ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1673/ PI din 29

iunie 2009 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul Timiș a respins

acțiunea civilă formulată de reclamantul K.M. în contradictoriu cu pârâta

Parhoia Reformată Moșnița Nouă, obligând reclamantul la plata către pârâtă a

sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare – cumpărare

autentificat sub nr. 149 din 15 ianuarie 1999, reclamantul K.M. a vândut,

contra sumei de 17.267.400 lei, către pârâta Parohia Reformată Moșnița Nouă,

suprafața de 3,62 ha teren extravilan dobândit în proprietate cu titlu de

reconstituire în baza Legii nr. 18/1991.

Prin acțiunea dedusă

judecății, se tinde, după mai bine de 10 ani de zile, la desființarea

contractului supra menționat, reclamantul vânzător invocând în susținerea

demersului său atât motive de nulitate relativă, cât și de nulitate absolută.

Între motivele de

nulitate relativă invocate, se menționează lipsa discernământului vânzătorului

la data perfectării tranzacției, pe considerentul stării sale de sănătate

precare datorită căreia nu ar fi fost conștient de efectele produse de un atare

contract în patrimoniul său.

Că lipsa

discernământului la data încheierii actului juridic civil se constituie în

cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu de nulitate absolută, este

deja reputat în literatura de specialitate, lipsa discernământului neechivalând

sub nicio formă cu lipsa consimțământului, cum tinde a acredita reclamantul,

când invocă nulitatea absolută a contractului pentru lipsa discernământului.

De menționat că

analiza discernământului se face în literatură atunci când se examinează

capacitatea de a încheia acte juridice, apreciindu-se că, în timp ce

capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu

se confundă însă cu consimțământul, reprezentând exteriorizarea voinței de a

încheia un act juridic.

Discernământul ține

de caracterul conștient al voinței manifeste de a perfecta un act juridic, însă

lipsa discernământului nu este asimilată lipsei totale de consimțământ

întâlnită în cazul erorii obstacol.

De aceea persoanele

cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezmate a avea discernământul necesar

pentru încheiere de acte juridice, iar cei lipsiți de capacitate de exercițiu

sunt prezumați a nu avea discernământ datorită fie vârstei fragede, fie vârstei

de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba despre majorii puși sub

interdicție.

Dacă în cazul lipsei

totale a consimțământului sancțiunea legală este fără doar și poate nulitatea

absolută a actului juridic, deoarece sancțiunea intervine pentru absența unui

element esențial fără de care actul juridic nu poate lua naștere, respectiv a

voinței manifeste a actului juridic, prin sancțiunea menționată urmărindu-se

ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancțiunea

trebuie să fie una de protecție în favoarea persoanei interesate, care a

contractat fără putința de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale

de voință.

Este și firesc să se

aplice sancțiunea nulității relative, de vreme ce aceeași sancțiune de

protecție este operantă și în ipoteza încheierii actelor juridice de către

persoane lipsite de capacitate de exercițiu, fără încuviințarea ocrotitorului

legal ori de cei puși sub interdicție, deci lipsiți de discernământ.

Context în care, se

impune aceeași rațiune și în ipoteza actelor juridice perfectate de persoanele

nepuse sub interdicție, deși lipsite de discernământ.

Sunt considerentele

pentru care tribunalul a apreciat că din perspectiva sancțiunii nulității

relative și nu acelei absolute trebuie analizat motivul de nulitate invocat al

lipsei de discernământ a vânzătorului în speță.

Astfel că, admițând

că sancțiunea este aceea a nulității relative, devine incidentă, în opinia

primei instanțe, față de cauza de nulitate menționată potrivit art. 137 alin. (1)

C. proc. civ. excepția prescripției dreptului la acțiune, devenind incidente

prevederile art. 3 alin. (1) corelate cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, art. 3 alin.

(1) menționat stabilește termenul comun de prescripție de 3 ani, operant în

toate situațiile în care legea nu prevede un alt termen, iar art. 9 alin. (1)

spune că „în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare,

prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său

legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza

anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii

actului”.

