ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1150/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 1991/115 din 06 august

2008, reclamantul D.E.A. a chemat în judecată M.S.P., solicitând desființarea

deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008 emisă de pârât, prin care s-a respins

notificarea și să se dispună restituirea în natură a patrimoniului farmaciei

L.V.N.D. (bunurile imobile și mobile, inclusiv fondurile depuse la bancă la

data preluării de către stat).

În subsidiar, în

cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamantul a

solicitat să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

principal, prin compensare cu alte bunuri și numai în mod excepțional prin

titluri de despăgubire.

S-a mai solicitat,

prin acțiune, să se constate că farmacia L.V.N.D. din Caransebeș a fost

preluată de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, că după preluarea abuzivă a

farmaciei, aceasta a fost desființată nelegal, să se constate că farmacia a

ajuns în posesia și administrarea directă a M.S.P., situație în care entitatea

responsabilă pentru soluționarea notificării este acest organism de stat, iar

soluționarea notificării s-a făcut contrar dispozițiilor imperative ale Legii

nr. 10/2001, cu încălcarea termenului de 60 de zile și doar după ce ministerul

a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească.

Reclamantul a

precizat că această acțiune nu vizează imobilul-construcție, în care funcționa

farmacia, deoarece această parte importantă a patrimoniului a fost recuperată.

Prin sentința civilă

nr. 439 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin a fost declinată

competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, în temeiul

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. Această

sentință a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 142 din 18 februarie

2009 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a respins recursul declarat de

reclamant.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr.

13183/3/2009.

La data de 15

februarie 2010, reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a solicitat

să se stabilească faptul că entitate învestită cu soluționarea notificării este

pârâtul, sa se ia act de solicitarea sa în sensul că toate aspectele faptice pe

care le-a susținut în petitul acțiunii sunt motive de fapt, pe care instanța

urmează să le aibă în vedere la soluționarea cauzei, să se dispună obligarea

pârâtului la emiterea unei noi decizii, iar date fiind modificările legislative

intervenite după data notificării, să se ia act că solicită restituirea, în

principal, în natura a patrimoniului farmaciei, iar în subsidiar, pentru cazul

de imposibilitate de restituire în natură, solicită masuri reparatorii, în

condițiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă

nr. 204 din 16 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

respins ca neîntemeiată acțiunea.

Prima instanță a

reținut că, la data de 09 august 2001, autorul reclamantului, D.E.L., a

notificat M.S.P., în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a

farmaciei, arătând că notificarea nu vizează imobilul în care își avea sediul

farmacia, deoarece acesta a fost recuperat deja în instanță.

Prin sentința civilă

nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

rămasă irevocabilă, a fost admisă cererea reclamanților D.E.A. și D.Z.A.,

moștenitorii notificatorului D.E.L., fiind obligat pârâtul M.S.P. să emită

decizie motivată prin care să soluționeze notificarea, în termen de 10 zile de

la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.

Ca urmare a sentinței

civile menționate, prin dispoziția nr. 6102 din 05 iunie 2008 a M.S.P. a fost

respinsă notificarea.

Tribunalul a reținut

că, la momentul formulării notificării de către autorul reclamantului, acesta a

arătat că solicită restituirea în natură a fondurilor farmaciei depuse la bănci

și bunurile mobile ce au format patrimoniul farmaciei.

Din cuprinsul

înscrisurilor atașate la dosar (procesul-verbal de predare-primire încheiat la

momentul preluării și anexele acestuia) rezultă că bunurile preluate din

farmacie erau: suma de 20.615 lei, ce reprezenta numerarul aflat în casă și

veselă, material sanitar, medicamente, reactivi pentru laborator, substanțe și

droguri, material de ambalaj, articole de drogherie, parfumuri și mobilier.

S-a apreciat că

niciunul dintre bunurile arătate nu reprezintă bunuri mobile devenite prin

încorporare bunuri imobile, conform art. 6 alin. (1), sau utilaje și instalații

în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 10/2001 au în vedere bunurile imobile prin destinație, în sensul art. 468

C. civ. Or, vesela, ustensilele, medicamentele, substanțele, materialele

sanitare și dulapurile nu pot fi în niciun caz considerate ca fiind imobile

prin destinație, ci reprezintă bunuri mobile, ce nu intra în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001. De asemenea, sumele de bani sau alte valori ce

se susține că se aflau la momentul preluării farmaciei în depozite la bănci, nu

pot fi considerate ca fiind bunuri imobile prin destinație, după cum nici

clientela sau brand-ul (emblema) farmaciei, acestea fiind bunuri mobile

incorporale.

