ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7277/2011

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă, prin Sentința nr. 703/F din 11 decembrie 2002 a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acțiunea introductivă față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului. Sentința tribunalului, precum și Decizia nr. 119 din 3 iulie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, prin care s-a menținut soluția primei instanțe, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva acesteia au fost casate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9988 din 6 decembrie 2006, prin care admițându-se recursul declarat de reclamanta P.R.U.R.G.C.

a fost trimisă cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bistrița-Năsăud. ]Prin Sentința nr. 379 din 25 iunie 2008, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă a respins, ca fiind nefondată, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamantă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei părți. A respins, ca fiind neîntemeiată, acțiunea reconvențională formulată de pârâtă. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia nr. 24/A din 5 februarie 2009, în complet de divergență, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței tribunalului nr. 379/2008, pe care a desființat-o în întregime, trimițând cauza pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

S-a reținut în esență de către instanța de apel că prin cererea introductivă de instanță și prin precizările de acțiune, reclamanta a învestit tribunalul cu mai multe petite, respectiv în constatarea nulității titlului, în anularea încheierilor de carte funciară, în revendicare, în rectificare de carte funciară, etc., asupra cărora prima instanță era obligată a se pronunța prin analizarea pe fond a acestora, potrivit art. 129 alin. final C. proc. civ. S-a constatat însă că tribunalul, apreciind eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare, s-a limitat în a-l respinge, fără o cercetare pe fond, cu motivarea că la data introducerii acțiunii civile introductive, reclamanta nu era proprietarul tabular asupra imobilelor revendicate.

Astfel, pentru a se putea analiza petitul în revendicare, întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., ar fi fost necesar să fie analizate și soluționate, în prealabil, petitele referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară, fiind necesar ca instanța de fond să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948, cu alte cuvinte, să se verifice dacă preluarea imobilului - lăcaș de cult de către Biserica Ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă au fost respectate cerințele art. 37 din Decretul nr. 177/1948. Raportat la faptul că hotărârea tribunalului a fost pronunțată la 25 iunie 2008, dată la care era de mult în vigoare Legea nr. 182/2005, curtea de apel a constatat că este evident că instanța de fond a fost în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcașul de cult.

A constatat că este vorba de o acțiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluționare este necesară în prealabil, ca instanța să verifice temeinicia petitelor referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară și respectiv la anularea încheierii de carte funciară, cu consecința rectificării acesteia, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară.

Astfel faptul că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948 nu poate constitui un obstacol, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat respectivul decret, în privința imobilului în litigiu, trebuie analizat prin raportare la situația anului 1948. S-a constatat totodată că prima instanță a omis să cerceteze și fondul cererii reconvenționale formulată de pârâtă, deși acest aspect a rămas soluționat definitiv, în condițiile în care nu a fost criticat în apel de către reclamantă, care de altfel nici nu avea interesul invocării acestei nesoluționări și nici nu a fost atacat cu apel de pârâtă.

Soluția curții de apel a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 8339 din 16 octombrie 2009, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția generală a finanțelor publice Bistrița-Năsăud în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva acesteia, reținându-se incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. Rejudecând după casare, prin Sentința nr. 4235/F din 27 mai 2010, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta P.R.U.R.G.C. Năsăud împotriva pârâtei P.O.R. nr. 1 Năsăud. A respins acțiunea introductivă împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Bistrița-Năsăud pentru lipsa calității procesuale pasive.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 4911,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că întregul demers judiciar întreprins de către reclamantă are ca scop final redobândirea proprietății asupra lăcașului de cult, terenului aferent și cimitirului, identificate în cartea funciară nr. X a localității Năsăud cu nr. top (...), în privința cărora a deținut dreptul real intabulat la B1. Revendicarea a fost îndreptată în principal împotriva actualului proprietar tabular P.O.R.

nr. 1 Năsăud, care și-a înscris dreptul la B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956. În dezlegarea raporturilor dintre părți, tribunalul a constatat că se impune verificarea condițiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor normative anterior menționate, dar, în același timp, și a întrunirii cerințelor reglementărilor legale ce privesc incidența în prezent în problema recompunerii fostei proprietăți.

