ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1150/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 1991/115 din 06 august 2008, reclamantul D.E.A. a chemat în judecată M.S.P., solicitând desființarea deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008 emisă de pârât, prin care s-a respins notificarea și să se dispună restituirea în natură a patrimoniului farmaciei L.V.N.D. (bunurile imobile și mobile, inclusiv fondurile depuse la bancă la data preluării de către stat). În subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamantul a solicitat să se dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în principal, prin compensare cu alte bunuri și numai în mod excepțional prin titluri de despăgubire.
S-a mai solicitat, prin acțiune, să se constate că farmacia L.V.N.D. din Caransebeș a fost preluată de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, că după preluarea abuzivă a farmaciei, aceasta a fost desființată nelegal, să se constate că farmacia a ajuns în posesia și administrarea directă a M.S.P., situație în care entitatea responsabilă pentru soluționarea notificării este acest organism de stat, iar soluționarea notificării s-a făcut contrar dispozițiilor imperative ale Legii nr. 10/2001, cu încălcarea termenului de 60 de zile și doar după ce ministerul a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească. Reclamantul a precizat că această acțiune nu vizează imobilul-construcție, în care funcționa farmacia, deoarece această parte importantă a patrimoniului a fost recuperată.
Prin sentința civilă nr. 439 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Caraș-Severin a fost declinată competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată. Această sentință a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 142 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a respins recursul declarat de reclamant. Pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 13183/3/2009.
La data de 15 februarie 2010, reclamantul a depus cerere precizatoare prin care a solicitat să se stabilească faptul că entitate învestită cu soluționarea notificării este pârâtul, sa se ia act de solicitarea sa în sensul că toate aspectele faptice pe care le-a susținut în petitul acțiunii sunt motive de fapt, pe care instanța urmează să le aibă în vedere la soluționarea cauzei, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii, iar date fiind modificările legislative intervenite după data notificării, să se ia act că solicită restituirea, în principal, în natura a patrimoniului farmaciei, iar în subsidiar, pentru cazul de imposibilitate de restituire în natură, solicită masuri reparatorii, în condițiile stabilite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin sentința civilă nr. 204 din 16 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea. Prima instanță a reținut că, la data de 09 august 2001, autorul reclamantului, D.E.L., a notificat M.S.P., în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a farmaciei, arătând că notificarea nu vizează imobilul în care își avea sediul farmacia, deoarece acesta a fost recuperat deja în instanță. Prin sentința civilă nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă cererea reclamanților D.E.A. și D.Z.A., moștenitorii notificatorului D.E.L., fiind obligat pârâtul M.S.P. să emită decizie motivată prin care să soluționeze notificarea, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a acestei hotărâri.
Ca urmare a sentinței civile menționate, prin dispoziția nr. 6102 din 05 iunie 2008 a M.S.P. a fost respinsă notificarea. Tribunalul a reținut că, la momentul formulării notificării de către autorul reclamantului, acesta a arătat că solicită restituirea în natură a fondurilor farmaciei depuse la bănci și bunurile mobile ce au format patrimoniul farmaciei. Din cuprinsul înscrisurilor atașate la dosar (procesul-verbal de predare-primire încheiat la momentul preluării și anexele acestuia) rezultă că bunurile preluate din farmacie erau: suma de 20.615 lei, ce reprezenta numerarul aflat în casă și veselă, material sanitar, medicamente, reactivi pentru laborator, substanțe și droguri, material de ambalaj, articole de drogherie, parfumuri și mobilier.
S-a apreciat că niciunul dintre bunurile arătate nu reprezintă bunuri mobile devenite prin încorporare bunuri imobile, conform art. 6 alin. (1), sau utilaje și instalații în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 10/2001 au în vedere bunurile imobile prin destinație, în sensul art. 468 C. civ. Or, vesela, ustensilele, medicamentele, substanțele, materialele sanitare și dulapurile nu pot fi în niciun caz considerate ca fiind imobile prin destinație, ci reprezintă bunuri mobile, ce nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. De asemenea, sumele de bani sau alte valori ce se susține că se aflau la momentul preluării farmaciei în depozite la bănci, nu pot fi considerate ca fiind bunuri imobile prin destinație, după cum nici clientela sau brand-ul (emblema) farmaciei, acestea fiind bunuri mobile incorporale.
