ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7277/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7277/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă,

prin Sentința nr. 703/F din 11 decembrie 2002 a respins ca neîntemeiată

acțiunea civilă formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei

P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acțiunea introductivă față de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive a

pârâtului.

Sentința

tribunalului, precum și Decizia nr. 119 din 3 iulie 2003 a Curții de Apel Cluj,

secția civilă, prin care s-a menținut soluția primei instanțe, prin respingerea

ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva acesteia au fost casate

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, prin Decizia nr. 9988 din 6 decembrie 2006, prin care

admițându-se recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C. a fost trimisă cauza

pentru rejudecare la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

]Prin Sentința nr.

379 din 25 iunie 2008, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă a respins, ca

fiind nefondată, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta

P.R.U.R.G.C. împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acțiunea civilă

precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive a

acestei părți. A respins, ca fiind neîntemeiată, acțiunea reconvențională formulată

de pârâtă.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin

Decizia nr. 24/A din 5 februarie 2009, în complet de divergență, a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva Sentinței tribunalului nr. 379/2008, pe care a

desființat-o în întregime, trimițând cauza pentru rejudecare pe fond la

Tribunalul Bistrița-Năsăud.

S-a reținut în esență

de către instanța de apel că prin cererea introductivă de instanță și prin

precizările de acțiune, reclamanta a învestit tribunalul cu mai multe petite,

respectiv în constatarea nulității titlului, în anularea încheierilor de carte

funciară, în revendicare, în rectificare de carte funciară, etc., asupra cărora

prima instanță era obligată a se pronunța prin analizarea pe fond a acestora,

potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ.

S-a constatat însă că

tribunalul, apreciind eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare, s-a

limitat în a-l respinge, fără o cercetare pe fond, cu motivarea că la data

introducerii acțiunii civile introductive, reclamanta nu era proprietarul

tabular asupra imobilelor revendicate.

Astfel, pentru a se

putea analiza petitul în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C.

civ., ar fi fost necesar să fie analizate și soluționate, în prealabil,

petitele referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta

s-a intabulat în cartea funciară, fiind necesar ca instanța de fond să se

raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 și nr.

358/1948, cu alte cuvinte, să se verifice dacă preluarea imobilului - lăcaș de

cult de către Biserica Ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă au

fost respectate cerințele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Raportat la faptul că

hotărârea tribunalului a fost pronunțată la 25 iunie 2008, dată la care era de

mult în vigoare Legea nr. 182/2005, curtea de apel a constatat că este evident

că instanța de fond a fost în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege

specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcașul de cult.

A constatat că este

vorba de o acțiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluționare

este necesară în prealabil, ca instanța să verifice temeinicia petitelor

referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a

intabulat în cartea funciară și respectiv la anularea încheierii de carte

funciară, cu consecința rectificării acesteia, în sensul revenirii la situația

anterioară de carte funciară.

Astfel faptul că prin

art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948 nu poate

constitui un obstacol, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat

respectivul decret, în privința imobilului în litigiu, trebuie analizat prin

raportare la situația anului 1948.

S-a constatat

totodată că prima instanță a omis să cerceteze și fondul cererii

reconvenționale formulată de pârâtă, deși acest aspect a rămas soluționat

definitiv, în condițiile în care nu a fost criticat în apel de către

reclamantă, care de altfel nici nu avea interesul invocării acestei nesoluționări

și nici nu a fost atacat cu apel de pârâtă.

Soluția curții de

apel a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8339 din 16 octombrie 2009, prin

care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția generală a

finanțelor publice Bistrița-Năsăud în numele Ministerului Finanțelor Publice

împotriva acesteia, reținându-se incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

Rejudecând după

casare, prin Sentința nr. 4235/F din 27 mai 2010, Tribunalul Bistrița-Năsăud,

secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de

reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins

acțiunea introductivă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice

Bistrița-Năsăud pentru lipsa calității procesuale pasive. A obligat pe

reclamantă să plătească pârâtei suma de 4911,5 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că întregul demers judiciar întreprins de

către reclamantă are ca scop final redobândirea proprietății asupra lăcașului

de cult, terenului aferent și cimitirului, identificate în cartea funciară nr.

X a localității Năsăud cu nr. top (...), în privința cărora a deținut dreptul

real intabulat la B1. Revendicarea a fost îndreptată în principal împotriva

actualului proprietar tabular P.O.R. nr. 1 Năsăud, care și-a înscris dreptul la

B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art.

1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956.

În dezlegarea

raporturilor dintre părți, tribunalul a constatat că se impune verificarea

condițiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor

normative anterior menționate, dar, în același timp, și a întrunirii cerințelor

reglementărilor legale ce privesc incidența în prezent în problema recompunerii

fostei proprietăți.