S-a reținut că sub primul aspect nu se poate concluziona decât că regularitatea strămutării dreptului operată de la reclamantă la pârâtă în temeiul art. 37, cu luarea în considerare și a prevederilor art. 1, 38, 39 din Decretul nr. 177/1948, corelate cu art. 27 din Constituția acelor vremuri, nu este fundamentată și susținută de dovada urmării procedurii instituite de acest text legal, care să ateste o trecere liber consimțită a credincioșilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, fapt care implică aspecte patrimoniale în legătură cu imobilele supuse judecății. Împrejurarea se deduce din imposibilitatea prezentării înscrisurilor corespunzătoare, potrivit precizărilor din Dosarul nr. 1717.2/112/2007 și din Dosarul nr. 1717/112/2007 și conduce la ideea unei preluări abuzive.

De altfel, caracterul ilegal al transmisiunii proprietății reprezintă o realitate istorică de notorietate. Tribunalul a considerat însă că o importanță juridică egală în soluționarea cauzei primește și legislația actuală în materie, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, unde se stipulează că situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Din interpretarea dispoziției integrale a articolului 3, prima instanță a observat că regula legal fixată trebuie respectată atât de comisia mixtă chemată în principal să soluționeze diferendul dintre biserici, cât și de instanțele de judecată sesizate cu acțiuni de drept comun, cum este și cea de față.

Criteriul își are justificarea în aceea că bunurile disputate nu sunt privite ca proprietate a cultului, ci a comunității locale religioase, compusă din totalitatea locuitorilor credincioși ai localității, același înțeles regăsindu-se și în prevederile art. 37 din decret și ale art. 49 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Așadar, membrii comunității sunt considerați ca titulari ai dreptului de proprietate, motiv pentru care opinia și dorința lor majoritară raportat la chestiunea în discuție trebuie să primească eficiența și efectele cuvenite. În cazul din speță, s-a constatat, conform datelor recensământului efectuat în anul 2002, că din totalul populației orașului Năsăud de 10.582 locuitori, un număr de 9.333 de persoane s-au declarat ca fiind credincioși ortodocși și 294 greco-catolici.

S-a confirmat prin urmare că trecerea la cultul ortodox din anul 1948 nu este apreciată ca prejudiciatoare, din contră este menținută și agreată în prezent într-o proporție covârșitoare. S-a considerat că de poziția locuitorilor, foști greco-catolici ori moștenitori ai lor, trebuie să se țină seama, din perspectiva motivării de mai sus, în determinarea regimului juridic comun al tuturor imobilelor din proces. În adoptarea hotărârii, tribunalul a avut în vedere și Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale prin care s-a tranșat asupra conformității art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu legea fundamentală.

Curtea a conchis, în esență, că: decretul reglementează modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparținut, inițial, Bisericii Române Unite cu Roma; diferit față de bunurile preluate de către stat, în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunuri care prin însăși construcție sunt destinate folosinței credincioșilor, aflate în uzul public al acestora, principiul reconstituirii este dat de opțiunile credincioșilor; acesta este în acord cu alte principii constituționale, înscrise în art. 1 și 29 (cu conținut identic și același); procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental al majorității credincioșilor; numai în felul acesta soluția se dovedește morală și juridică și nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din decret nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor persecuției religioase instaurate de regimul totalitar.

S-a constatat totodată că acțiunea a fost în mod greșit introdusă și împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât bunurile în litigiu nu au constituit vreodată proprietate de stat, astfel că acestui pârât îi lipsește legitimarea procesuală pasivă. S-a reținut că Decizia curții de apel nr. 24/A/2009 a restrâns limitele rejudecării exclusiv la soluționarea acțiunii introductive, referitor la cererea reconvențională hotărându-se că soluția pronunțată prin Sentința civilă nr. 379/2008 a Tribunalului Bistrița-Năsăud a rămas definitivă prin neapelare. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții a fost obligată în baza art. 274 C. proc. civ. să plătească pârâtei P.O.R.

nr. 1 Năsăud cheltuieli de judecată în sumă de 4911,5 lei, justificate prin achitarea onorariilor avocațiale în toate fazele litigiului. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin Decizia nr. 284/A din 20 octombrie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut că în considerentele Deciziei de casare nr. 24/A/2009, curtea a arătat punctual care sunt petitele cu care instanța a fost învestită și a dat dezlegări asupra dispozițiilor legale incidente în prezenta cauză. Astfel, în considerente, curtea a arătat că instanța de fond trebuia să analizeze dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu respectarea procedurii prevăzută de Decretul nr. 177/1948 și dacă s-a pronunțat o hotărâre de către judecătoria populară a locului, potrivit art. 37 alin. (5) din actul normativ mai sus arătat.

