ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 371/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 965 din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Cluj s-a respins contestația formulată de reclamanta K.A.E.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect anularea dispoziției nr. 17 din 05 ianuarie 2010, emisă de pârât în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la restituirea în natură a Farmaciei, situată în Cluj-Napoca, str. M., precum și stabilirea măsurilor reparatorii privind bunurile care nu mai pot fi restituite în natură. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, potrivit art. 6 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele terenuri sau construcții preluate abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, sau, utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, exceptând situația în care acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În speță, reclamanta solicită doar restituirea bunurilor mobile, constând în licență, praxis, instalațiile și corpurile de mobilier din Farmacie, medicamentele de la data preluării și suma de bani existentă în casierie, întrucât, imobilul în care funcționa Farmacia, conform propriilor susțineri ale reclamantei, era deținut cu titlu de închiriere și nu a fost preluat odată cu Farmacia. Nu a fost primită susținerea reclamantei, în sensul că instalația și mobilierul au devenit imobile prin încorporare, câtă vreme acestea, fiind montate la fața locului, puteau fi demontate.

Sub aspectul invocării art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, instanța a reținut punctul de vedere al reclamantei, în sensul că a existat o ingerință în dreptul de proprietate, însă acest articol nu poate fi invocat cu succes în prezenta acțiune, întrucât, pe de o parte, România nu era parte la Convenție în momentul preluării bunurilor, iar pe de altă parte, pe calea Legii nr. 10/2001, Statul Român și-a asumat obligația de a restitui doar imobilele, în condițiile arătate anterior. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat recurs (cale de atac calificată de instanță ca fiind apel, față de dispoz. art. XXVI din Legea nr. 202/2010). Prin decizia civilă nr. 158/ A din 24 februarie 2011 Curtea de Apel Cluj a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a învestit tribunalul cu o acțiune mixtă: pe de o parte, plângere întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având ca obiect anularea dispoziției nr. 17 din 05 ianuarie 2010, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, cu consecința restituirii în natură a bunurilor care au făcut obiectul notificării soluționate prin această dispoziție; pe de altă parte, o acțiune în revendicare a acelorași bunuri, întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de fond a omis cu desăvârșire să analizeze și cererea în revendicare formulată de reclamantă, limitându-se la a se pronunța, prin sentința pe care a dat-o, doar asupra plângerii la Legea nr. 10/2001.

Așa fiind, în privința acestei omisiuni, de cercetare a cererii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, soluția primei instanțe intră sub incidența art. 297 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca, în analizarea acestui petit să se țină seama de cele statuate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii.

În ceea ce privește soluția dată plângerii întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat, de asemenea, că a fost pronunțată cu necercetarea fondului cauzei, având în vedere că obiectul notificării ce a fost soluționată prin dispoziția a cărei anulare s-a cerut, l-a constituit stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru bunurile mobile, devenite imobile prin încorporare, reprezentând Farmacia din str. M. din Cluj-Napoca, bunuri care au fost naționalizate prin Decretul nr. 134 din 02 aprilie 1949, respectiv, licența și praxisul acestei farmacii, și toate instalațiile, mobilierul, materialul sanitar, instrumentele, medicamentele, etc., care au servit pentru funcționarea farmaciei și care au devenit imobile prin încorporare.

Or, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile, în înțelesul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare, în aceste construcții. De asemenea, alin. (2) al art. 6 prevede că măsurile reparatorii vizează și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Din economia dispozițiilor art. 468-470 C. civ. s-a reținut că prin bunurile imobile prin destinație se înțeleg acele obiecte pe care proprietarul unui fond le-a pus pe acel fond pentru serviciul și exploatarea fondului, precum și toate acele efecte mobiliare pe care proprietarul le-a așezat către fond în perpetuu.

Față de definiția pe care Codul civil o dă bunurilor imobile prin destinație, se impunea a se verifica, în speță, dacă toate acele instrumente sanitare, instalații sanitare farmaceutice, mobilier, material sanitar, eventual medicamente, menționate în procesul verbal de preluare din 09 aprilie 1949, și distinct enumerate în anexele la acest proces-verbal, nu au devenit cumva imobile prin destinație, respectiv, dacă nu au fost încorporate în imobilul care deservea ca farmacie și dacă nu au fost folosite astfel de-a lungul timpului, respectiv, se impunea a se stabili, prin efectuarea unei expertize de specialitate dacă mobilierul, instrumentarul și materialul sanitar, etc., ce au aparținut Farmaciei „Vulturul” mai există sau nu în prezent.

