ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 371/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 965 din 12 noiembrie

2010 a Tribunalului Cluj s-a respins contestația formulată de reclamanta K.A.E.M.,

în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect

anularea dispoziției nr. 17 din 05 ianuarie 2010, emisă de pârât în temeiul

Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la restituirea în natură a Farmaciei,

situată în Cluj-Napoca, str. M., precum și stabilirea măsurilor reparatorii

privind bunurile care nu mai pot fi restituite în natură.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul

că, potrivit art. 6 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele terenuri sau

construcții preluate abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin

încorporare, sau, utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, exceptând

situația în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În speță, reclamanta

solicită doar restituirea bunurilor mobile, constând în licență, praxis,

instalațiile și corpurile de mobilier din Farmacie, medicamentele de la data

preluării și suma de bani existentă în casierie, întrucât, imobilul în care

funcționa Farmacia, conform propriilor susțineri ale reclamantei, era deținut

cu titlu de închiriere și nu a fost preluat odată cu Farmacia.

Nu a fost primită

susținerea reclamantei, în sensul că instalația și mobilierul au devenit

imobile prin încorporare, câtă vreme acestea, fiind montate la fața locului,

puteau fi demontate.

Sub aspectul

invocării art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, instanța a reținut

punctul de vedere al reclamantei, în sensul că a existat o ingerință în dreptul

de proprietate, însă acest articol nu poate fi invocat cu succes în prezenta

acțiune, întrucât, pe de o parte, România nu era parte la Convenție în momentul

preluării bunurilor, iar pe de altă parte, pe calea Legii nr. 10/2001, Statul

Român și-a asumat obligația de a restitui doar imobilele, în condițiile arătate

anterior.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta a declarat recurs (cale de atac calificată de instanță ca

fiind apel, față de dispoz. art. XXVI din Legea nr. 202/2010).

Prin decizia civilă nr.

158/ A din 24 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a învestit tribunalul cu o

acțiune mixtă: pe de o parte, plângere întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, având ca obiect anularea dispoziției nr. 17 din 05

ianuarie 2010, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu consecința restituirii

în natură a bunurilor care au făcut obiectul notificării soluționate prin

această dispoziție; pe de altă parte, o acțiune în revendicare a acelorași

bunuri, întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de fond a

omis cu desăvârșire să analizeze și cererea în revendicare formulată de

reclamantă, limitându-se la a se pronunța, prin sentința pe care a dat-o, doar

asupra plângerii la Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, în

privința acestei omisiuni, de cercetare a cererii în revendicare întemeiată pe

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, soluția primei instanțe intră sub

incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca, în analizarea acestui

petit să se țină seama de cele statuate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii.

În ceea ce privește

soluția dată plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost pronunțată cu necercetarea

fondului cauzei, având în vedere că obiectul notificării ce a fost soluționată

prin dispoziția a cărei anulare s-a cerut, l-a constituit stabilirea măsurilor

reparatorii prin echivalent bănesc pentru bunurile mobile, devenite imobile

prin încorporare, reprezentând Farmacia din str. M. din Cluj-Napoca, bunuri

care au fost naționalizate prin Decretul nr. 134 din 02 aprilie 1949,

respectiv, licența și praxisul acestei farmacii, și toate instalațiile,

mobilierul, materialul sanitar, instrumentele, medicamentele, etc., care au

servit pentru funcționarea farmaciei și care au devenit imobile prin

încorporare.

Or, potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înțelesul prezentei

legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre

destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile

devenite imobile prin încorporare, în aceste construcții.

De asemenea, alin.

(2) al art. 6 prevede că măsurile reparatorii vizează și utilajele și

instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul,

în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.

Din economia

dispozițiilor art. 468-470 C. civ. s-a reținut că prin bunurile imobile prin

destinație se înțeleg acele obiecte pe care proprietarul unui fond le-a pus pe

acel fond pentru serviciul și exploatarea fondului, precum și toate acele

efecte mobiliare pe care proprietarul le-a așezat către fond în perpetuu.

Față de definiția pe

care Codul civil o dă bunurilor imobile prin destinație, se impunea a se

verifica, în speță, dacă toate acele instrumente sanitare, instalații sanitare

farmaceutice, mobilier, material sanitar, eventual medicamente, menționate în

procesul verbal de preluare din 09 aprilie 1949, și distinct enumerate în

anexele la acest proces-verbal, nu au devenit cumva imobile prin destinație,

respectiv, dacă nu au fost încorporate în imobilul care deservea ca farmacie și

dacă nu au fost folosite astfel de-a lungul timpului, respectiv, se impunea a

se stabili, prin efectuarea unei expertize de specialitate dacă mobilierul,

instrumentarul și materialul sanitar, etc., ce au aparținut Farmaciei

„Vulturul” mai există sau nu în prezent.

În ipoteza în care

acestea există și în prezent, în incinta aceluiași imobil în care a funcționat

și Farmacia „Vulturul”, și în care în prezent funcționează Farmacia de pe str.

M., este evident că toate aceste bunuri mobile au devenit imobile prin

destinație sau prin încorporare, putând deci să facă obiectul art. 6 din Legea nr.

10/2001.