Apoi, trebuia verificat dacă Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948 erau în concordanță cu Constituția din 1948 și dacă preluarea imobilului de către biserica ortodoxă în 1948 a fost sau nu abuzivă. În ceea ce privește interesul reclamantei de a revendica lăcașul de cult, curtea de apel, în opinia majoritară, a statuat că reclamanta are interes în promovarea acțiunii de revendicare, deoarece imobilul a aparținut Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică și nu unui număr de credincioși aparținând unui anumit cult. Deci, în opinia majoritară, acțiunea în revendicare trebuia soluționată pe fond, motiv pentru care a și fost casată cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de fond în rejudecare a conchis că preluarea imobilului s-a făcut fără să fie respectată procedura prevăzută de Decretul nr. 177/1948, iar raportat la Constituția în vigoare la acea dată s-a considerat că trecerea imobilului de la cultul greco-catolic la cultul ortodox nu a putut fi apreciată ca o trecere liber consimțită. Cu toate acestea, instanța de fond a respins acțiunea, invocând dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 136/1990, care trebuiau respectate și de către instanță, prin raportare și la Decizia nr. 23/1993 a Curții Constituționale, care stipulează că procesul reconstituirii nu se poate realiza în abstract ci numai în concret, cu asigurarea dreptului fundamental a majorității credincioșilor.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, curtea de apel a constatat că prin decizia de casare s-a tranșat și această problemă, în sensul că prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și se prevede expres că „partea interesată are deschisă acțiunea în justiție, potrivit dreptului comun”. Având în vedere această dispoziție legală, curtea de apel a arătat, prin respectiva decizie de casare, că în rejudecare instanța va soluționa o acțiune în revendicare pe drept comun, în cadrul căreia va verifica temeinicia petitelor referitoare la constatarea existenței sau inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a intabulat în cartea funciară, anularea încheierii de carte funciară și rectificarea cărții funciare.

Or, instanța de fond, în rejudecare, a omis să analizeze petitele cu care a fost învestită și întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., raportate la cele ale Decretului nr. 177/1948, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului. A considerat astfel că instanța de fond în rejudecare a îmbrățișat opinia minoritară a completului de divergență, soluție prefigurată din perspectiva interesului actual al credincioșilor greco-catolici de a revendica imobilul, însă nu a cercetat fondul cauzei, potrivit dezlegărilor date în decizia de casare, opinia majoritară. A arătat că în ipoteza în care în apel se soluționează o cauză în complet de divergență, opinia majoritară este cea care indică soluția în respectiva cauză.

Dacă opinia majoritară a dat dezlegări în drept și indicații cu privire la modul în care va fi rejudecată cauza, instanța de fond, ținând seama de faptul că soluția opiniei majoritare a fost menținută în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, era obligată să respecte cele statuate în hotărârea pronunțată în apel. Curtea a constatat că nici în rejudecare prima instanță nu a judecat fondul cauzei, fiind incidente dispozițiile de desființare cu trimitere spre rejudecare prevăzute de art. 297 C. proc. civ. S-a reținut că deși reclamanta apelantă nu a solicitat expres casarea cu trimitere spre rejudecare, prin Decizia nr. 8339/2009 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că dispozițiile art. 297 C. proc.

civ. sunt de ordine publică și nu se poate deroga de la ele, dând curs voinței părților. Astfel, curtea de apel, având în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile date de instanța de recurs sunt obligatorii pentru instanța inferioară, a admis apelul, în temeiul art. 297 din cod, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru soluționarea fondului cauzei. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâta P.O.R. Năsăud 1, întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului, menținându-se ca legală și temeinică sentința pronunțată de tribunal.