În ipoteza în care acestea există și în prezent, în incinta aceluiași imobil în care a funcționat și Farmacia „Vulturul”, și în care în prezent funcționează Farmacia de pe str. M., este evident că toate aceste bunuri mobile au devenit imobile prin destinație sau prin încorporare, putând deci să facă obiectul art. 6 din Legea nr. 10/2001. Decizia a fost atacată cu recurs de Primarul municipiului Cluj-Napoca, ale cărui critici au vizat următoarele aspecte: - În mod greșit instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, în condițiile în care în sentința primei instanțe se arată în concret că bunurile mobile revendicate nu pot fi asimilate celor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, judecata cauzei în primă instanță a făcut referire și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, arătându-se expres că cererea reclamantei nu poate fi admisă în cadrul acestui proces, reclamanta având la dispoziție în acest sens, o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun. În speță, nu a fost revendicat imobilul situat în str. M., Cluj-Napoca, ci doar bunuri mobile situate la acea adresă, fiind evident că cererea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001 nici din punct de vedere al calității de persoană îndreptățită, aceasta nefiind proprietară tabulară a imobilului și nici din punct de vedere al naturii bunurilor revendicate. În aceste condiții, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost pronunțată pe fondul cauzei și este legală, reclamanta având posibilitatea să recupereze bunurile sau echivalentul acestora pe calea dreptului comun.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat să se constate că motivele de recurs nu pot fi primite, în primul rând pentru că vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii și nu de nelegalitate, iar în ipoteza în care ar fi încadrabile în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au caracter nefondat întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 au în vedere, în anumite condiții regăsite în art. 6, și restituirea bunurilor mobile. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea sunt încadrabile, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoz. art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., întrucât vizează o greșită interpretare a normelor de drept material conținute de Legea nr. 10/2001, în funcție de care s-ar fi făcut o eronată aplicare a normei procedurale (art. 297 C. proc.

civ.), pe temeiul căreia a fost pronunțată soluția de desființare cu trimitere. Examinându-se aspectele de nelegalitate astfel încadrate, se constată următoarele: - Limitele judecății de primă instanță așa cum au fost fixate prin cererea reclamantei au fost determinate de contestația acesteia împotriva dispoziției emise de primar în procedura Legii nr. 10/2001. În aceste condiții, astfel cum a susținut recurentul, instanța de apel a apreciat greșit că tribunalul a fost învestit și cu o cerere în revendicare, rămasă nesoluționată pe fond. În realitate, solicitarea reclamantei vizând restituirea în natură a farmaciei, așa cum a fost ea formulată, este subsecventă și accesorie anulării dispoziției atacate, fiind indicată ca măsură reparatorie.

De asemenea, motivele cererii de chemare în judecată, determinând cauza juridică a acesteia, au vizat calitatea de persoană îndreptățită și încadrarea solicitării reclamantei în prevederile Legii nr. 10/2001. Indicarea generică a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, alături de dispoziții ale Legii nr. 10/2001, nu permitea într-adevăr, așa cum se susține prin motivele de recurs, concluzia instanței de apel în sensul că obiectul învestirii instanței a constat într-o acțiune mixtă respectiv, o contestație la Legea nr. 10/2001 și o acțiune în revendicare. În realitate, demersul judiciar l-a reprezentat contestația împotriva actului emis de entitatea deținătoare în procedura specială a Legii nr. 10/2001 care, oricum nu putea fi dublată de o acțiune în revendicare de drept comun, întrucât norma specială este aptă întotdeauna să înlăture de la aplicabilitate dreptul comun.

De aceea, considerentul instanței de apel conform căruia la rejudecare tribunalul urmează să analizeze pe fond și o acțiune în revendicare este eronat, dar nu este de natură prin el însuși să determine nelegalitatea soluției de desființare cu trimitere, ci numai limitele acestei rejudecări. Astfel, constatând că nu a avut loc o cercetare pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat corect în ce privește judecata asupra contestației împotriva dispoziției primarului. Sub acest aspect, tribunalul a considerat greșit că obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 vizează doar bunuri imobile, nu și bunuri mobile de sine-stătătoare, ignorând prevederile art. 6 alin. (2) care statuează expres că „măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat odată cu imobilul”.

Or, asemenea bunuri rămân, ca natură juridică, bunuri mobile supuse restituirii în procedura Legii nr. 10/2001, contrar aprecierii primei instanțe. În continuare, tribunalul a reținut că susținerea reclamantei conform căreia „instalațiile și mobilierul ar fi devenit imobile prin încorporare” reprezintă un „aspect discutabil”, fără să tranșeze însă problema. O astfel de modalitate de abordare echivalează în fapt cu o necercetare, instanța fiind obligată, în virtutea funcției jurisdicționale ce îi revine, să tranșeze chestiunile litigioase și nu să constate caracterul lor disputat și discutabil. Mai mult, persistând în confuzia legată de sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, prima instanță concluzionează că „indiferent de faptul că sunt bunuri mobile sau bunuri mobile devenite imobile prin încorporare”, ele nu fac obiectul actului normativ menționat, întrucât acesta se referă numai la bunuri imobile.

Or, ipoteza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vizează expres atât imobilele prin destinație cât și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare. Rezultă că în analiza cauzei, tribunalul a pornit de la premise greșite legate de domeniul de aplicare a actului normativ special a cărui incidență la speță a fost invocată și de asemenea, că a lăsat nedezlegate jurisdicțional aspectele disputate în cadrul litigiului. În aceste condiții contestația împotriva dispoziției primarului nu a fost cercetată pe fondul ei, astfel încât soluția de desființare cu trimitere este justificată de dispoz. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 202/2010 și aplicabilă cauzei față de norma tranzitorie cuprinsă în art. XXII).

De aceea, în limitele menționate anterior, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj - Napoca împotriva deciziei nr. 158/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.