorporează un refuz și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca

exprimând o restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut

relevanță starea de fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a

determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a derulării

procedurii consulare în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu

au fost valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o

importanță esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în

Republica Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției

acestuia, așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe

cuprinsul țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate

pune semnul echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului

indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv

al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe

administrative, instituția pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii

contenciosului administrativ, să schimbe ordinea cronologică stabilită și să

primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul, în lipsa

unui termen legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

legislative în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea

secției consulare a Ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului

rezonabil, decantată în jurisprudența CEDO, se aplică numai în cazurile expres specificate,

respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o

solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte persoane în

mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de plenitudinea

beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsește

și reclamantul.

Mai mult, durata termenului rezonabil

de procesare a unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de

toate circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se

omite faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează

dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile

obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

Prin urmare, a concluzionat

recurentul, instanța nu avea niciun temei legal pentru obligarea M.A.E. la

stabilirea datei de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei, fiind inacceptabil

ca aceasta să judece cauza în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar,

specific spațiului anglo-saxon, în condițiile în care sistemul de drept de

origine continentală (franceză și germană) nu admite decât aplicarea metodei

tehnico-juridice de interpretare a legii.

S-a precizat, de asemenea, că,

raportat la numărul mare (peste 300.000) al cererilor de programare, s-au făcut

demersuri pentru modificarea cadrului legislativ, astfel încât documentele

vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi depuse și la prefecturile

oricărui județ din România, concluzionându-se că lipsa de diligentă a Statului

Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns în ceea ce privește

activitatea actului de preluare a cererilor nu poate fi reținută.

Examinând actele dosarului, hotărârea

atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale

incidente în materia supusă controlului judiciar, și cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Reglementând obiectul acțiunii

judiciare, art. 8 alin. (1), teza finală din Legea nr. 554/2004 prevede că se

poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră

vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluționarea în termen

sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin

refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

In înțelesul acestei legi,

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri rezidă în faptul de a nu

răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii,

dacă prin lege nu se prevede alt termen [art. 2 alin. (1) lit. h)].

Recurentul-pârât a răspuns

petiționarilor, iar în ipoteza prevăzută la art. 2 alin. (1), lit. h) din Legea

nr. 554/2004 nu se face nicio distincție în funcție de tipul soluției

administrative oferită-favorabilă sau nefavorabilă.

Or, în aceste condiții, tăcerea

administrației ca act administrativ asimilat, supus controlului de legalitate

exercitat de instanța de contencios administrativ, nu poate fi reținută,

ipoteza art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 nefiind îndeplinită.

Totodată, în raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, existența unei vătămări a reclamanților în interesul său

legitim derivat din vocația dobândită în temeiul art. 10

1

din Legea

nr. 21/1991 - de a redobândi sau de a i se recunoaște cetățenia română - care să

fie produsă printr-un refuz nejustificat de soluționare a cererii sale, grefat

pe un exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i), teza

I

și lit. n) din Legea nr. 554/2004, nu

poate fi reținută, impunându-se a se examina doar dacă o atare vătămare a fost

cauzată din perspectiva nerespectării limitelor rezonabilității în stabilirea

termenelor pentru depunerea actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei.

Legiuitorul a reglementat, prin art.

12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, dreptul persoanelor care au domiciliul sau

reședința în străinătate de a depune cererea de redobândire a cetățeniei

române, însoțită de actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de

lege, la misiunile sau oficiile consulare competente ale României, fără a

stabili și un termen în care autoritățile române trebuie să proceseze astfel de

cereri.

Convenția Europeană pentru Cetățenie,

adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, dispune însă, prin art. 10, că „fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale sau eliberarea unui

atestat de cetățenie'''.

Obligația astfel instituită

subsumează, în mod evident, toate etapele unei proceduri, iar aprecierea

caracterului rezonabil al duratei acesteia trebuie făcută în fiecare cauză în

parte, în funcție de toate circumstanțele relevante și ținând cont de

criteriile consacrate în jurisprudența CEDO, în special complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

Din această perspectivă, nu se poate

face abstracție de faptul că cererea reclamanților de a fi programați pentru

depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetățeniei nu a fost soluționată

nici până la data pronunțării instanței de fond.

Prin urmare, având în vedere și faptul

că măsurile preconizate pentru deblocarea impasului creat, la care s-a făcut

referire în motivarea cererii de recurs, nu au devenit operaționale, se impune a

se concluziona că limita rezonabilității în soluționarea cererii reclamanților,

raportat desigur și la obiectul acesteia, a fost depășită, motiv pentru care

soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Reținând, față de cele expuse, că nu

subzistă în cauză nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 4056 din 20 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 septembrie 2011.