Referitor la

nulitatea absolută a deciziei, invocată de către reclamant, ca urmare a

nesemnării acesteia de către ministrul sănătății, tribunalul a reținut că

semnarea deciziei de către o altă persoană decât reprezentantul ministerului nu

constituie o cauză de nulitate absolută a acesteia, atâta timp cât pârâtul a

recunoscut implicit, prin formularea apărărilor împotriva contestației

reclamantului, existența și conținutul deciziei.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel reclamantul D.E.A.

Prin decizia nr. 40/

A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant.

În considerentele

acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:

Critica referitoare

la faptul că sentința apelată i-a fost comunicată apelantului la 02 aprilie

2010, fără semnătura instanței, a fost apreciată ca nefondată, prin raportare

la art. 266 alin. (3) C. proc. civ. și art. 110 alin. (3) și (4) din Hotărârea

nr. 387/2005 a C.S.M., pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al

instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește

critica vizând nulitatea absolută a sentinței apelate, întemeiată pe

împrejurarea că în dispozitivul hotărârii nu se precizează că pârâtul în cauză

este Statul român, iar M.S.P. este doar reprezentantul legal al pârâtului,

Curtea de apel a reținut că obiectul acțiunii reclamantului a fost reprezentat

de contestația formulată împotriva deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008, emisă

de M.S.P. Așadar, reclamantul și-a îndreptat pretențiile împotriva emitentului

acestei decizii. În același sens, Curtea de apel a avut în vedere chiar cererea

precizatoare formulată de reclamant, în primă instanță (dosar nr. 13183/3/2009

al Tribunalul București, secția a III-a civilă), cerere în cadrul căreia acesta

a solicitat ca instanța să stabilească drept entitate învestită cu soluționarea

notificării pe acest pârât. Reclamantul nu a formulat vreo precizare în sensul

că pretențiile sale ar fi îndreptate împotriva Statului român, ci a susținut că

pârâtul M.S.P. este entitatea responsabilă pentru soluționarea notificării.

Curtea a mai

constatat, în același sens, că emiterea acestei decizii este rezultatul unui

alt demers procesual inițiat de reclamant și soluționat prin sentința civilă

nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin care pârâtul M.S.P. a fost obligat să emită decizie motivată prin

care să soluționeze notificarea. Așadar, prin această hotărâre judecătorească

definitivă s-a statuat că M.S.P. este entitatea care are obligația soluționării

notificării formulată de autorul reclamantului.

În ceea ce privește

susținerea în sensul că prima instanță nu ar fi soluționat fiecare capăt de

cerere prin dispozitiv și nu ar fi calificat cauza, Curtea de apel a apreciat

că și această susținere este nefondată, prima instanță procedând la

soluționarea acțiunii deduse judecății în întregul ei, în conformitate cu

prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Faptul că, în

susținerea contestației formulate, reclamantul a formulat mai multe solicitări

în cadrul cărora a invocat aplicarea eronată a Legii nr. 10/2001 de către

pârâtul care a soluționat notificarea, nu are drept consecință obligația

instanței de fond de a preciza în dispozitiv faptul că au fost respinse toate

aceste susțineri, câtă vreme s-a precizat expres că a fost respinsă ca

neîntemeiată contestația dedusă judecății, în întregul ei, iar prin precizările

aflate la dosarul Tribunalului București reclamantul a arătat expres că

solicită ca „toate aspectele faptice pe care le-a cerut ca instanța să le

constate în petitul acțiunii, să fie calificate ca motive de fapt ale acțiunii

formulate”.

Curtea a reținut,

totodată, că legea nu prevede o formă anume în care trebuie redat dispozitivul

hotărârii, dar este de principiu că din acesta trebuie să rezulte fără echivoc

cele hotărâte de instanță. Așa fiind, respingerea în totalitate a cererii

reclamantului înseamnă respingerea tuturor solicitărilor acestuia, iar a

considera că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor „cererilor”, ar echivala

cu un formalism exagerat care, fără îndoială, nu a fost avut în vedere de

legiuitor și, oricum, ar fi contrar chiar principiului disponibilității, față

de manifestarea expresă de voință a reclamantului, anterior evocată.