S-a reținut că sub

primul aspect nu se poate concluziona decât că regularitatea strămutării

dreptului operată de la reclamantă la pârâtă în temeiul art. 37, cu luarea în

considerare și a prevederilor art. 1, 38, 39 din Decretul nr. 177/1948,

corelate cu art. 27 din Constituția acelor vremuri, nu este fundamentată și

susținută de dovada urmării procedurii instituite de acest text legal, care să

ateste o trecere liber consimțită a credincioșilor de la cultul greco-catolic

la cel ortodox, fapt care implică aspecte patrimoniale în legătură cu imobilele

supuse judecății.

Împrejurarea se

deduce din imposibilitatea prezentării înscrisurilor corespunzătoare, potrivit

precizărilor din Dosarul nr. 1717.2/112/2007 și din Dosarul nr. 1717/112/2007

și conduce la ideea unei preluări abuzive. De altfel, caracterul ilegal al

transmisiunii proprietății reprezintă o realitate istorică de notorietate.

Tribunalul a

considerat însă că o importanță juridică egală în soluționarea cauzei primește

și legislația actuală în materie, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005,

unde se stipulează că situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut

Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă

Română, se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziției integrale a articolului

3, prima instanță a observat că regula legal fixată trebuie respectată atât de

comisia mixtă chemată în principal să soluționeze diferendul dintre biserici,

cât și de instanțele de judecată sesizate cu acțiuni de drept comun, cum este

și cea de față.

Criteriul își are

justificarea în aceea că bunurile disputate nu sunt privite ca proprietate a

cultului, ci a comunității locale religioase, compusă din totalitatea locuitorilor

credincioși ai localității, același înțeles regăsindu-se și în prevederile art.

37 din decret și ale art. 49 din Statutul pentru organizarea și funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române. Așadar, membrii comunității sunt considerați ca

titulari ai dreptului de proprietate, motiv pentru care opinia și dorința lor

majoritară raportat la chestiunea în discuție trebuie să primească eficiența și

efectele cuvenite.

În cazul din speță,

s-a constatat, conform datelor recensământului efectuat în anul 2002, că din totalul

populației orașului Năsăud de 10.582 locuitori, un număr de 9.333 de persoane

s-au declarat ca fiind credincioși ortodocși și 294 greco-catolici. S-a

confirmat prin urmare că trecerea la cultul ortodox din anul 1948 nu este

apreciată ca prejudiciatoare, din contră este menținută și agreată în prezent

într-o proporție covârșitoare. S-a considerat că de poziția locuitorilor, foști

greco-catolici ori moștenitori ai lor, trebuie să se țină seama, din

perspectiva motivării de mai sus, în determinarea regimului juridic comun al

tuturor imobilelor din proces.

În adoptarea

hotărârii, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 23/1993 a Curții

Constituționale prin care s-a tranșat asupra conformității art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 cu legea fundamentală. Curtea a conchis, în esență,

că: decretul reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de

proprietate ce a aparținut, inițial, Bisericii Române Unite cu Roma; diferit

față de bunurile preluate de către stat, în ceea ce privește lăcașurile de cult,

deci bunuri care prin însăși construcție sunt destinate folosinței

credincioșilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii

este dat de opțiunile credincioșilor; acesta este în acord cu alte principii

constituționale, înscrise în art. 1 și 29 (cu conținut identic și același);

procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract sau în considerarea

unei situații anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului

fundamental al majorității credincioșilor; numai în felul acesta soluția se

dovedește morală și juridică și nu poate fi primit argumentul după care art. 3

din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor persecuției

religioase instaurate de regimul totalitar.

S-a constatat

totodată că acțiunea a fost în mod greșit introdusă și împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât bunurile în litigiu

nu au constituit vreodată proprietate de stat, astfel că acestui pârât îi

lipsește legitimarea procesuală pasivă.

S-a reținut că

Decizia curții de apel nr. 24/A/2009 a restrâns limitele rejudecării exclusiv

la soluționarea acțiunii introductive, referitor la cererea reconvențională

hotărându-se că soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 379/2008 a

Tribunalului Bistrița-Năsăud a rămas definitivă prin neapelare.

Întrucât reclamanta a

căzut în pretenții a fost obligată în baza art. 274 C. proc. civ. să plătească

pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud cheltuieli de judecată în sumă de 4911,5 lei,

justificate prin achitarea onorariilor avocațiale în toate fazele litigiului.

Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin

Decizia nr. 284/A din 20 octombrie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței tribunalului pe care a desființat-o și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut că în

considerentele Deciziei de casare nr. 24/A/2009, curtea a arătat punctual care

sunt petitele cu care instanța a fost învestită și a dat dezlegări asupra

dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză.

Astfel, în

considerente, curtea a arătat că instanța de fond trebuia să analizeze dacă

imobilul în litigiu a fost preluat cu respectarea procedurii prevăzută de

Decretul nr. 177/1948 și dacă s-a pronunțat o hotărâre de către judecătoria populară

a locului, potrivit art. 37 alin. (5) din actul normativ mai sus arătat. Apoi,

trebuia verificat dacă Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 erau în

concordanță cu Constituția din 1948 și dacă preluarea imobilului de către

biserica ortodoxă în 1948 a fost sau nu abuzivă.

În ceea ce privește

interesul reclamantei de a revendica lăcașul de cult, curtea de apel, în opinia

majoritară, a statuat că reclamanta are interes în promovarea acțiunii de

revendicare, deoarece imobilul a aparținut Parohiei Greco-Catolice, ca entitate

juridică și nu unui număr de credincioși aparținând unui anumit cult.

Deci, în opinia

majoritară, acțiunea în revendicare trebuia soluționată pe fond, motiv pentru

care a și fost casată cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de fond în

rejudecare a conchis că preluarea imobilului s-a făcut fără să fie respectată

procedura prevăzută de Decretul nr. 177/1948, iar raportat la Constituția în

vigoare la acea dată s-a considerat că trecerea imobilului de la cultul

greco-catolic la cultul ortodox nu a putut fi apreciată ca o trecere liber

consimțită.

Cu toate acestea,

instanța de fond a respins acțiunea, invocând dispozițiile art. 3 din

Decretul-lege nr. 136/1990, care trebuiau respectate și de către instanță, prin

raportare și la Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale, care stipulează

că procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract ci numai în concret,

cu asigurarea dreptului fundamental a majorității credincioșilor.

În ceea ce privește

incidența dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, curtea de apel a

constatat că prin decizia de casare s-a tranșat și această problemă, în sensul

că prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004 pentru completarea

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și se prevede expres că „partea

interesată are deschisă acțiunea în justiție, potrivit dreptului comun”.

Având în vedere

această dispoziție legală, curtea de apel a arătat, prin respectiva decizie de

casare, că în rejudecare instanța va soluționa o acțiune în revendicare pe

drept comun, în cadrul căreia va verifica temeinicia petitelor referitoare la

constatarea existenței sau inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a

intabulat în cartea funciară, anularea încheierii de carte funciară și

rectificarea cărții funciare.

Or, instanța de fond,

în rejudecare, a omis să analizeze petitele cu care a fost învestită și

întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., raportate la cele ale Decretului

nr. 177/1948, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

A considerat astfel

că instanța de fond în rejudecare a îmbrățișat opinia minoritară a completului

de divergență, soluție prefigurată din perspectiva interesului actual al

credincioșilor greco-catolici de a revendica imobilul, însă nu a cercetat

fondul cauzei, potrivit dezlegărilor date în decizia de casare, opinia

majoritară.

A arătat că în

ipoteza în care în apel se soluționează o cauză în complet de divergență,

opinia majoritară este cea care indică soluția în respectiva cauză. Dacă opinia

majoritară a dat dezlegări în drept și indicații cu privire la modul în care va

fi rejudecată cauza, instanța de fond, ținând seama de faptul că soluția

opiniei majoritare a fost menținută în recurs de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, era obligată să respecte cele statuate în hotărârea pronunțată în

apel.

Curtea a constatat că

nici în rejudecare prima instanță nu a judecat fondul cauzei, fiind incidente

dispozițiile de desființare cu trimitere spre rejudecare prevăzute de art. 297

C. proc. civ.

S-a reținut că deși

reclamanta apelantă nu a solicitat expres casarea cu trimitere spre rejudecare,

prin Decizia nr. 8339/2009 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a statuat că dispozițiile art. 297 C. proc. civ. sunt de ordine

publică și nu se poate deroga de la ele, dând curs voinței părților.

Astfel, curtea de

apel, având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora

dispozițiile date de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța

inferioară, a admis apelul, în temeiul art. 297 din cod, a desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru soluționarea

fondului cauzei.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâta P.O.R. Năsăud 1, întemeiat pe

dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și

modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, menținându-se ca

legală și temeinică sentința pronunțată de tribunal.

A arătat că instanța

de fond, respectiv Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a conformat în totalitate îndrumărilor

date de instanța de apel, prin Decizia de casare nr. 24/A/2009.