Referitor la nulitatea absolută a deciziei, invocată de către reclamant, ca urmare a nesemnării acesteia de către ministrul sănătății, tribunalul a reținut că semnarea deciziei de către o altă persoană decât reprezentantul ministerului nu constituie o cauză de nulitate absolută a acesteia, atâta timp cât pârâtul a recunoscut implicit, prin formularea apărărilor împotriva contestației reclamantului, existența și conținutul deciziei. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamantul D.E.A. Prin decizia nr. 40/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: Critica referitoare la faptul că sentința apelată i-a fost comunicată apelantului la 02 aprilie 2010, fără semnătura instanței, a fost apreciată ca nefondată, prin raportare la art. 266 alin. (3) C. proc.
civ. și art. 110 alin. (3) și (4) din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești. În ceea ce privește critica vizând nulitatea absolută a sentinței apelate, întemeiată pe împrejurarea că în dispozitivul hotărârii nu se precizează că pârâtul în cauză este Statul român, iar M.S.P. este doar reprezentantul legal al pârâtului, Curtea de apel a reținut că obiectul acțiunii reclamantului a fost reprezentat de contestația formulată împotriva deciziei nr. 6102 din 05 iunie 2008, emisă de M.S.P. Așadar, reclamantul și-a îndreptat pretențiile împotriva emitentului acestei decizii. În același sens, Curtea de apel a avut în vedere chiar cererea precizatoare formulată de reclamant, în primă instanță (dosar nr. 13183/3/2009 al Tribunalul București, secția a III-a civilă), cerere în cadrul căreia acesta a solicitat ca instanța să stabilească drept entitate învestită cu soluționarea notificării pe acest pârât.
Reclamantul nu a formulat vreo precizare în sensul că pretențiile sale ar fi îndreptate împotriva Statului român, ci a susținut că pârâtul M.S.P. este entitatea responsabilă pentru soluționarea notificării. Curtea a mai constatat, în același sens, că emiterea acestei decizii este rezultatul unui alt demers procesual inițiat de reclamant și soluționat prin sentința civilă nr. 1435 din 20 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care pârâtul M.S.P. a fost obligat să emită decizie motivată prin care să soluționeze notificarea. Așadar, prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a statuat că M.S.P. este entitatea care are obligația soluționării notificării formulată de autorul reclamantului.
În ceea ce privește susținerea în sensul că prima instanță nu ar fi soluționat fiecare capăt de cerere prin dispozitiv și nu ar fi calificat cauza, Curtea de apel a apreciat că și această susținere este nefondată, prima instanță procedând la soluționarea acțiunii deduse judecății în întregul ei, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Faptul că, în susținerea contestației formulate, reclamantul a formulat mai multe solicitări în cadrul cărora a invocat aplicarea eronată a Legii nr. 10/2001 de către pârâtul care a soluționat notificarea, nu are drept consecință obligația instanței de fond de a preciza în dispozitiv faptul că au fost respinse toate aceste susțineri, câtă vreme s-a precizat expres că a fost respinsă ca neîntemeiată contestația dedusă judecății, în întregul ei, iar prin precizările aflate la dosarul Tribunalului București reclamantul a arătat expres că solicită ca „toate aspectele faptice pe care le-a cerut ca instanța să le constate în petitul acțiunii, să fie calificate ca motive de fapt ale acțiunii formulate”.
Curtea a reținut, totodată, că legea nu prevede o formă anume în care trebuie redat dispozitivul hotărârii, dar este de principiu că din acesta trebuie să rezulte fără echivoc cele hotărâte de instanță. Așa fiind, respingerea în totalitate a cererii reclamantului înseamnă respingerea tuturor solicitărilor acestuia, iar a considera că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor „cererilor”, ar echivala cu un formalism exagerat care, fără îndoială, nu a fost avut în vedere de legiuitor și, oricum, ar fi contrar chiar principiului disponibilității, față de manifestarea expresă de voință a reclamantului, anterior evocată. Curtea de apel a înlăturat susținerea vizând nulitatea hotărârii apelate, motivată de împrejurarea că în dispozitiv nu se califică cauza, reținând că instanța de fond a menționat expres în dispozitiv că a fost învestită cu o contestație (împotriva uneia decizii emise de pârât), cerere pe care a apreciat-o ca neîntemeiată.