Decizia a fost

atacată cu recurs de Primarul municipiului Cluj-Napoca, ale cărui critici au

vizat următoarele aspecte:

- În mod greșit

instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului

cauzei, în condițiile în care în sentința primei instanțe se arată în concret

că bunurile mobile revendicate nu pot fi asimilate celor prevăzute de art. 6

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, judecata

cauzei în primă instanță a făcut referire și la art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la CEDO, arătându-se expres că cererea reclamantei nu poate fi admisă

în cadrul acestui proces, reclamanta având la dispoziție în acest sens, o

cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

În speță, nu a fost

revendicat imobilul situat în str. M., Cluj-Napoca, ci doar bunuri mobile

situate la acea adresă, fiind evident că cererea reclamantei nu face obiectul

Legii nr. 10/2001 nici din punct de vedere al calității de persoană

îndreptățită, aceasta nefiind proprietară tabulară a imobilului și nici din

punct de vedere al naturii bunurilor revendicate.

În aceste condiții,

soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost pronunțată pe

fondul cauzei și este legală, reclamanta având posibilitatea să recupereze

bunurile sau echivalentul acestora pe calea dreptului comun.

Intimata a depus

întâmpinare prin care a solicitat să se constate că motivele de recurs nu pot

fi primite, în primul rând pentru că vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii

și nu de nelegalitate, iar în ipoteza în care ar fi încadrabile în dispoz. art.

304 pct. 9 C. proc. civ., au caracter nefondat întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001

au în vedere, în anumite condiții regăsite în art. 6, și restituirea bunurilor mobile.

Analizând criticile

deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea sunt încadrabile, conform art.

306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoz. art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ.,

întrucât vizează o greșită interpretare a normelor de drept material conținute

de Legea nr. 10/2001, în funcție de care s-ar fi făcut o eronată aplicare a

normei procedurale (art. 297 C. proc. civ.), pe temeiul căreia a fost

pronunțată soluția de desființare cu trimitere.

Examinându-se

aspectele de nelegalitate astfel încadrate, se constată următoarele:

- Limitele judecății

de primă instanță așa cum au fost fixate prin cererea reclamantei au fost

determinate de contestația acesteia împotriva dispoziției emise de primar în

procedura Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții,

astfel cum a susținut recurentul, instanța de apel a apreciat greșit că

tribunalul a fost învestit și cu o cerere în revendicare, rămasă nesoluționată

pe fond.

În realitate,

solicitarea reclamantei vizând restituirea în natură a farmaciei, așa cum a

fost ea formulată, este subsecventă și accesorie anulării dispoziției atacate,

fiind indicată ca măsură reparatorie.

De asemenea, motivele

cererii de chemare în judecată, determinând cauza juridică a acesteia, au vizat

calitatea de persoană îndreptățită și încadrarea solicitării reclamantei în

prevederile Legii nr. 10/2001.

Indicarea generică a

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, alături de

dispoziții ale Legii nr. 10/2001, nu permitea într-adevăr, așa cum se susține

prin motivele de recurs, concluzia instanței de apel în sensul că obiectul

învestirii instanței a constat într-o acțiune mixtă respectiv, o contestație la

Legea nr. 10/2001 și o acțiune în revendicare.

În realitate,

demersul judiciar l-a reprezentat contestația împotriva actului emis de

entitatea deținătoare în procedura specială a Legii nr. 10/2001 care, oricum nu

putea fi dublată de o acțiune în revendicare de drept comun, întrucât norma

specială este aptă întotdeauna să înlăture de la aplicabilitate dreptul comun.

De aceea, considerentul

instanței de apel conform căruia la rejudecare tribunalul urmează să analizeze

pe fond și o acțiune în revendicare este eronat, dar nu este de natură prin el

însuși să determine nelegalitatea soluției de desființare cu trimitere, ci

numai limitele acestei rejudecări.

Astfel, constatând că

nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat corect

în ce privește judecata asupra contestației împotriva dispoziției primarului.

Sub acest aspect,

tribunalul a considerat greșit că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

vizează doar bunuri imobile, nu și bunuri mobile de sine-stătătoare, ignorând

prevederile art. 6 alin. (2) care statuează expres că „măsurile reparatorii

privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat odată cu imobilul”.

Or, asemenea bunuri

rămân, ca natură juridică, bunuri mobile supuse restituirii în procedura Legii nr.

10/2001, contrar aprecierii primei instanțe.

În continuare,

tribunalul a reținut că susținerea reclamantei conform căreia „instalațiile și

mobilierul ar fi devenit imobile prin încorporare” reprezintă un „aspect

discutabil”, fără să tranșeze însă problema.

O astfel de

modalitate de abordare echivalează în fapt cu o necercetare, instanța fiind

obligată, în virtutea funcției jurisdicționale ce îi revine, să tranșeze

chestiunile litigioase și nu să constate caracterul lor disputat și discutabil.

Mai mult, persistând

în confuzia legată de sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, prima instanță

concluzionează că „indiferent de faptul că sunt bunuri mobile sau bunuri mobile

devenite imobile prin încorporare”, ele nu fac obiectul actului normativ

menționat, întrucât acesta se referă numai la bunuri imobile.

Or, ipoteza art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 vizează expres atât imobilele prin destinație cât și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare.

Rezultă că în analiza

cauzei, tribunalul a pornit de la premise greșite legate de domeniul de

aplicare a actului normativ special a cărui incidență la speță a fost invocată

și de asemenea, că a lăsat nedezlegate jurisdicțional aspectele disputate în

cadrul litigiului.

În aceste condiții

contestația împotriva dispoziției primarului nu a fost cercetată pe fondul ei,

astfel încât soluția de desființare cu trimitere este justificată de dispoz. art.

297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr.

202/2010 și aplicabilă cauzei față de norma tranzitorie cuprinsă în art. XXII).

De aceea, în limitele

menționate anterior, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj - Napoca

împotriva deciziei nr. 158/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.