ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1493/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1493/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 11833/3/2006, s-a admis acțiunea

formulată de reclamantul N.G., în contradictoriu cu pârâta SC P. SA și

intervenienții în interes propriu M.F. și B.C.P. și, în consecință, s-a dispus

obligarea pârâtei la restituirea în natură, reclamantului și celor 2

intervenienți, a suprafeței de 243 mp teren identificat prin raportul de

expertiză completat, efectuat de expert M.P.

Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 481 mp, la valoarea de

376 lei/ mp stabilită prin completarea raportului de expertiză depusă la dosar

la data de 21 mai 2007.

A fost respinsă acțiunea față de Prefectura județului

Ilfov, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În motivarea sentinței, s-a constatat că reclamantul

și intervenienții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

pentru terenul din orașul Buftea, str. O. (fostă L.), ocupat o stație peco Buftea,

teren din care este posibilă restituirea în natură a unei suprafețe de 243 mp,

libere de construcții.

Pentru diferența de teren nerestituibilă în natură,

s-a apreciat că reclamantul și intervenienții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii în echivalent, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, la valoarea

stabilită prin raportul de expertiză.

Apelul declarat de către pârâta SC P. SA împotriva

sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 789/ A din 4

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, decizie devenită irevocabilă prin

nerecurare.

La data de 20 august 2009, SC P. SA a formulat

contestație la executare, prin care a solicitat lămurirea înțelesului și a

întinderii aplicării dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008

pronunțate de Tribunalul București, în sensul că obligația stabilită în sarcina

sa relativă la măsurile reparatorii în echivalent este o obligație de a face,

respectiv de emitere a unei decizii cu propunere de despăgubiri, și nu de a da,

respectiv de a plăti o sumă de bani.

În motivarea cererii, petenta a arătat că, în baza

titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 446 din 3 martie 2008,

creditorii au solicitat executarea silită prin intermediul biroului

executorului judecătoresc D.O.C., care a emis, în Dosarul de executare nr. 86/2009,

somația nr. 86 din 10 martie 2009 în ceea ce privește restituirea în natură a

terenului în suprafață de 243 mp și somația nr. 86 din 27 mai 2009, prin care

debitoarea a fost somată să consemneze la dispoziția executorului judecătoresc

suma de 189.091 lei, cu titlu de debit și cheltuieli de executare, în

considerarea obligației relative la măsurile reparatorii în echivalent.

Petenta a mai arătat că obligația înscrisă în titlul

executoriu este o obligație de a face, respectiv de emitere a unei decizii cu

propunere de despăgubiri, pe care să o transmită Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum prevăd dispozițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

Întrucât creditorii au interpretat obligația ca fiind

o obligație de a da, sens în care s-a emis somația de către executorul

judecătoresc, se impune lămurirea de către instanța care a pronunțat hotărârea

ce reprezintă titlu executoriu, a dispozitivul acestei hotărâri.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399 și

următoarele C. proc. civ.

Petenta a solicitat, în același timp, suspendarea

executării silite începute în Dosarul nr. 86/2009 al biroului executorului

judecătoresc, pe care nu a mai susținut-o în cursul judecății.

Prin cererea formulată la data de 14 septembrie 2009,

SC P. SA a precizat temeiul juridic al cererii introductive ca fiind

reprezentat de prevederile art. 281 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea precizată, considerându-se că dispozitivul sentinței

civile nr. 446 din 3 martie 2008 este clar și nu necesită vreo lămurire,

obligația instituită în sarcina petentei fiind aceea de plată a despăgubirilor,

singura măsură adecvată litigiului soluționat de către instanță prin analiza pe

fond a cauzei având ca obiect Legea nr. 10/2001 și în baza notificării

formulate de către N.G., în prezent decedat.

Apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca

nefondat prin decizia nr. 277 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

apreciat, că, în mod corect, prima instanță a reținut că hotărârea ce face

obiectul contestației nu conține dispoziții contradictorii, echivoce, care să

impună necesitatea unor lămuriri sau interpretări, în funcție de care să se

realizeze executarea.