Au fost apreciate nefondate și susținerile apelantului vizând lipsa minutei hotărârii, în dosarul nr. 13183/3/2009 al Tribunalul București secția a III-a civilă. Cu privire la susținerea apelantului, potrivit căreia era necesar ca în cuprinsul minutei să se menționeze numele judecătorului care o semnează, Curtea a reținut că art. 258 C. proc. civ. nu prevede obligația menționării numelui judecătorului, altfel decât sub forma semnăturii personale a judecătorului cauzei, la momentul întocmirii minutei. În plus, în cauză, nu se invocă o lipsă de identitate între persoana care a semnat minuta și judecătorul care a pronunțat soluția atacată.
Pe de altă parte, minuta este scrisă pe cererea formulată de reclamant în dosarul nr. 13183/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform art. 105 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., astfel că, nemenționarea „cauzei” în care s-a pronunțat nu poate fi apreciată ca și motiv de nulitate, câtă vreme reclamantul trebuie să justifice o vătămare care să i se fi produs în acest fel. Or, amplasarea pe această cerere este de natură a proba neîndoielnic că minuta vizează contestația formulată de apelantul reclamant și care a făcut obiectul dosarului menționat, conținutul minutei regăsindu-se, de altfel, în dispozitivul hotărârii, în totalitate.
Curtea a apreciat ca nefondată și critica apelantului referitoare la lipsa încheierii din data de 16 februarie 2010. Din verificarea cuprinsului hotărârii apelate instanța de apel a reținut că aceasta cuprinde în partea introductivă elementele prevăzute de art. 261 pct. 1 – 3 C. proc. civ., iar pronunțarea a avut loc la data de 16 februarie 2010, așa încât, de vreme ce practicaua întocmită de grefier, pe baza celor consemnate în caietul de ședință, se regăsește în chiar cuprinsul hotărârii, susținerile apelantului apar ca nefondate. Cauza s-a judecat la aceeași dată la care au avut loc dezbaterile, iar încheierea face parte integrantă din hotărâre, mai exact se constituie în prima parte a hotărârii (practicaua), astfel că nu se poate reține o încălcarea a prevederilor art. 147 C. proc.
civ. Curtea a apreciat, totodată, ca nefondate criticile apelantului reclamant referitoare la omisiunea de a insera în practica aspecte legate de competența instanței, legalitatea acțiunii, lucrările din dosar, anterioare declinării competenței către Tribunalul București, probatoriul administrat de către Tribunalul Caraș Severin, precizările formulate de reclamant, faptul că M.S.P. este entitatea care a preluat în anul 1949 farmacia, conduita reclamantului în ceea ce privește soluționarea excepției necompetenței teritoriale și formularea de către acesta a unor cereri de reexaminare. În acest sens, Curtea a avut în vedere aspectele anterior reliefate, în sensul că practicaua cuprinde elementele prevăzute de art. 261 pct. 1 – 3 C. proc.
civ., menționând atât instanța care a pronunțat hotărârea, numele judecătorului care a luat parte la judecată, numele părților, calitatea în care s-au judecat, obiectul cererii. În plus, aceasta poartă mențiunea că părțile nu au fost prezente, dar au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Or, câtă vreme, la data dezbaterilor, apelantul-reclamant nu a fost prezent, nefiind prezent nici pârâtul, nu se justifica inserarea mențiunilor la care face referire apelantul, în cuprinsul practicalei, aceasta trebuind să reflecte ceea ce s-a petrecut în instanță în ședința publică din 16 februarie 2010. În ceea ce privește criticile vizând omisiunea primei instanțe de a preciza și analiza lucrările din dosar și probatoriul administrat în cauză, instanța de apel a reținut că, prima instanță a expus pe larg, în considerente, atât solicitările părților, cât și soluțiile pronunțate în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei (instanța Tribunalului București fiind învestită ca efect al analizei acestei excepții, în primul ciclu procesual, prin decizia irevocabilă nr. 142 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara) și în ceea ce privește cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamant.