Curtea de apel a

înlăturat susținerea vizând nulitatea hotărârii apelate, motivată de

împrejurarea că în dispozitiv nu se califică cauza, reținând că instanța de

fond a menționat expres în dispozitiv că a fost învestită cu o contestație

(împotriva uneia decizii emise de pârât), cerere pe care a apreciat-o ca

neîntemeiată.

Au fost apreciate

nefondate și susținerile apelantului vizând lipsa minutei hotărârii, în dosarul

nr. 13183/3/2009 al Tribunalul București secția a III-a civilă.

Cu privire la

susținerea apelantului, potrivit căreia era necesar ca în cuprinsul minutei să

se menționeze numele judecătorului care o semnează, Curtea a reținut că art.

258 C. proc. civ. nu prevede obligația menționării numelui judecătorului,

altfel decât sub forma semnăturii personale a judecătorului cauzei, la momentul

întocmirii minutei. În plus, în cauză, nu se invocă o lipsă de identitate între

persoana care a semnat minuta și judecătorul care a pronunțat soluția atacată.

Pe de altă parte,

minuta este scrisă pe cererea formulată de reclamant în dosarul nr.

13183/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform art. 105

din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat

prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., astfel că, nemenționarea „cauzei” în care

s-a pronunțat nu poate fi apreciată ca și motiv de nulitate, câtă vreme

reclamantul trebuie să justifice o vătămare care să i se fi produs în acest

fel. Or, amplasarea pe această cerere este de natură a proba neîndoielnic că

minuta vizează contestația formulată de apelantul reclamant și care a făcut

obiectul dosarului menționat, conținutul minutei regăsindu-se, de altfel, în

dispozitivul hotărârii, în totalitate.

Curtea a apreciat ca

nefondată și critica apelantului referitoare la lipsa încheierii din data de 16

februarie 2010. Din verificarea cuprinsului hotărârii apelate instanța de apel

a reținut că aceasta cuprinde în partea introductivă elementele prevăzute de

art. 261 pct. 1 – 3 C. proc. civ., iar pronunțarea a avut loc la data de 16

februarie 2010, așa încât, de vreme ce practicaua întocmită de grefier, pe baza

celor consemnate în caietul de ședință, se regăsește în chiar cuprinsul

hotărârii, susținerile apelantului apar ca nefondate. Cauza s-a judecat la

aceeași dată la care au avut loc dezbaterile, iar încheierea face parte

integrantă din hotărâre, mai exact se constituie în prima parte a hotărârii

(practicaua), astfel că nu se poate reține o încălcarea a prevederilor art. 147

C. proc. civ.

Curtea a apreciat,

totodată, ca nefondate criticile apelantului reclamant referitoare la omisiunea

de a insera în practica aspecte legate de competența instanței, legalitatea

acțiunii, lucrările din dosar, anterioare declinării competenței către

Tribunalul București, probatoriul administrat de către Tribunalul Caraș

Severin, precizările formulate de reclamant, faptul că M.S.P. este entitatea

care a preluat în anul 1949 farmacia, conduita reclamantului în ceea ce

privește soluționarea excepției necompetenței teritoriale și formularea de

către acesta a unor cereri de reexaminare.

În acest sens, Curtea

a avut în vedere aspectele anterior reliefate, în sensul că practicaua cuprinde

elementele prevăzute de art. 261 pct. 1 – 3 C. proc. civ., menționând atât

instanța care a pronunțat hotărârea, numele judecătorului care a luat parte la

judecată, numele părților, calitatea în care s-au judecat, obiectul cererii. În

plus, aceasta poartă mențiunea că părțile nu au fost prezente, dar au solicitat

judecarea cauzei în lipsă. Or, câtă vreme, la data dezbaterilor,

apelantul-reclamant nu a fost prezent, nefiind prezent nici pârâtul, nu se

justifica inserarea mențiunilor la care face referire apelantul, în cuprinsul

practicalei, aceasta trebuind să reflecte ceea ce s-a petrecut în instanță în

ședința publică din 16 februarie 2010.

În ceea ce privește

criticile vizând omisiunea primei instanțe de a preciza și analiza lucrările

din dosar și probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut că,

prima instanță a expus pe larg, în considerente, atât solicitările părților,

cât și soluțiile pronunțate în ceea ce privește competența teritorială de

soluționare a cauzei (instanța Tribunalului București fiind învestită ca efect

al analizei acestei excepții, în primul ciclu procesual, prin decizia

irevocabilă nr. 142 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara) și în

ceea ce privește cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant.