S-a constatat că

legiuitorul a fixat două momente de la care începe a curge prescripția în

celelalte cazuri de anulare (nulitate relativă), deci și în cazul lipsei de

discernământ, unul subiectiv, al cunoașterii cauzei de anulare, și unul

obiectiv, al expirării celor 18 lui de la încheierea actului juridic.

În speță însă, intră

în discuție cea de-a doua ipoteză, antrenând momentul obiectiv, căci această

ipoteză marchează momentul de la care începe să curgă și termenul de

prescripție de trei ani, când cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută în

intervalul celor 18 luni.

Or contractul de

vânzare – cumpărare a fost perfectat în anul 1999, astfel că însumând 18 luni

de la data încheierii actului cu cei trei ani scurși ulterior expirării celor

18 luni, rezultă cu forța evidenței că termenul de prescripție pentru motivul

de nulitate relativă invocat s-a împlinit, situație în care față de acest motiv

de nulitate cererea introductivă a fost respinsă, ca prescrisă.

Față de această

concluzie, prima instanță nu s-a mai preocupat să analizeze existența sau nu a

discernământului vânzătorului la data perfectării contractului prin raportare

la actele medicale depuse la dosar și a probelor testimoniale administrate în

cauză, iar efectuarea unei expertize de specialitate în cauză, față de

incidența prescripției nu-și mai avea justificare. De altfel, reprezentantul

reclamantului nici nu a mai insistat în solicitarea sa în sensul administrării

probei cu expertiza de specialitate.

Cât privește motivul

de nulitate absolută al nevalabilității cauzei și prețul vânzării, pe motiv că

s-a ignorat starea de sănătate a vânzătorului, s-a constatat că reclamantul

tinde a evoca situația în care o eventuală disproporție a prețului față de

valoarea reală a lucrului vândut s-ar datora faptului că pârâta cumpărătoare a

profitat de neștiința, ignoranța ori starea de nevoie a vânzătorului, altfel

spus, că ar fi vorba despre o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală de

natură a atrage nulitatea absolută a convenției.

Probele testimoniale

administrate în cauză nu conducă însă la o astfel de concluzie. Potrivit

declarației martorilor K.M. și G.I.M. care au participat la ședința parohiei în

care au fost analizate ofertele enoriașilor de vânzare de terenuri către

parohie (care în 1998 a anunțat intenția sa de a cumpăra suprafețe de pământ),

rezultă că reclamantul K.M. împreună cu soția sa au ofertat o serie de terenuri

parohiei, K.M. fiind o persoană implicată în trecut chiar în administrarea

bisericii, mergând la slujbele bisericești chiar și bolnav fiind, în cărucior

și a cărui implicare a fost cunoscută și de fiul său, epitrop la data

perfectării vânzării în discuție.

În aceste condiții,

în care fără nicio constrângere identificată ori dovedită din partea pârâtei,

reclamantul, persoană evlavioasă, după cum atestă mărturiile supra anunțate, a dorit

să înstrăineze parohiei reformate suprafața de teren de 3,62 ha, ceea ce a și

făcut, este de neînțeles de ce după mai bine de 10 ani de la încheierea

contractul invocă, fără temei, imoralitatea cauzei, ca și motiv determinant al

perfectării actului juridic.

Să fi devenit

reclamantul spre sfârșitul vieții sale, când a promovat prezenta cauză și când

declarațiile martorilor confirmă că starea sănătății sale s-a agravat în ultima

perioadă, refuzând să mai comunice cu cineva, atât de convins de faptul că,

prin încheierea convenției a încercat vreun prejudiciu după ce ani la rând,

când încă luciditatea sa era vădită, de vreme ce își recunoștea vecinii și

prietenii și comunica cu ei prin semne, a ales să rămână în pasivitate și să

recunoască, prin aceasta, implicit cu validitatea contractului, este greu de

crezut și, mai ales, nesusținut de probe certe, observându-se că însăși

acțiunea în justiție a fost promovată prin avocat și nu de vânzător personal

(fila 1 dosar judecătorie).