Pe de altă parte, prima instanță s-a raportat la proba cu înscrisuri administrată în cauză, analizând procesul-verbal de predare primire din data de 04 aprilie 1949, încheiat la momentul preluării și cele 12 anexe ale acestuia, probă care fusese invocată de reclamant și anexată notificării formulate. De altfel, în cuprinsul criticii formulate, apelatul nu precizează alte probe care nu ar fi fost analizate, în realitate, susținerile acestuia vizând mai degrabă o nemulțumire legată de modul în care instanța de fond a reținut situația de fapt, valorificând acest probatoriu, prin indicarea elementelor de patrimoniu ale farmaciei, evidențiate de aceste înscrisuri.
Instanța de apel a mai reținut că, față de obiectul notificării (restituirea bunurilor farmaciei, în temeiul Legii nr. 10/2001, cu excepția imobilului în care își avea sediul farmacia, deja recuperat de fostul proprietar), analiza legalității și temeiniciei deciziei contestate se impunea a fi făcută prin verificarea situației de fapt, rezultată din evaluarea probatoriului administrat de reclamant și a incidenței dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, care au constituit temeiul pretențiilor acestuia. Instanța a constatat că, la momentul preluării, au fost întocmite procese-verbale prin care s-a procedat la predarea-preluarea bunurilor farmaciei D., anexele la aceste procese-verbale cuprinzând inventarul bunurilor.
Reclamantul nu a probat existența în patrimoniul farmaciei și preluarea de către autoritățile statului și a altor bunuri, în condițiile stabilite de art. 1, art. 2, art. 6, art. 23 sau art. 24 din Legea nr. 10/2001. Verificând aceste procese-verbale, Curtea de apel a reținut că în cuprinsul lor se menționează că la momentul preluării inventarului farmaciei de către reprezentantul M.S.P., aceasta avea o încăpere cu destinația de laborator și o magazie, fiind ridicate următoarele bunuri mobile: suma de 20.615 lei, veselă, ustensile, reactivi, substanțe și specialități farmaceutice și medicamente, material sanitar, articole de drogherie și parfumerie, material de ambalaj, mobilier, registre, elemente de arhiva cuprinzând dosare cu actele farmaciei, procese-verbale de impunere, stoc de mărfuri, buletine de verificare greutăți, facturi, rețete, procese-verbale de achitare taxe sanitare, boniere, foaie de comanda și o chitanța de 5000 lei, contravaloare marfa.
În raport de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobile, în sensul acestei legi, sunt terenurile cu sau fără construcții și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în construcții, instanța de apel a apreciat că suma de bani, medicamentele, mobilierul, ustensilele și bunurile de inventar evidențiate de probatoriul anterior evaluat, nu fac parte din categoria bunurilor imobile în înțelesul dispoziției legale sus menționate, care impune condiția „încorporării” bunurilor mobile în construcțiile preluate, ceea ce implică nu doar o simplă afectare a destinației bunului mobil, ci o înglobare a bunului mobil în respectiva construcție.
Curtea de apel a mai reținut că, prin Legea nr. 10/2001, pe care apelantul își întemeiază pretențiile, nu s-au reglementat măsuri reparatorii pentru toate bunurile mobile naționalizate, ci exclusiv pentru imobile și pentru cele 2 categorii de bunuri mobile, menționate în art. 6 alin. (1) și (2), legiuitorul înțelegând să excludă din sfera legii speciale toate acele bunuri mobile care nu sunt încorporate în construcții sau care nu reprezintă instalații sau utilaje, existente și necasate sau neînlocuite la data de 14 februarie 2001. În plus, Legea nr. 10/2001 impune, în ceea ce privește instalațiile și utilajele preluate, cerința ca aceste bunuri să existe la momentul intrării în vigoare a legii și să nu fi fost casate sau înlocuite.
Or, reclamantul nu a administrat probe care să răstoarne constatarea din decizia contestată, în sensul că bunurile menționate în notificare nu există în patrimoniul pârâtului. Instanța de apel a apreciat nefondată critica apelantului vizând greșita soluționare a excepției nulității deciziei contestate, reținând, față de prevederile art. 7 alin. (2) și art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 862/2006, privind organizarea și funcționarea M.S.P., în vigoare la data emiterii deciziei contestate, precum și în raport de Ordinul nr. 1170 din 2 iulie 2007 al M.S.P. depus la dosarul de apel, că s-a făcut dovada împuternicirii de a semna decizia contestată în numele și pentru M.S.P. Apelantul a invocat, în faza procesuală a apelului, nulitatea acestui ordin, nulitate fundamentată pe împrejurarea că actul a fost depus la dosar în fotocopie, fără a se prezenta și originalul.