Pe de altă parte,

prima instanță s-a raportat la proba cu înscrisuri administrată în cauză,

analizând procesul-verbal de predare primire din data de 04 aprilie 1949,

încheiat la momentul preluării și cele 12 anexe ale acestuia, probă care fusese

invocată de reclamant și anexată notificării formulate.

De altfel, în

cuprinsul criticii formulate, apelatul nu precizează alte probe care nu ar fi

fost analizate, în realitate, susținerile acestuia vizând mai degrabă o

nemulțumire legată de modul în care instanța de fond a reținut situația de

fapt, valorificând acest probatoriu, prin indicarea elementelor de patrimoniu

ale farmaciei, evidențiate de aceste înscrisuri.

Instanța de apel a

mai reținut că, față de obiectul notificării (restituirea bunurilor farmaciei,

în temeiul Legii nr. 10/2001, cu excepția imobilului în care își avea sediul

farmacia, deja recuperat de fostul proprietar), analiza legalității și

temeiniciei deciziei contestate se impunea a fi făcută prin verificarea

situației de fapt, rezultată din evaluarea probatoriului administrat de

reclamant și a incidenței dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001,

care au constituit temeiul pretențiilor acestuia.

Instanța a constatat

că, la momentul preluării, au fost întocmite procese-verbale prin care s-a

procedat la predarea-preluarea bunurilor farmaciei D., anexele la aceste

procese-verbale cuprinzând inventarul bunurilor. Reclamantul nu a probat

existența în patrimoniul farmaciei și preluarea de către autoritățile statului

și a altor bunuri, în condițiile stabilite de art. 1, art. 2, art. 6, art. 23

sau art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Verificând aceste

procese-verbale, Curtea de apel a reținut că în cuprinsul lor se menționează că

la momentul preluării inventarului farmaciei de către reprezentantul M.S.P.,

aceasta avea o încăpere cu destinația de laborator și o magazie, fiind ridicate

următoarele bunuri mobile: suma de 20.615 lei, veselă, ustensile, reactivi,

substanțe și specialități farmaceutice și medicamente, material sanitar,

articole de drogherie și parfumerie, material de ambalaj, mobilier, registre, elemente

de arhiva cuprinzând dosare cu actele farmaciei, procese-verbale de impunere,

stoc de mărfuri, buletine de verificare greutăți, facturi, rețete,

procese-verbale de achitare taxe sanitare, boniere, foaie de comanda și o

chitanța de 5000 lei, contravaloare marfa.

În raport de

prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobile, în

sensul acestei legi, sunt terenurile cu sau fără construcții și bunurile mobile

devenite imobile prin încorporare în construcții, instanța de apel a apreciat

că suma de bani, medicamentele, mobilierul, ustensilele și bunurile de inventar

evidențiate de probatoriul anterior evaluat, nu fac parte din categoria

bunurilor imobile în înțelesul dispoziției legale sus menționate, care impune

condiția „încorporării” bunurilor mobile în construcțiile preluate, ceea ce

implică nu doar o simplă afectare a destinației bunului mobil, ci o înglobare a

bunului mobil în respectiva construcție.

Curtea de apel a mai

reținut că, prin Legea nr. 10/2001, pe care apelantul își întemeiază

pretențiile, nu s-au reglementat măsuri reparatorii pentru toate bunurile

mobile naționalizate, ci exclusiv pentru imobile și pentru cele 2 categorii de

bunuri mobile, menționate în art. 6 alin. (1) și (2), legiuitorul înțelegând să

excludă din sfera legii speciale toate acele bunuri mobile care nu sunt

încorporate în construcții sau care nu reprezintă instalații sau utilaje,

existente și necasate sau neînlocuite la data de 14 februarie 2001.

În plus, Legea nr.

10/2001 impune, în ceea ce privește instalațiile și utilajele preluate, cerința

ca aceste bunuri să existe la momentul intrării în vigoare a legii și să nu fi

fost casate sau înlocuite. Or, reclamantul nu a administrat probe care să

răstoarne constatarea din decizia contestată, în sensul că bunurile menționate

în notificare nu există în patrimoniul pârâtului.

Instanța de apel a

apreciat nefondată critica apelantului vizând greșita soluționare a excepției

nulității deciziei contestate, reținând, față de prevederile art. 7 alin. (2)

și art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 862/2006, privind organizarea și funcționarea

M.S.P., în vigoare la data emiterii deciziei contestate, precum și în raport de

Ordinul nr. 1170 din 2 iulie 2007 al M.S.P. depus la dosarul de apel, că s-a

făcut dovada împuternicirii de a semna decizia contestată în numele și pentru

M.S.P.