Astfel, tribunalul a

arătat că strămutarea dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă, în

temeiul art. 37 și art. 1, 38 și 39 din Decretul nr. 177/2948 corelate cu

dispozițiile art. 27 din Constituția în vigoare la 1948 nu este fundamentată și

susținută de dovada urmării procedurii instituite de respectivul text de lege,

care să ateste o trecere liber consimțită a credincioșilor de la cultul

greco-catolic la cel ortodox, motiv pentru care nu se poate susține că acest

aspect nu a fost analizat.

A precizat totodată

că instanța de fond a avut în vedere și modificările ulterioare ale legislației

referitoare la speța dedusă judecății, precum și Decizia Curții Constituționale

nr. 23/1993.

A arătat că înțelege

să invoce și faptul că au fost efectuate mari investiții și reparații la

biserică, care au făcut obiectul cererii reconvenționale, însă nu a declarat

apel împotriva soluției de respingere a acesteia, întrucât respingerea cererii principale

reprezenta o soluție favorabilă, însă faptul de a nu putea recupera nimic din

investițiile făcute reprezintă o soluție inacceptabilă.

A invocat și lipsa

calității procesuale pasive a persoanelor care au introdus acțiunea,

considerând că sesizarea instanței trebuia făcută de către organul de conducere

al reclamantei.

Recursul este fondat

prin prisma criticilor care privesc judecarea fondului de către prima instanță,

cele referitoare la cererea reconvențională și la lipsa calității de

reprezentanți ai reclamantei ale persoanelor care au formulat cererea de

chemare în judecată nefiind relevante sub aspectul deciziei care face obiectul

recursului dedus judecații, care vizează o trimitere a cauzei pentru judecarea

fondului, în condițiile art. 297 C. proc. civ.

Potrivit art. 297

alin. (1) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit,

prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului,

instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare

primei instanțe.

Sintagma a rezolvat

procesul fără a intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea

de nestatuare asupra fondului, adică cazul în care instanța a soluționat

procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului

sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din

care să rezulte o cercetare a fondului procesului.

În cauza supusă

analizei însă, prima instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat

apărările părților și a statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia

cererii dedusă judecății.

Astfel, învestită cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., conform celor statuate prin Decizia de casare nr. 24/A/2009, prin care

Curtea de Apel Cluj a trimis cauza pentru rejudecare potrivit dreptului comun

în materie și având ca obiect material un lăcaș de cult, prima instanță a

reținut, în raport de situația de fapt și de titlurile invocate, că nu poate

primi cererea.

S-a arătat că

reclamanta urmărește să redobândească în patrimoniul ei dreptul de proprietate

asupra lăcașului de cult, terenului aferent și cimitirului, identificate în

cartea funciară nr. X a localității Năsăud cu nr. top (...), în privința cărora

a deținut dreptul real intabulat la B1, revendicarea îndreptându-se în

principal împotriva actualului proprietar tabular, P.O.R. nr. 1 Năsăud, care

și-a înscris dreptul la B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din

Decretul nr. 177/1948 și art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956.

În dezlegarea

raporturilor dintre părți, tribunalul a constatat că se impune verificarea

condițiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor

normative anterior menționate, dar, în același timp, și a întrunirii cerințelor

reglementărilor legale ce privesc incidența în prezent în problema recompunerii

fostei proprietăți, concluzionând, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii

dedusă judecății, că parohia reclamantă nu beneficiază de protecția oferită

proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare.

Or, o atare motivare

echivalează cu o cercetare a fondului cauzei, fiind întemeiate astfel criticile

recurentei pârâte.

Astfel, deși a

reieșit ideea unei preluări abuzive, caracterul ilegal al transmisiunii

proprietății reprezentând, de altfel, o realitate istorică de notorietate, în

fundamentarea soluției, considerând însă că o importanță juridică egală în

soluționarea cauzei primește și legislația actuală în materie, prima instanță a

evidențiat și faptul că prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat

prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005 se stipulează că

situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române

Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va

stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

În această situație,

în mod eronat instanța de apel a apreciat că ar fi incidentă situația

reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința

desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare.

Norma cuprinsă în

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare,

neputând a fi extinsă prin analogie și altor situații decât cele expres

stabilite de legiuitor, urmând a fi avut în vedere, în plus, și caracterul

devolutiv specific căii de atac a apelului.

Se reține că întrucât

tribunalul a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora a

respins acțiunea, instanța de control judiciar, la judecarea apelului, avea

posibilitatea exercitării unei cenzuri a hotărârii atacate, motiv pentru care

nu se impunea desființarea acesteia.

Pentru cele ce

preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi admis, va fi casată decizia atacată și se va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta P.O.R. Năsăud I împotriva Deciziei nr. 284/A din 20

octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2011.