ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1493/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA și intervenienții în interes propriu M.F. și B.C.P. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea în natură, reclamantului și celor 2 intervenienți, a suprafeței de 243 mp teren identificat prin raportul de expertiză completat, efectuat de expert M.P. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/ mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007. A fost respinsă acțiunea față de Prefectura județului Ilfov, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței, s-a constatat că reclamantul și intervenienții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul din orașul Buftea, str. O. (fostă L.), ocupat o stație peco Buftea, teren din care este posibilă restituirea în natură a unei suprafețe de 243 mp, libere de construcții. Pentru diferența de teren nerestituibilă în natură, s-a apreciat că reclamantul și intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, la valoarea stabilită prin raportul de expertiză. Apelul declarat de către pârâta SC P. SA împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 789/ A din 4 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizie devenită irevocabilă prin nerecurare.

La data de 20 august 2009, SC P. SA a formulat contestație la executare, prin care a solicitat lămurirea înțelesului și a întinderii aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București, în sensul că obligația stabilită în sarcina sa relativă la măsurile reparatorii în echivalent este o obligație de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, și nu de a da, respectiv de a plăti o sumă de bani.

În motivarea cererii, petenta a arătat că, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2008, creditorii au solicitat executarea silită prin intermediul biroului executorului judecătoresc D.O.C., care a emis, în Dosarul de executare nr. 86/2009, somația nr. 86 din 10 martie 2009 în ceea ce privește restituirea în natură a terenului în suprafață de 243 mp și somația nr. 86 din 27 mai 2009, prin care debitoarea a fost somată să consemneze la dispoziția executorului judecătoresc suma de 189.091 lei, cu titlu de debit și cheltuieli de executare, în considerarea obligației relative la măsurile reparatorii în echivalent. Petenta a mai arătat că obligația înscrisă în titlul executoriu este o obligație de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, pe care să o transmită Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum prevăd dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Întrucât creditorii au interpretat obligația ca fiind o obligație de a da, sens în care s-a emis somația de către executorul judecătoresc, se impune lămurirea de către instanța care a pronunțat hotărârea ce reprezintă titlu executoriu, a dispozitivul acestei hotărâri. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399 și următoarele C. proc. civ. Petenta a solicitat, în același timp, suspendarea executării silite începute în Dosarul nr. 86/2009 al biroului executorului judecătoresc, pe care nu a mai susținut-o în cursul judecății. Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2009, SC P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca fiind reprezentat de prevederile art. 281 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că dispozitivul sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar și nu necesită vreo lămurire, obligația instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor, singura măsură adecvată litigiului soluționat de către instanță prin analiza pe fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 și în baza notificării formulate de către N.G., în prezent decedat. Apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 277 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat, că, în mod corect, prima instanță a reținut că hotărârea ce face obiectul contestației nu conține dispoziții contradictorii, echivoce, care să impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcție de care să se realizeze executarea. Susținerea apelantului, în sensulnecesitățiilămuririi dispozitivului sentinței, nu poate fi primită, având în vedere temeiul juridic pe care acesta și-a fundamentat demersul judiciar. Astfel, analiza instanței s-a realizat în cadrul procesual stabilit de către contestator, prin indicarea dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra netemeiniciei contestației.

În fapt, nemulțumirea contestatorului nu vizează conținutul ridului - sesizând de altfel, în mod corect, că acesta nu stabilește obligații în sarcina sa, doar recunoscând îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii, - ci modalitatea în care s-a procedat la punerea în executare a acestuia, prin emiterea de către executor a somației către SC P. SA. Modalitatea defectuoasă în care dispozițiile clare ale hotărârii (ce recunosc, în procedura Legii nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în sarcina unității deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie) sunt aduse la îndeplinire, nu deschide calea contestației la titlu.

Această contestație este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la executarea silită, fără a reprezenta un mijloc procedural destinat a anula sau modifica însuși titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar prin intermediul căilor legale de atac. Așadar, instanța competentă a soluționa contestația nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de natură să repună în discuție o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă. O soluție contrară ar impieta în mod grav principiul autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Or, în speță, nu este vorba despre o veritabilă interpretare a titlului executoriu, ci, eventual de modificarea dispozitivului hotărârii, în sensul emiterii deciziei de acordare a măsurilor reparatorii, instanța nedispunând în acest sens, ci stabilind direct că reclamanții sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 din legea 10/2001, a conchis instanța de apel. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta SC P. SA București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, s-a susținut, în esență, că decizia recurată cuprinde dispoziții contradictorii, în condițiile în care, deși s-a reținut că Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în sarcina unității deținătoare, confirmând, astfel, temeinicia motivelor de apel ale pârâtei SC P. SA, cu toate acestea, respinge apelul ca nefondat.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut motive străine de natura pricinii, stabilind în mod eronat cadrul procesual ca fiind contestație la executare, prin care pârâta ar contesta modalitatea prin care s-a procedat la punerea în executare a titlului executoriu, prin emiterea somației de către executorul judecătoresc, în realitate, cererea dedusă judecății fiind întemeiată pe dispozițiile art. 281 1 C. proc. civ., cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat. În același timp, hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod greșit că, prin cererea formulată în cauză, s-a solicitat anularea sau modificarea titlului executoriu, în condițiile în care SC P. SA tinde la lămurirea înțelesului și a întinderii dispozitivului.