Cu privire la această excepție Curtea de apel a reținut că, prin adresa emisă de M.S.P., se confirmă că acest înscris este o copie a actului aflat în arhiva pârâtului, fiind astfel îndeplinite cerințele impuse de art. 116 alin. (2) raportat la art. 298 C. proc. civ. Referitor la susținerea apelantului în sensul că prima instanță a omis a se pronunța asupra excepției tardivității depunerii întâmpinării de către pârât, instanța de apel a constatat că, deși susținerea este fondată, această împrejurare nu poate conduce în mod singular la constatarea unei cauze de nulitate a sentinței apelate, câtă vreme reclamantul nu justifică o vătămare care să nu poată fi altfel înlăturată, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.
civ. În cauză, o eventuală vătămare poate fi înlăturată prin însăși exercitarea prezentei căi de atac, în cadrul căreia instanța de control judiciar, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, are posibilitatea de a analiza această excepție, fără a fi necesară desființarea hotărârii. Procedând în sensul examinării excepției invocate, Curtea de apel a constatat că întâmpinarea formulată de pârât în primă instanță a fost expediată, așa cum rezultă din borderoul existent la dosarul nr. 199/115/2008 al Tribunalului Caraș Severin, la data de 29 august 2008, astfel că, prin raportare la prevederile art. 104 C. proc. civ., nu se poate reține încălcarea prevederile art. 114 1 alin. (2) C. proc.
civ. Curtea de apel a apreciat nefondată și susținerea apelantului în sensul că prima instanță și-a depășit atribuțiile prin modul în care a soluționat cauza, reținând că instanța de fond nu a săvârșit acte care să intre în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul D.E.A., criticând-o pentru următoarele motive:
Dispozitivul deciziei nu precizează că pârât în cauză este Statul Român, reprezentat prin M.S.P., nu soluționează fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată instanța, nu precizează că hotărârea este definitivă și menționează greșit calea de atac;
De la dosarul cauzei lipsește nelegal minuta hotărârii, act procedural de o importanță deosebită, în schimb la dosar se află niște însemnări intitulate ,,20 ianuarie 2011 Dec.", care diferă de dispozitivul soluției date în dosar, reținând doar esența acestuia; astfel, notarea menționată nu precizează cauza în care s-a pronunțat hotărârea respectivă, nu precizează (nominalizează) numele persoanelor a căror semnături indescifrabile însoțește notarea, situație nelegală care împiedică verificarea efectivă a persoanelor semnatare cu ocazia controlului judiciar și omite vădit incorect a preciza toate elementele procedurale ale unui dispozitiv de hotărâre civilă încheiat în condiții legale;
De la dosarul cauzei lipsește nelegal încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2010, ceea ce înseamnă că acest act procedural extrem de important pentru judecarea cauzei în căile de atac nu a fost vreodată întocmit, situație în care au fost încălcate flagrant dispozițiile art. 147 C. proc. civ., respectiv, incorect, în practicaua hotărârii nu se indică faptul că amintita încheiere ar face parte integrantă din hotărâre, cu toate că sunt reținute parțial doar unele aspecte ale judecății;
Hotărârea nu cuprinde susținerile recurentului în sprijinul excepției nulității actelor comunicate de intimată, iar lipsa unei analize pertinente a aspectelor învederate dovedesc părtinirea judecătorilor, astfel încât hotărârea este lovită de nulitate absolută;
Motivul de apel privind lipsa minutei soluției pronunțate de prima instanță a fost respins în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ.;
Motivul de apel privind nesoluționarea tuturor capetelor de cerere a fost, de asemenea, greșit respins, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6), art. 258 alin. (1) și art. 261 C. proc. civ.;
Instanța a soluționat greșit și motivul de apel referitor la lipsa încheierii de ședință din data de 16 februarie 2010, raționamentul instanței fiind rezultatul analizei greșite și nelegale a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., fiind astfel încălcate și prevederile art. 147 C. proc. civ. lipsa încheierii de ședință menționate este cu atât mai importantă cu cât la acel termen de judecată recurentul a depus o cerere cu precizări, care trebuia consemnată, pusă în discuție și comunicată părții adverse;