Apelantul a invocat,

în faza procesuală a apelului, nulitatea acestui ordin, nulitate fundamentată

pe împrejurarea că actul a fost depus la dosar în fotocopie, fără a se prezenta

și originalul. Cu privire la această excepție Curtea de apel a reținut că, prin

adresa emisă de M.S.P., se confirmă că acest înscris este o copie a actului

aflat în arhiva pârâtului, fiind astfel îndeplinite cerințele impuse de art.

116 alin. (2) raportat la art. 298 C. proc. civ.

Referitor la

susținerea apelantului în sensul că prima instanță a omis a se pronunța asupra

excepției tardivității depunerii întâmpinării de către pârât, instanța de apel

a constatat că, deși susținerea este fondată, această împrejurare nu poate conduce

în mod singular la constatarea unei cauze de nulitate a sentinței apelate, câtă

vreme reclamantul nu justifică o vătămare care să nu poată fi altfel

înlăturată, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În cauză, o eventuală

vătămare poate fi înlăturată prin însăși exercitarea prezentei căi de atac, în

cadrul căreia instanța de control judiciar, în virtutea caracterului devolutiv

al apelului, are posibilitatea de a analiza această excepție, fără a fi

necesară desființarea hotărârii.

Procedând în sensul

examinării excepției invocate, Curtea de apel a constatat că întâmpinarea

formulată de pârât în primă instanță a fost expediată, așa cum rezultă din

borderoul existent la dosarul nr. 199/115/2008 al Tribunalului Caraș Severin,

la data de 29 august 2008, astfel că, prin raportare la prevederile art. 104 C.

proc. civ., nu se poate reține încălcarea prevederile art. 114

1

alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de apel a

apreciat nefondată și susținerea apelantului în sensul că prima instanță și-a

depășit atribuțiile prin modul în care a soluționat cauza, reținând că instanța

de fond nu a săvârșit acte care să intre în atribuțiile unor organe aparținând

altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul D.E.A., criticând-o pentru următoarele motive:

deciziei nu precizează că pârât în cauză este Statul Român, reprezentat prin

M.S.P., nu soluționează fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată

instanța, nu precizează că hotărârea este definitivă și menționează greșit

calea de atac;

cauzei lipsește nelegal minuta hotărârii, act procedural de o importanță

deosebită, în schimb la dosar se află niște însemnări intitulate ,,20 ianuarie

2011 Dec.", care diferă de dispozitivul soluției date în dosar, reținând

doar esența acestuia; astfel, notarea menționată nu precizează cauza în care

s-a pronunțat hotărârea respectivă, nu precizează (nominalizează) numele

persoanelor a căror semnături indescifrabile însoțește notarea, situație

nelegală care împiedică verificarea efectivă a persoanelor semnatare cu ocazia

controlului judiciar și omite vădit incorect a preciza toate elementele

procedurale ale unui dispozitiv de hotărâre civilă încheiat în condiții legale;

cauzei lipsește nelegal încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2010,

ceea ce înseamnă că acest act procedural extrem de important pentru judecarea

cauzei în căile de atac nu a fost vreodată întocmit, situație în care au fost

încălcate flagrant dispozițiile art. 147 C. proc. civ., respectiv, incorect, în

practicaua hotărârii nu se indică faptul că amintita încheiere ar face parte

integrantă din hotărâre, cu toate că sunt reținute parțial doar unele aspecte ale

judecății;

cuprinde susținerile recurentului în sprijinul excepției nulității actelor

comunicate de intimată, iar lipsa unei analize pertinente a aspectelor

învederate dovedesc părtinirea judecătorilor, astfel încât hotărârea este

lovită de nulitate absolută;

privind lipsa minutei soluției pronunțate de prima instanță a fost respins în

mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ.;

privind nesoluționarea tuturor capetelor de cerere a fost, de asemenea, greșit

respins, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 258 alin. (1) și

art. 261 C. proc. civ.;

soluționat greșit și motivul de apel referitor la lipsa încheierii de ședință

din data de 16 februarie 2010, raționamentul instanței fiind rezultatul

analizei greșite și nelegale a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., fiind astfel încălcate și prevederile art. 147 C. proc. civ. lipsa