Această cerere a fost determinată de împrejurarea că atât creditorii, cât și executorul judecătoresc sesizat în vederea executării silite a sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, au interpretat dispozitivul titlului executoriu ca vizând o obligație de plată a despăgubirilor în sarcina SC P. SA, cu toate că Legea nr. 10/2001 nu prevede o asemenea obligație, ceea ce atestă necesitatea lămuririi de către instanță a conținutului obligației. Recurenta - pârâtă a precizat că executarea silită a sentinței a început efectiv împotriva sa pentru plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, iar pentru evitarea vânzării silite a unui imobil al său, pentru care executorul judecătoresc inițiase formalitățile legale, SC P. SA a fost nevoită să achite suma de bani creditorilor, urmând ca, în cazul admiterii cererii de față, să procedeze la întoarcerea executării.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se apreciază că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.

Astfel, împrejurarea pretinsă de către recurentă, anume că instanța de apel a confirmat susținerile apelantei - petente în sensul că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unității deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins apelul ca nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între considerente și dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței ar fi trebuit să conducă la o altă soluție decât cea efectiv adoptată. Această pretinsă neregularitate din conținutul deciziei recurate conduce la incidența cazului de casare descris de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., sancțiunea nulității hotărârii impunându-se în măsura în care nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a acesteia din cauza contrarietății dintre considerente și dispozitiv, cu consecința producerii recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod decât prin casarea deciziei. Nici critica privind reținerea unui alt obiect al cererii de chemare în judecată, precum și a unui alt temei juridic decât cele indicate de către petentă, nu poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat în motivele de recurs, susținându-se, în fapt, că, în mod greșit, instanța de apel a confirmat aprecierea de către prima instanță a acestor elemente ale cererii de chemare în judecată.

Așadar, recurenta susține menținerea greșită a sentinței pronunțate cu încălcarea principiului disponibilității, critică ce poate fi verificată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Critica referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului hotărârii ce reprezintă titlu executoriu a fost corect încadrată de către recurentă în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va fi evaluată în consecință.

Analizând motivele de recurs, înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile relative la pretinsa contrarietate între considerente și dispozitiv, respectiv la încălcarea principiului disponibilității, dar este fondată critica privind necesitatea lămuririi dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008. Este adevărat că instanța de apel a reținut, în considerente, că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în sarcina unității deținătoare, deoarece există o procedură specială de valorificare a acestora, respectiv cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

A apreciat, însă, că, prin sentința a cărei lămurire se solicită, nu s-a stabilit vreo obligație de această natură în sarcina recurentei - pârâte, astfel încât o schimbare a conținutului obligației în sensul vizat de petentă ar conduce la modificarea ridului executoriu însuși, rezultat imposibil de atins pe calea contestației la executare, neavând relevanță modalitatea eventual defectuoasă în care titlul este efectiv pus în executare. Ca atare, nu subzistă critica referitoare la contrarietatea dintre considerente și dispozitiv, urmând ca aprecierile instanței de apel să fie evaluate în contextul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nici critica legată de încălcarea principiului disponibilității nu poate fi primită.

Prin cererea formulată în cauză, petenta a urmărit lămurirea dispozitivul sentinței ce constituie titlu executoriu, finalitate ce poate fi atinsă, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătorești. Nu există, însă, o opțiune a părții între cele două căi procesuale, exercițiul dreptului la acțiune fiind subordonat unei restricții de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C. proc. civ., anume începerea executării silite.

Astfel, se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătorești oricând până la momentul inițierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar contestația la titlu, în caz contrar, dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la contestația la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. Este fără relevanță finalizarea executării până la soluționarea contestației, fiind suficient faptul că această contestație a fost formulată anterior finalizării. Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al cererii și folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute.

În cazul formulării unei cereri de lămurire a dispozitivului unei hotărâri judecătorești, instanța de judecată, în virtutea rolului activ presupus de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., are obligația să determine dispozițiile legale incidente, iar calificarea cererii sub aspectul temeiului juridic adecvat reprezintă o prerogativă a instanței, fără ca, procedând la atare calificare, să încalce principiul disponibilității,chiar dacă reclamantul a înțeles să invoce alte norme în susținerea cererii sale. Ca atare, vor fi înlăturate susținerile recurentei pe acest aspect.