Toate celelalte susțineri ale instanței sunt nesusținute prin dispoziții legale sau prin indicarea dovezilor de la dosar, ceea ce dovedește absurdul și insolența când se dorește justificarea unei soluții nelegale și preconcepute; în acest sens, recurentul exemplifică prin reținerea de către instanța de apel a faptului că bunurile mobile aveau o existență de sine stătătoare, fiind preluate ca atare, susținere apreciată de recurent ca fiind „o vorbărie neprincipială și explicit netemeinică”, cu omiterea pronunțării asupra aspectului central al cauzei, și anume, că toate dotările și bunurile instituției-farmacie preluate dovedit abuziv de către statul totalitar constituie imobil prin incorporare”;
Greșit s-a respins motivul de apel vizând nulitatea deciziei emise în soluționarea notificării datorită lipsei semnăturii ministrului; în decizie trebuia menționată persoana care a fost împuternicită să semneze, cât și actul în baza căruia s-a transmis dreptul de semnătură;
Greșit s-a respins motivul de apel privind nulitatea absolută a sentinței pentru nepronunțarea asupra excepției tardivității depunerii întâmpinării;
Motivul de apel referitor la depășirea atribuțiilor instanței este soluționat fără o analiză pertinentă și fără a se dovedi justețea celor reținute de către instanță;
Instanța de apel nu a s-a pronunțat asupra cererii apelantului de a se stabili că sentința este nelegală și netemeinică, nu s-a pronunțat asupra lucrărilor din dosar după declinarea competenței de către Tribunalul Caraș Severin, a omis să stabilească adevărul în cauză prin omisiuni premeditate, nu s-a pronunțat asupra excepției de nulitate absolută a sentinței, a dat litigiului o interpretare proprie, străină celei reale;
Încheierea din 07 octombrie 2010 este nelegală și netemeinică, deoarece nu soluționează excepția ridicată și cererile formulate în cadrul răspunsului la întâmpinare, respectiv nu se motivează dispoziția instanței de a solicita relații de la intimatul pârât;
Încheierea din 18 noiembrie 2010 este nelegală și netemeinică, deoarece nu consemnează problemele cu care a fost sesizată instanța, nu soluționează excepția tardivității întâmpinării, indicând în mod nelegal că această excepție se poate soluționa doar în căile de atac. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Dispozitivul deciziei, ca și dispozitivul sentinței, precizează în mod corect calitatea de pârât a M.S.P., indicat ca atare chiar de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. De altfel, recurentul se limitează să invoce faptul că decizia din apel ar fi lovită de nulitate absolută deoarece nu menționează ca pârât Statul român, fără însă a motiva în vreun fel această susținere. Instanța de apel a analizat toate motivele de apel cu care a fost învestită, în limitele cadrului procesual stabilit la prima instanță. În apel nu trebuia să se soluționeze din nou „fiecare capăt de cerere cu care a fost sesizată instanța”, așa cum pretinde recurentul. Spre deosebire de faza judecății în primă instanță, în care se examinează capetele de cerere ale acțiunii, apelul este o cale de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunțate, instanța de control judiciar examinând legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe prin raportare la motivele de apel. Indicarea greșită a căii de atac a apelului în dispozitivul deciziei recurate, precum și lipsa mențiunii că decizia este definitivă, nu constituie motive de nulitate absolută, în condițiile în care calea de atac este stabilită prin lege, iar Înalta Curte învestită cu soluționarea acesteia o califică în mod corect ca fiind recurs, astfel încât părțile nu pot justifica nicio vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 2. Invocând lipsa minutei deciziei recurate, recurentul reia cu argumente identice susținerile din apel, raportate însă, de această, dată, la decizia instanței de apel. Înalta Curte apreciază că aspectele învederate de recurent au fost corect soluționate de instanța de apel, aceeași soluție fiind valabilă și în ceea ce privește critica identică din recurs. Fără a relua raționamentul pentru care instanța de apel a respins critica privind lipsa minutei sentinței primei instanțe, Înalta Curte reține că minuta deciziei din apel a fost întocmită cu respectarea art. 258 alin. (1) C. proc. civ., fiind indicată soluția de respingere a apelului, data pronunțării și semnăturile judecătorilor care au compus completul de apel. Lipsa din minută a mențiunilor referitoare la părțile dosarului și numele judecătorilor care au pronunțat decizia nu sunt de natură a atrage nulitatea acestui act procedural, în condițiile în care minuta a fost consemnată pe prima filă a dosarului instanței de apel, neexistând riscul confuziei cu soluția pronunțată în alt litigiu, iar identitatea judecătorilor care au pronunțat decizia din apel este dovedită prin semnăturile acestora, care sunt identice, atât în minută, cât și în exemplarul deciziei aflat la dosarul cauzei. 