încheierii de ședință menționate este cu atât mai importantă cu cât la acel

termen de judecată recurentul a depus o cerere cu precizări, care trebuia

consemnată, pusă în discuție și comunicată părții adverse;

susțineri ale instanței sunt nesusținute prin dispoziții legale sau prin

indicarea dovezilor de la dosar, ceea ce dovedește absurdul și insolența când

se dorește justificarea unei soluții nelegale și preconcepute; în acest sens,

recurentul exemplifică prin reținerea de către instanța de apel a faptului că

bunurile mobile aveau o existență de sine stătătoare, fiind preluate ca atare,

susținere apreciată de recurent ca fiind „o vorbărie neprincipială și explicit

netemeinică”, cu omiterea pronunțării asupra aspectului central al cauzei, și

anume, că toate dotările și bunurile instituției-farmacie preluate dovedit

abuziv de către statul totalitar constituie imobil prin incorporare”;

motivul de apel vizând nulitatea deciziei emise în soluționarea notificării

datorită lipsei semnăturii ministrului; în decizie trebuia menționată persoana

care a fost împuternicită să semneze, cât și actul în baza căruia s-a transmis

dreptul de semnătură;

respins motivul de apel privind nulitatea absolută a sentinței pentru

nepronunțarea asupra excepției tardivității depunerii întâmpinării;

referitor la depășirea atribuțiilor instanței este soluționat fără o analiză

pertinentă și fără a se dovedi justețea celor reținute de către instanță;

nu a s-a pronunțat asupra cererii apelantului de a se stabili că sentința este

nelegală și netemeinică, nu s-a pronunțat asupra lucrărilor din dosar după

declinarea competenței de către Tribunalul Caraș Severin, a omis să stabilească

adevărul în cauză prin omisiuni premeditate, nu s-a pronunțat asupra excepției

de nulitate absolută a sentinței, a dat litigiului o interpretare proprie,

străină celei reale;

octombrie 2010 este nelegală și netemeinică, deoarece nu soluționează excepția

ridicată și cererile formulate în cadrul răspunsului la întâmpinare, respectiv

nu se motivează dispoziția instanței de a solicita relații de la intimatul

pârât;

noiembrie 2010 este nelegală și netemeinică, deoarece nu consemnează problemele

cu care a fost sesizată instanța, nu soluționează excepția tardivității

întâmpinării, indicând în mod nelegal că această excepție se poate soluționa

doar în căile de atac.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

deciziei, ca și dispozitivul sentinței, precizează în mod corect calitatea de

pârât a M.S.P., indicat ca atare chiar de către reclamant, prin cererea de

chemare în judecată. De altfel, recurentul se limitează să invoce faptul că

decizia din apel ar fi lovită de nulitate absolută deoarece nu menționează ca

pârât Statul român, fără însă a motiva în vreun fel această susținere.

Instanța de apel a

analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită, în limitele cadrului

procesual stabilit la prima instanță. În apel nu trebuia să se soluționeze din

nou „fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată instanța”, așa cum

pretinde recurentul. Spre deosebire de faza judecății în primă instanță, în

care se examinează capetele de cerere ale acțiunii, apelul este o cale de atac

îndreptată împotriva hotărârii pronunțate, instanța de control judiciar

examinând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe prin raportare la

motivele de apel.

Indicarea greșită a

căii de atac a apelului în dispozitivul deciziei recurate, precum și lipsa

mențiunii că decizia este definitivă, nu constituie motive de nulitate

absolută, în condițiile în care calea de atac este stabilită prin lege, iar

Înalta Curte învestită cu soluționarea acesteia o califică în mod corect ca

fiind recurs, astfel încât părțile nu pot justifica nicio vătămare în sensul

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

minutei deciziei recurate, recurentul reia cu argumente identice susținerile

din apel, raportate însă, de această, dată, la decizia instanței de apel.

Înalta Curte apreciază că aspectele învederate de recurent au fost corect

soluționate de instanța de apel, aceeași soluție fiind valabilă și în ceea ce

privește critica identică din recurs.