Susținerea apelantului, în sensulnecesitățiilămuririi

dispozitivului sentinței, nu poate fi primită, având în vedere temeiul juridic

pe care acesta și-a fundamentat demersul judiciar.

Astfel, analiza instanței s-a realizat în cadrul

procesual stabilit de către contestator, prin indicarea dispozițiilor art. 400 alin.

(2) C. proc. civ., raportat la care s-a concluzionat, în mod corect, asupra

netemeiniciei contestației.

În fapt, nemulțumirea contestatorului nu vizează

conținutul ridului - sesizând de altfel, în mod corect, că acesta nu stabilește

obligații în sarcina sa, doar recunoscând îndreptățirea reclamanților la măsuri

reparatorii, - ci modalitatea în care s-a procedat la punerea în executare a

acestuia, prin emiterea de către executor a somației către SC P. SA.

Modalitatea defectuoasă în care dispozițiile clare

ale hotărârii (ce recunosc, în procedura Legii nr. 10/2001, dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în sarcina unității

deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform

normelor speciale în materie) sunt aduse la îndeplinire, nu deschide calea

contestației la titlu.

Această contestație este destinată să expliciteze

dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat pentru a se putea proceda la

executarea silită, fără a reprezenta un mijloc procedural destinat a anula sau

modifica însuși titlul executoriu, o atare finalitate putându-se realiza doar

prin intermediul căilor legale de atac.

Așadar, instanța competentă a soluționa contestația

nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei și care sunt de natură

să repună în discuție o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă. O

soluție contrară ar impieta în mod grav principiul autorității de lucru

judecat, ceea ce este inadmisibil.

Or, în speță, nu este vorba despre o veritabilă

interpretare a titlului executoriu, ci, eventual de modificarea dispozitivului

hotărârii, în sensul emiterii deciziei de acordare a măsurilor reparatorii,

instanța nedispunând în acest sens, ci stabilind direct că reclamanții sunt

îndreptățiți la măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 din legea 10/2001, a

conchis instanța de apel.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs

pârâta SC P. SA București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, s-a susținut, în esență, că

decizia recurată cuprinde dispoziții contradictorii, în condițiile în care,

deși s-a reținut că Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite

dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în

sarcina unității deținătoare, confirmând, astfel, temeinicia motivelor de apel

ale pârâtei SC P. SA, cu toate acestea, respinge apelul ca nefondat.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut motive străine

de natura pricinii, stabilind în mod eronat cadrul procesual ca fiind

contestație la executare, prin care pârâta ar contesta modalitatea prin care

s-a procedat la punerea în executare a titlului executoriu, prin emiterea

somației de către executorul judecătoresc, în realitate, cererea dedusă

judecății fiind întemeiată pe dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ.,

cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

În același timp, hotărârea atacată este lipsită de

temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 400 alin.

(2) C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod greșit că, prin cererea

formulată în cauză, s-a solicitat anularea sau modificarea titlului executoriu,

în condițiile în care SC P. SA tinde la lămurirea înțelesului și a întinderii

dispozitivului.

Această cerere a fost determinată de împrejurarea că

atât creditorii, cât și executorul judecătoresc sesizat în vederea executării

silite a sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, au interpretat

dispozitivul titlului executoriu ca vizând o obligație de plată a

despăgubirilor în sarcina SC P. SA, cu toate că Legea nr. 10/2001 nu prevede o

asemenea obligație, ceea ce atestă necesitatea lămuririi de către instanță a

conținutului obligației.

Recurenta - pârâtă a precizat că executarea silită a

sentinței a început efectiv împotriva sa pentru plata unei sume de bani cu

titlu de despăgubiri, iar pentru evitarea vânzării silite a unui imobil al său,

pentru care executorul judecătoresc inițiase formalitățile legale, SC P. SA a fost

nevoită să achite suma de bani creditorilor, urmând ca, în cazul admiterii

cererii de față, să procedeze la întoarcerea executării.