3. Raportat la critica ce privește lipsa încheierii de ședință din data de 20 ianuarie 2010, Înalta Curte constată că recurentul este în eroare cu privire la perioada în care dosarul s-a aflat pe rolul instanței de apel. Astfel, cererea de apel a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010, iar decizia din apel a fost pronunțată la data de 20 ianuarie 2011, nefiind posibilă existența unei încheieri a instanței de apel din data de 20 ianuarie 2010, așa cum pretinde recurentul. 4. Cu privire la nulitatea actelor comunicate de intimat, excepție invocată de apelantul reclamant în apel și motivată prin aceea că nu au fost semnate de ministrul sănătății, ci de alte persoane, Înalta Curte constată că la dosarul instanței de apel s-au depus Ordinul nr. R/300 din 26 februarie 2010 al M.S.P., prin care doamna G.M.N., în calitate de director al D.L.A.J., a fost împuternicită să semneze, în numele și pentru M.S.P., actele de procedură ce vor fi depuse în dosarele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, precum și Ordinul nr. 1170 din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin care s-a delegat domnului B.C.N. dreptul de semnătură în ceea ce privește deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Ordinele menționate fac dovada că persoanele care au semnat actele depuse la dosar de intimatul pârât (atât dispoziția contestată, cât și întâmpinarea) emană de la acesta, fiind semnate de persoane împuternicite expres de M.S.P., motiv pentru care excepția nulității astfel argumentată este nefondată. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la lipsa certificării copiilor pentru conformitate cu originalul. Nu există nicio suspiciune sub aspectul conformității copiilor de pe cele două ordine cu originalele aflate în arhiva M.S.P., în condițiile în care acestea au fost depuse la dosar însoțite de adrese de înaintare, în original, emanând de la autoritatea emitentă, adrese în cuprinsul cărora se reia în esență conținutul actelor comunicate în copie, ceea ce echivalează cu certificarea, în sensul art. 116 alin. (1) C. proc. civ. 5. În ceea ce privește motivul de apel vizând lipsa minutei soluției pronunțate de prima instanță, instanța de apel a reținut în mod corect că aceasta se regăsește la dosarul primei instanțe, fiind întocmită cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și art. 105 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., cu modificările ulterioare. Susținerea recurentului în sensul că minuta ar trebui să fie identică sub aspectul formei cu dispozitivul final al hotărârii este neîntemeiată, însuși sensul noțiunii de „minută” desemnând ideea că aceasta reprezintă consemnarea rezultatului deliberării, prin indicarea elementelor sale esențiale. 6. Instanța de apel a rezolvat corect și motivul de apel privind nesoluționarea prin dispozitiv a tuturor capetelor de cerere. Respingând acțiunea în întregul său, instanța a soluționat astfel toate cererile cu care a fost învestită de reclamant, nefiind necesară respingerea în mod succesiv și separat a fiecărui capăt de cerere. 7. Sub aspectul criticii din apel referitoare la lipsa încheierii de ședință din data de 16 februarie 2010, prin decizia recurată s-a reținut în mod corect că, întrucât la aceeași dată s-a pronunțat și hotărârea primei instanțe, elementele prevăzute la art. 261 pct. 1-3 C. proc. civ. sunt cuprinse în practicaua întocmită de grefier, ce constituie prima parte a hotărârii, așa încât nu se poate reține o încălcarea a prevederilor art. 147 C. proc. civ. 8. Critica recurentului referitoare la modul în care instanța de apel a calificat natura bunurilor pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii, opinia acestuia potrivit căreia argumentarea instanței ar fi „o vorbărie neprincipială și explicit netemeinică”, precum și susținerea recurentului în sensul că toate dotările și bunurile instituției-farmacie constituie imobile prin încorporare, reprezintă simple afirmații neargumentate juridic, prin care recurentul își exprimă dezacordul față de soluția pronunțată, dar care nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 9. În privința modului corect în care instanța de apel a soluționat motivul de apel vizând nulitatea deciziei