Fără a relua

raționamentul pentru care instanța de apel a respins critica privind lipsa

minutei sentinței primei instanțe, Înalta Curte reține că minuta deciziei din

apel a fost întocmită cu respectarea art. 258 alin. (1) C. proc. civ., fiind

indicată soluția de respingere a apelului, data pronunțării și semnăturile

judecătorilor care au compus completul de apel. Lipsa din minută a mențiunilor

referitoare la părțile dosarului și numele judecătorilor care au pronunțat

decizia nu sunt de natură a atrage nulitatea acestui act procedural, în

condițiile în care minuta a fost consemnată pe prima filă a dosarului instanței

de apel, neexistând riscul confuziei cu soluția pronunțată în alt litigiu, iar

identitatea judecătorilor care au pronunțat decizia din apel este dovedită prin

semnăturile acestora, care sunt identice, atât în minută, cât și în exemplarul

deciziei aflat la dosarul cauzei.

critica ce privește lipsa încheierii de ședință din data de 20 ianuarie 2010,

Înalta Curte constată că recurentul este în eroare cu privire la perioada în

care dosarul s-a aflat pe rolul instanței de apel. Astfel, cererea de apel a

fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010, iar decizia din apel a fost

pronunțată la data de 20 ianuarie 2011, nefiind posibilă existența unei

încheieri a instanței de apel din data de 20 ianuarie 2010, așa cum pretinde

recurentul.

nulitatea actelor comunicate de intimat, excepție invocată de apelantul

reclamant în apel și motivată prin aceea că nu au fost semnate de ministrul

sănătății, ci de alte persoane, Înalta Curte constată că la dosarul instanței

de apel s-au depus Ordinul nr. R/300 din 26 februarie 2010 al M.S.P., prin care

doamna G.M.N., în calitate de director al D.L.A.J., a fost împuternicită să

semneze, în numele și pentru M.S.P., actele de procedură ce vor fi depuse în

dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, precum și Ordinul nr. 1170

din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin care s-a delegat domnului B.C.N. dreptul de

semnătură în ceea ce privește deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Ordinele menționate

fac dovada că persoanele care au semnat actele depuse la dosar de intimatul

pârât (atât dispoziția contestată, cât și întâmpinarea) emană de la acesta,

fiind semnate de persoane împuternicite expres de M.S.P., motiv pentru care

excepția nulității astfel argumentată este nefondată.

Nu poate fi reținută

nici critica referitoare la lipsa certificării copiilor pentru conformitate cu

originalul. Nu există nicio suspiciune sub aspectul conformității copiilor de

pe cele două ordine cu originalele aflate în arhiva M.S.P., în condițiile în

care acestea au fost depuse la dosar însoțite de adrese de înaintare, în

original, emanând de la autoritatea emitentă, adrese în cuprinsul cărora se

reia în esență conținutul actelor comunicate în copie, ceea ce echivalează cu

certificarea, în sensul art. 116 alin. (1) C. proc. civ.

privește motivul de apel vizând lipsa minutei soluției pronunțate de prima

instanță, instanța de apel a reținut în mod corect că aceasta se regăsește la

dosarul primei instanțe, fiind întocmită cu respectarea condițiilor de formă

prevăzute de art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin

Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., cu modificările ulterioare. Susținerea recurentului

în sensul că minuta ar trebui să fie identică sub aspectul formei cu

dispozitivul final al hotărârii este neîntemeiată, însuși sensul noțiunii de

„minută” desemnând ideea că aceasta reprezintă consemnarea rezultatului

deliberării, prin indicarea elementelor sale esențiale.

rezolvat corect și motivul de apel privind nesoluționarea prin dispozitiv a

tuturor capetelor de cerere. Respingând acțiunea în întregul său, instanța a

soluționat astfel toate cererile cu care a fost învestită de reclamant, nefiind

necesară respingerea în mod succesiv și separat a fiecărui capăt de cerere.

criticii din apel referitoare la lipsa încheierii de ședință din data de 16

februarie 2010, prin decizia recurată s-a reținut în mod corect că, întrucât la

aceeași dată s-a pronunțat și hotărârea primei instanțe, elementele prevăzute

la art. 261 pct. 1-3 C. proc. civ. sunt cuprinse în practicaua întocmită de

grefier, ce constituie prima parte a hotărârii, așa încât nu se poate reține o

încălcarea a prevederilor art. 147 C. proc. civ.