Examinând decizia recurată în raport de criticile

formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Cu toate că recurenta a indicat drept temei juridic

al criticilor formulate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., se

apreciază că motivele de recurs se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizate.

Astfel, împrejurarea pretinsă de către recurentă,

anume că instanța de apel a confirmat susținerile apelantei - petente în sensul

că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în

sarcina unității deținătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a

acestora, conform normelor speciale în materie, cu toate acestea, a respins

apelul ca nefondat, nu semnifică existența unor argumente contradictorii în

cuprinsul deciziei, ci existența unei contrarietăți între considerente și

dispozitiv, dat fiind că argumentarea instanței ar fi trebuit să conducă la o

altă soluție decât cea efectiv adoptată.

Această pretinsă neregularitate din conținutul

deciziei recurate conduce la incidența cazului de casare descris de art. 304 pct.

5 C. proc. civ., sancțiunea nulității hotărârii impunându-se în măsura în care

nu s-ar putea exercita controlul de legalitate a acesteia din cauza

contrarietății dintre considerente și dispozitiv, cu consecința producerii

recurentei a unei vătămări procesuale imposibil de înlăturat în alt mod decât

prin casarea deciziei.

Nici critica privind reținerea unui alt obiect al

cererii de chemare în judecată, precum și a unui alt temei juridic decât cele

indicate de către petentă, nu poate fi încadrată în cazul prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat în motivele de recurs, susținându-se, în

fapt, că, în mod greșit, instanța de apel a confirmat aprecierea de către prima

instanță a acestor elemente ale cererii de chemare în judecată.

Așadar, recurenta susține menținerea greșită a

sentinței pronunțate cu încălcarea principiului disponibilității, critică ce

poate fi verificată în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

modul de aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Critica referitoare la necesitatea lămuririi

dispozitivului hotărârii ce reprezintă titlu executoriu a fost corect încadrată

de către recurentă în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și va fi evaluată în consecință.

Analizând motivele de recurs, înalta Curte apreciază

că nu sunt fondate criticile relative la pretinsa contrarietate între

considerente și dispozitiv, respectiv la încălcarea principiului

disponibilității, dar este fondată critica privind necesitatea lămuririi

dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008.

Este adevărat că instanța de apel a reținut, în

considerente, că Legea nr. 10/2001 nu impune acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent în sarcina unității deținătoare, deoarece există o procedură

specială de valorificare a acestora, respectiv cea a Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

A apreciat, însă, că, prin sentința a cărei lămurire se solicită, nu s-a

stabilit vreo obligație de această natură în sarcina recurentei - pârâte,

astfel încât o schimbare a conținutului obligației în sensul vizat de petentă

ar conduce la modificarea ridului executoriu însuși, rezultat imposibil de

atins pe calea contestației la executare, neavând relevanță modalitatea eventual

defectuoasă în care titlul este efectiv pus în executare.

Ca atare, nu subzistă critica referitoare la

contrarietatea dintre considerente și dispozitiv, urmând ca aprecierile

instanței de apel să fie evaluate în contextul motivului de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici critica legată de încălcarea principiului

disponibilității nu poate fi primită.

Prin cererea formulată în cauză, petenta a urmărit

lămurirea dispozitivul sentinței ce constituie titlu executoriu, finalitate ce

poate fi atinsă, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art.

2811 C. proc. civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., pretențiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv

lămurirea înțelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei

hotărâri judecătorești.

Nu există, însă, o opțiune a părții între cele două

căi procesuale, exercițiul dreptului la acțiune fiind subordonat unei

restricții de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C. proc. civ.,

anume începerea executării silite.