Analizând contestația la titlu formulată în cauză, instanța de apel a constatat că dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 nu necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo obligație în sarcina petentei, ca unitate deținătoare, cu atât mai puțin o obligație de plată de despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea obligație, potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul urmăririi silite, s-a procedat la executarea unei obligații de plată a unei sume de bani. Această apreciere a instanței de apel nu este, însă, legală, în condițiile în care rezultă, din conținutul sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, că s-a stabilit o obligație în sarcina recurentei SC P. SA, mai mult, conținutul acestei obligații este incert.

În plus, executarea efectivă a dispoziției judecătorești într-o modalitate incompatibilă cu interpretarea pe care însăși instanța de apel o dă normelor legale vizând obligațiile unității deținătoare relevă necesitatea stabilirii conținutului exact al obligației decurgând din hotărârea judecătorească. Astfel, prin sentința civilă nr. 446/2008 „se obligă pârâta la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007”. Este evident că această dispoziție relevă o obligație stabilită în sarcina pârâtei, aceea de „acordare de măsuri reparatorii în echivalent", și nu doar dreptul reclamantului și al intervenienților la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a considerat prin decizia recurată în cauză.

În considerentele sentinței, se arată doar că măsurile reparatorii ce trebuie acordate de către pârâtă sunt cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001. Unica referire din art. 29 la măsurile reparatorii în echivalent este cea din alin. (3), potrivit căruia „In situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2)" (respectiv imobile evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), chiar dacă imobilele au fost înstrăinate) „..măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător". Se observă că art. 29 nu prevede că entitatea învestită cu soluționarea notificării „acordă" măsuri reparatorii, astfel cum se menționează îndispoziția judecătorească, astfel încât se impune determinarea conținutului obligației de „acordare” stabilite de instanță.

Această operațiune este posibilă doar prin coroborare cu art. 26 alin. (1), la care art. 29 trimite expres. În conformitate cu art. 26 alin. (1), „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Într-o interpretare literală, „acordarea" de măsuri reparatorii stabilită în mod direct în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării este prevăzută de această normă doar în ipoteza compensării cu alte bunuri sau servicii, or atare interpretare este exclusă, deoarece compensarea nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în proces și nu s-au administrat probe cu privire la un bun identificat ca fiind disponibil pentru compensare. Investită cu pretențiile persoanelor îndreptățite generate de refuzul nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de judecată a analizat în cauză însăși notificarea, stabilind inclusiv natura măsurilor reparatorii cuvenite, restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, când restituirea în natură nu a fost posibilă.

Or, soluționarea efectivă a notificării impunea, în raport și de voința persoanelor îndreptățite, inclusiv determinarea posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, situație în care este exclusă interpretarea în sensul că obligația stabilită în sarcina unității deținătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei, nepermisă de prezentul cadru procesual.

Unica variantă rămasă dintre cele prevăzute de art. 26 alin. (1) este cea a propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - prin dispoziție motivată, sens în care se conturează conținutul obligației în discuție ca vizând emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu propunere de despăgubiri, în condițiile arătate în dispozitivul sentinței, respectiv la valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007. Precizarea obligației ca având acest conținut nu reprezintă o modificare a dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligație în sarcina pârâtei, însă conținutul acestei obligații este incert.

Este de precizat că niciunul dintre considerentele expuse nu este infirmat de împrejurarea că instanța de judecată a stabilit obligația menționată în sarcina unității deținătoare, deși art. 29 din Legea nr. 10/2001, la care se face expres referire în sentință, prevede atare obligație în sarcina instituției publice care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, și nu a înseși unității deținătoare. O eventuală greșeală de judecată sub aspectul titularului obligației, în funcție de situația de fapt concretă, ar fi putut fi îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinței, în prezentul cadru procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinței. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în condițiile în care sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., fiind necesară lămurirea dispozitivului sentinței, în sensul celor arătate anterior. În aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, deoarece prima instanță, în mod greșit, nu a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, cu toate că această operațiune era necesară și posibilă. Drept urmare, în baza art. 296 C. proc.

civ., va schimba în tot sentința, va admite cererea SC P. SA și va dispune lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a civilă, în sensul că obligația stabilită în sarcina SN P. SA (actualmente SC P. SA București) constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC SC P. SA București împotriva deciziei nr. 277/ A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia recurată în sensul că schimbă în tot sentința nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, și în consecință: Admite cererea formulată de petenta SC P. SA București. Dispune lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, în sensul că obligația stabilită în sarcina SC P. SA (actualmente SC P. SA București) constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2011.