recurentului referitoare la modul în care instanța de apel a calificat natura

bunurilor pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, opinia acestuia

potrivit căreia argumentarea instanței ar fi „o vorbărie neprincipială și

explicit netemeinică”, precum și susținerea recurentului în sensul că toate

dotările și bunurile instituției-farmacie constituie imobile prin încorporare,

reprezintă simple afirmații neargumentate juridic, prin care recurentul își exprimă

dezacordul față de soluția pronunțată, dar care nu sunt susceptibile de

încadrare în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

modului corect în care instanța de apel a soluționat motivul de apel vizând

nulitatea deciziei emise în soluționarea notificării (nulitate susținută de

recurent pe considerentul lipsei semnăturii ministrului), Înalta Curte s-a

pronunțat deja în considerentul prezentei decizii, reținând că la dosarul

instanței de apel s-a depus Ordinul nr. 1170 din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin

care semnatarului deciziei contestate i s-a delegat de către ministru dreptul

de semnătură în ceea ce privește deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Afirmația

recurentului, în sensul că în decizia de soluționare a notificării trebuia

menționată persoana care a fost împuternicită să semneze, cât și actul în baza

căruia s-a transmis dreptul de semnătură, nu are la bază niciun temei legal,

dovada delegării dreptului de semnătură făcută prin ordinul ministrului

înlăturând critica de nulitate susținută de recurent.

Nu poate fi reținut

nici argumentul potrivit căruia, pentru asigurarea valabilității deciziei de

soluționare a notificării, ar fi trebuit să se transfere chiar dreptul de

reprezentare al ministerului către persoana semnatară, o astfel de afirmație

nefiind întemeiată pe nicio dispoziție legală.

recurentului, raportată la modul de soluționare a motivului de apel privind

nulitatea absolută a sentinței pentru nepronunțarea asupra excepției

tardivității depunerii întâmpinării, este neargumentată din punct de vedere

juridic. În susținerea acestei critici, recurentul arată că, „din moment ce

prima instanță nu și-a îndeplinit efectiv și corect îndatoririle sale,

rezultatul activității sale nu poate fi decât nelegal și netemeinic”. Deși a

precizat formal că își întemeiază acest motiv de recurs pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., simpla invocare a nelegalității deciziei, fără a se

arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, nu permite încadrarea în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

motivul de apel privind depășirea atribuțiilor instanței, curtea de apel a

reținut în motivarea deciziei că prima instanță a fost chemată să se pronunțe

asupra unor aspecte de fond și de procedură, iar din analiza considerentelor

instanței de fond se constată că aceasta nu a săvârșit acte care să intre în

atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât

cea judecătorească. Rezultă astfel că instanța de apel a analizat și acest

motiv de apel, iar în recurs nu se arată de către recurent sub ce aspect s-ar

fi săvârșit pretinsa depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, limitându-se

la simpla contestare a pertinenței și justeței celor reținute de instanța de

apel.

(potrivit cărora instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii apelantului

de a se stabili că sentința este nelegală și netemeinică, nu s-a pronunțat

asupra lucrărilor din dosar după declinarea competenței de către Tribunalul

Caraș Severin, a omis să stabilească adevărul în cauză prin omisiuni

premeditate, nu s-a pronunțat asupra excepției de nulitate absolută a

sentinței, a dat litigiului o interpretare proprie, străină celei reale)

reprezintă, de asemenea, simple afirmații, neargumentate din punct de vedere

juridic și neîncadrabile în motivele de recurs prevăzute de lege.

referitoare la nelegalitatea încheierii din 07 octombrie 2010 nu poate fi

primită. Prin această încheiere, instanța de apel a dispus administrarea de

probe în vederea soluționării motivului de apel privind nulitatea dispoziției

contestate și a excepției nulității întâmpinării depuse de pârât, în sensul

emiterii unei adrese către acesta din urmă pentru a se comunica ordinul

ministrului în baza căruia a fost delegat dreptul de semnătură (probă cu

privire la care reclamantul s-a opus). Această măsură a instanței de apel a

fost motivată prin încheierea din 18 noiembrie 2010 și este în deplin acord cu

prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora: „Judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în

întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților

necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă

părțile se împotrivesc”.

critică, îndreptată împotriva încheierii din 18 noiembrie 2010 a instanței de apel,

nu poate fi primită, din conținutul acesteia rezultând că instanța a consemnat

și a soluționat motivat cererile și excepțiile formulate de reclamant la acel

termen de judecată. Contrar susținerilor recurentului, prin încheierea de

ședință menționată s-a admis excepția acestuia privind tardivitatea depunerii

întâmpinării.

În raport de aceste

considerente, potrivit cărora niciunul dintre motivele de recurs invocate de

recurent nu poate fi apreciat ca fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.A. împotriva deciziei nr. 40/ A

din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 februarie 2012.