A arătat că instanța de fond, respectiv Tribunalul Bistrița-Năsăud s-a conformat în totalitate îndrumărilor date de instanța de apel, prin Decizia de casare nr. 24/A/2009. Astfel, tribunalul a arătat că strămutarea dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă, în temeiul art. 37 și art. 1, 38 și 39 din Decretul nr. 177/2948 corelate cu dispozițiile art. 27 din Constituția în vigoare la 1948 nu este fundamentată și susținută de dovada urmării procedurii instituite de respectivul text de lege, care să ateste o trecere liber consimțită a credincioșilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, motiv pentru care nu se poate susține că acest aspect nu a fost analizat. A precizat totodată că instanța de fond a avut în vedere și modificările ulterioare ale legislației referitoare la speța dedusă judecății, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 23/1993.

A arătat că înțelege să invoce și faptul că au fost efectuate mari investiții și reparații la biserică, care au făcut obiectul cererii reconvenționale, însă nu a declarat apel împotriva soluției de respingere a acesteia, întrucât respingerea cererii principale reprezenta o soluție favorabilă, însă faptul de a nu putea recupera nimic din investițiile făcute reprezintă o soluție inacceptabilă. A invocat și lipsa calității procesuale pasive a persoanelor care au introdus acțiunea, considerând că sesizarea instanței trebuia făcută de către organul de conducere al reclamantei.

Recursul este fondat prin prisma criticilor care privesc judecarea fondului de către prima instanță, cele referitoare la cererea reconvențională și la lipsa calității de reprezentanți ai reclamantei ale persoanelor care au formulat cererea de chemare în judecată nefiind relevante sub aspectul deciziei care face obiectul recursului dedus judecații, care vizează o trimitere a cauzei pentru judecarea fondului, în condițiile art. 297 C. proc. civ. Potrivit art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Sintagma a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul în care instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului. În cauza supusă analizei însă, prima instanță a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părților și a statuat, în fapt și în drept, cu privire la temeinicia cererii dedusă judecății.

Astfel, învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., conform celor statuate prin Decizia de casare nr. 24/A/2009, prin care Curtea de Apel Cluj a trimis cauza pentru rejudecare potrivit dreptului comun în materie și având ca obiect material un lăcaș de cult, prima instanță a reținut, în raport de situația de fapt și de titlurile invocate, că nu poate primi cererea. S-a arătat că reclamanta urmărește să redobândească în patrimoniul ei dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult, terenului aferent și cimitirului, identificate în cartea funciară nr. X a localității Năsăud cu nr. top (...), în privința cărora a deținut dreptul real intabulat la B1, revendicarea îndreptându-se în principal împotriva actualului proprietar tabular, P.O.R.

nr. 1 Năsăud, care și-a înscris dreptul la B2, cu titlu de rectificare, în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 1 din Decretul nr. 358/1948, în anul 1956. În dezlegarea raporturilor dintre părți, tribunalul a constatat că se impune verificarea condițiilor în care reclamanta a pierdut bunurile sub imperiul actelor normative anterior menționate, dar, în același timp, și a întrunirii cerințelor reglementărilor legale ce privesc incidența în prezent în problema recompunerii fostei proprietăți, concluzionând, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, că parohia reclamantă nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare.

Or, o atare motivare echivalează cu o cercetare a fondului cauzei, fiind întemeiate astfel criticile recurentei pârâte. Astfel, deși a reieșit ideea unei preluări abuzive, caracterul ilegal al transmisiunii proprietății reprezentând, de altfel, o realitate istorică de notorietate, în fundamentarea soluției, considerând însă că o importanță juridică egală în soluționarea cauzei primește și legislația actuală în materie, prima instanță a evidențiat și faptul că prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005 se stipulează că situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

În această situație, în mod eronat instanța de apel a apreciat că ar fi incidentă situația reglementată de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare. Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare și aplicare, neputând a fi extinsă prin analogie și altor situații decât cele expres stabilite de legiuitor, urmând a fi avut în vedere, în plus, și caracterul devolutiv specific căii de atac a apelului. Se reține că întrucât tribunalul a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora a respins acțiunea, instanța de control judiciar, la judecarea apelului, avea posibilitatea exercitării unei cenzuri a hotărârii atacate, motiv pentru care nu se impunea desființarea acesteia.

Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta P.O.R. Năsăud I împotriva Deciziei nr. 284/A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.