emise în soluționarea notificării (nulitate susținută de recurent pe considerentul lipsei semnăturii ministrului), Înalta Curte s-a pronunțat deja în considerentul prezentei decizii, reținând că la dosarul instanței de apel s-a depus Ordinul nr. 1170 din 02 iulie 2007 al M.S.P., prin care semnatarului deciziei contestate i s-a delegat de către ministru dreptul de semnătură în ceea ce privește deciziile emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Afirmația recurentului, în sensul că în decizia de soluționare a notificării trebuia menționată persoana care a fost împuternicită să semneze, cât și actul în baza căruia s-a transmis dreptul de semnătură, nu are la bază niciun temei legal, dovada delegării dreptului de semnătură făcută prin ordinul ministrului înlăturând critica de nulitate susținută de recurent. Nu poate fi reținut nici argumentul potrivit căruia, pentru asigurarea valabilității deciziei de soluționare a notificării, ar fi trebuit să se transfere chiar dreptul de reprezentare al ministerului către persoana semnatară, o astfel de afirmație nefiind întemeiată pe nicio dispoziție legală. 10. Critica recurentului, raportată la modul de soluționare a motivului de apel privind nulitatea absolută a sentinței pentru nepronunțarea asupra excepției tardivității depunerii întâmpinării, este neargumentată din punct de vedere juridic. În susținerea acestei critici, recurentul arată că, „din moment ce prima instanță nu și-a îndeplinit efectiv și corect îndatoririle sale, rezultatul activității sale nu poate fi decât nelegal și netemeinic”. Deși a precizat formal că își întemeiază acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., simpla invocare a nelegalității deciziei, fără a se arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, nu permite încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 11. Soluționând motivul de apel privind depășirea atribuțiilor instanței, curtea de apel a reținut în motivarea deciziei că prima instanță a fost chemată să se pronunțe asupra unor aspecte de fond și de procedură, iar din analiza considerentelor instanței de fond se constată că aceasta nu a săvârșit acte care să intre în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Rezultă astfel că instanța de apel a analizat și acest motiv de apel, iar în recurs nu se arată de către recurent sub ce aspect s-ar fi săvârșit pretinsa depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești, limitându-se la simpla contestare a pertinenței și justeței celor reținute de instanța de apel. 12. Celelalte critici (potrivit cărora instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii apelantului de a se stabili că sentința este nelegală și netemeinică, nu s-a pronunțat asupra lucrărilor din dosar după declinarea competenței de către Tribunalul Caraș Severin, a omis să stabilească adevărul în cauză prin omisiuni premeditate, nu s-a pronunțat asupra excepției de nulitate absolută a sentinței, a dat litigiului o interpretare proprie, străină celei reale) reprezintă, de asemenea, simple afirmații, neargumentate din punct de vedere juridic și neîncadrabile în motivele de recurs prevăzute de lege. 13. Nici critica referitoare la nelegalitatea încheierii din 07 octombrie 2010 nu poate fi primită. Prin această încheiere, instanța de apel a dispus administrarea de probe în vederea soluționării motivului de apel privind nulitatea dispoziției contestate și a excepției nulității întâmpinării depuse de pârât, în sensul emiterii unei adrese către acesta din urmă pentru a se comunica ordinul ministrului în baza căruia a fost delegat dreptul de semnătură (probă cu privire la care reclamantul s-a opus). Această măsură a instanței de apel a fost motivată prin încheierea din 18 noiembrie 2010 și este în deplin acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”. 14. Nici ultima critică, îndreptată împotriva încheierii din 18 noiembrie 2010 a instanței de apel, nu poate fi primită, din conținutul acesteia rezultând că instanța a consemnat și a soluționat motivat cererile și excepțiile formulate de reclamant la acel termen de judecată. Contrar susținerilor recurentului, prin încheierea de ședință menționată s-a admis excepția acestuia privind tardivitatea depunerii întâmpinării. În raport de aceste considerente, potrivit cărora niciunul dintre motivele de recurs invocate de recurent nu poate fi apreciat ca fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.A. împotriva deciziei nr. 40/ A din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.