Astfel, se poate recurge la procedura lămuririi

hotărârii judecătorești oricând până la momentul inițierii executării, însă,

după acest moment, este posibilă doar contestația la titlu, în caz contrar,

dispozițiile relevante din secțiunea Codului referitoare la contestația la

executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. Este fără

relevanță finalizarea executării până la soluționarea contestației, fiind

suficient faptul că această contestație a fost formulată anterior finalizării.

Obiectul cererii este identic în ambele cazuri,

diferind cauza acțiunii, respectiv temeiul juridic al cererii și folosul

practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării

viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor

născute în cadrul unei executări începute.

În cazul formulării unei cereri de lămurire a

dispozitivului unei hotărâri judecătorești, instanța de judecată, în virtutea

rolului activ presupus de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., are

obligația să determine dispozițiile legale incidente, iar calificarea cererii

sub aspectul temeiului juridic adecvat reprezintă o prerogativă a instanței,

fără ca, procedând la atare calificare, să încalce principiul disponibilității,chiar

dacă reclamantul a înțeles să invoce alte norme în susținerea cererii sale.

Ca atare, vor fi înlăturate susținerile recurentei pe

acest aspect.

Analizând contestația la titlu formulată în cauză,

instanța de apel a constatat că dispozitivul sentinței civile nr. 446/2008 nu

necesită nicio lămurire, deoarece nu s-a stabilit vreo obligație în sarcina

petentei, ca unitate deținătoare, cu atât mai puțin o obligație de plată de

despăgubiri și, de altfel, nici nu se putea stabili o asemenea obligație,

potrivit legii, neavând relevanță că, în cadrul urmăririi silite, s-a procedat

la executarea unei obligații de plată a unei sume de bani.

Această apreciere a instanței de apel nu este, însă,

legală, în condițiile în care rezultă, din conținutul sentinței civile nr. 446

din 3 martie 2008, că s-a stabilit o obligație în sarcina recurentei SC P. SA,

mai mult, conținutul acestei obligații este incert. În plus, executarea

efectivă a dispoziției judecătorești într-o modalitate incompatibilă cu

interpretarea pe care însăși instanța de apel o dă normelor legale vizând

obligațiile unității deținătoare relevă necesitatea stabilirii conținutului

exact al obligației decurgând din hotărârea judecătorească.

Astfel, prin sentința civilă nr. 446/2008 „se obligă

pârâta la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de 481

mp, la valoarea de 376 lei/mp stabilită prin completarea raportului de

expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007”.

Este evident că această dispoziție relevă o obligație

stabilită în sarcina pârâtei, aceea de „acordare de măsuri reparatorii în

echivalent", și nu doar dreptul reclamantului și al intervenienților la

măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum s-a considerat prin decizia

recurată în cauză.

În considerentele sentinței, se arată doar că

măsurile reparatorii ce trebuie acordate de către pârâtă sunt cele prevăzute de

art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Unica referire din art. 29 la măsurile reparatorii în

echivalent este cea din alin. (3), potrivit căruia „In situația imobilelor

prevăzute la alin. (1) și (2)" (respectiv imobile evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), chiar dacă imobilele au fost înstrăinate) „..măsurile

reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează

sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1) fiind

aplicabile în mod corespunzător".

Se observă că art. 29 nu prevede că entitatea

învestită cu soluționarea notificării „acordă" măsuri reparatorii, astfel cum

se menționează îndispoziția judecătorească, astfel încât se impune determinarea

conținutului obligației de „acordare” stabilite de instanță.

Această operațiune este posibilă doar prin coroborare

cu art. 26 alin. (1), la care art. 29 trimite expres.

În conformitate cu art. 26 alin. (1), „Dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz,

entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Într-o interpretare literală, „acordarea" de

măsuri reparatorii stabilită în mod direct în sarcina entității învestite cu

soluționarea notificării este prevăzută de această normă doar în ipoteza

compensării cu alte bunuri sau servicii, or atare interpretare este exclusă,

deoarece compensarea nu a făcut obiectul dezbaterii contradictorii în proces și

nu s-au administrat probe cu privire la un bun identificat ca fiind disponibil

pentru compensare.

Investită cu pretențiile persoanelor îndreptățite

generate de refuzul nejustificat al unității deținătoare de soluționare a

notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, instanța de judecată a

analizat în cauză însăși notificarea, stabilind inclusiv natura măsurilor

reparatorii cuvenite, restituirea în natură sau măsuri reparatorii în

echivalent, când restituirea în natură nu a fost posibilă.

Or, soluționarea efectivă a notificării impunea, în

raport și de voința persoanelor îndreptățite, inclusiv determinarea

posibilității concrete a compensării, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză,

situație în care este exclusă interpretarea în sensul că obligația stabilită în

sarcina unității deținătoare ar fi una generică, vizând acordarea de bunuri sau

servicii în compensare, deoarece ar echivala cu o rejudecare a cauzei,

nepermisă de prezentul cadru procesual.

Unica variantă rămasă dintre cele prevăzute de art. 26

alin. (1) este cea a propunerii de acordare de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv - respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005

- prin dispoziție motivată, sens în care se conturează conținutul obligației în

discuție ca vizând emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu propunere

de despăgubiri, în condițiile arătate în dispozitivul sentinței, respectiv la

valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză

depusă la dosar la data de 21 mai 2007.

Precizarea obligației ca având acest conținut nu

reprezintă o modificare a dispozitivului, câtă vreme s-a fixat deja o obligație

în sarcina pârâtei, însă conținutul acestei obligații este incert.

Este de precizat că niciunul dintre considerentele

expuse nu este infirmat de împrejurarea că instanța de judecată a stabilit

obligația menționată în sarcina unității deținătoare, deși art. 29 din Legea nr.

10/2001, la care se face expres referire în sentință, prevede atare obligație

în sarcina instituției publice care efectuează sau, după caz, a efectuat

privatizarea, și nu a înseși unității deținătoare.

O eventuală greșeală de judecată sub aspectul

titularului obligației, în funcție de situația de fapt concretă, ar fi putut fi

îndreptată doar în calea de atac împotriva sentinței, în prezentul cadru

procesual fiind posibilă doar lămurirea dispozitivului sentinței.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în condițiile în care

sunt întrunite cerințele de aplicare a prevederilor art. 399 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., fiind necesară lămurirea dispozitivului sentinței, în

sensul celor arătate anterior.

În aplicarea art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia

recurată, în sensul că va admite apelul declarat de către pârâtă împotriva

sentinței civile nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, deoarece prima instanță, în mod greșit, nu a admis cererea de

lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008, cu toate

că această operațiune era necesară și posibilă.

Drept urmare, în baza art. 296 C. proc. civ., va

schimba în tot sentința, va admite cererea SC P. SA și va dispune lămurirea

dispozitivului sentinței civile nr. 446 din 3 martie 2008 a Tribunalului

București, secția a II-a civilă, în sensul că obligația stabilită în sarcina SN

P. SA (actualmente SC P. SA București) constă în emiterea unei dispoziții cu

propunere de despăgubiri la valoarea de 376 lei/ mp, stabilită prin completarea

raportului de expertiză depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC SC P. SA

București împotriva deciziei nr. 277/ A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia recurată în sensul că schimbă în tot

sentința nr. 10 din 11 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a IlI-a

civilă, și în consecință:

Admite cererea formulată de petenta SC P. SA

București.

Dispune lămurirea dispozitivului sentinței civile nr.

446 din 3 martie 2008 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, în

sensul că obligația stabilită în sarcina SC P. SA (actualmente SC P. SA

București) constă în emiterea unei dispoziții cu propunere de despăgubiri la

valoarea de 376 lei/mp, stabilită prin completarea raportului de expertiză

depusă la dosar la data de 21 mai 2007, în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie

2011.