Totodată, s-a

constatat că la fila 10 din dosarul judecătoriei figurează o copie a cererii

introductive ce poartă de această dată o semnătură, pretins a aparține

reclamantului; însă din nou se naște interogația dacă promovarea acțiunii

pendinte reprezintă voința reclamantului realmente căci, dacă în urmă cu 10 ani

de zile, reclamantul vânzător era incapabil fizic datorită stării de sănătate

să semneze acte cu numele său, astfel că pe contractul contestat apare amprenta

sa digitală, cum de a fost posibil ca după 10 ani, când starea sa de sănătate

s-a deteriorat, să semneze de o manieră fermă cererea de chemare în judecată.

De altfel, că

acțiunea pendinte reprezintă manifestarea de voință mai degrabă a fiului

reclamantului, purtând nume omonim cu al defunctului K.M., continuator al

personalității acestuia și cel care i-a și preluat poziția în proces, o

confirmă și împuternicirea avocațială dată doamnei avocat B.E. (fila 36 dosar

judecătorie) de către K.M. junior pentru redactarea și susținerea cererii

introductive.

Cât privește prețul

la care s-a perfectat vânzarea cumpărarea, nu au fost procurate probe care să

ateste neseriozitatea prețului, fiind cunoscut că seriozitatea prețului implică

o echivalență valorică relativă raportat atât la valoarea lucrului vândut cât

și la subiectivismul părților,libere să stabilească valoarea lucrului la

momentul vânzării, ca o expresie a libertății contractuale consacrată de art. 969

C. civ.

Declarațiile

martorilor deja menționați au arătat că în ședințele parohiei s-a stabilit ca

pentru un hectar de teren prețul să fie de 1.000 mărci, însă chiar admițând că

prețul stabilit în contract a fost unul mai mic, nicidecum nu poate fi pusă în

discuție neseriozitatea prețului, la acea epocă 17.267.400 lei reprezentând o

sumă consistentă față de momentul actual, ci, cel mult, vilitatea lui, deci o

valoare mai mică decât cea reală, care ar pune problema leziunii însă, cauză de

nulitate relativă și nu absolută.

Cum în dreptul român,

leziunea reprezintă însă cauză de nulitate relativă pentru contractele

încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă care a încheiat

singur, fără încuviințarea reprezentanților legali acte juridice pentru a căror

validitate nu se cere și încuviințarea autorității tutelare, situație ce nu se

regăsește în speță, rezultă că o atare cauză de nulitate nu este incidentă.

Prin decizia civilă nr.

12 din 16 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a dispus

respingerea apelului declarat de reclamantul K.M. împotriva sentinței civile nr.

1673 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș și obligarea apelantului

la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Astfel, prin cererea

de chemare în judecată formulată, s-a invocat ca motiv de nulitate absolută,

lipsa discernământului, nevalabilitatea consimțământului exprimat,

nevalabilitatea cauzei și disproporția vădită dintre preț și valoarea bunului,

ce echivalează cu lipsa prețului. Prin precizarea de acțiune de la filele 6 și

12 tribunal, s-a mai invocat încheierea actului fără exprimarea consimțământului

vânzătorului, precum și motivele de nulitate prevăzute de art. 65 din Legea nr.

36/1995 (nulitatea încheierii de autentificare a contractului de vânzare –

cumpărare).

Doar prin concluziile

scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamantul K.M. face vorbire

despre lipsa totală a consimțământului, în sensul că vânzătorul nu și-a

exprimat personal consimțământul la încheierea actului, negocierea

realizându-se cu alte persoane, precum și neîncasarea prețului, ce a fost

plătit altei persoane (f. 60).

Ca atare, prima

instanță și-a cantonat cercetarea judecătorească în limitele stabilite de

reclamant prin cererile formulate cu respectarea principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtei. Invocarea unor

aspecte noi după încheierea dezbaterilor și până la pronunțarea hotărârii, prin

intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o învestire

legală, procedurală, a instanței, cu noi motive de nulitate absolută. Ca atare,

prima instanță în mod corect s-a pronunțat doar cu privire la aspectele cu care

a fost legal învestită.

Prin cererea de apel,

reclamantul K.M. junior a invocat lipsa totală a consimțământului vânzătorului,

lipsa cauzei, datorită neîncasării prețului și nulitatea încheierii de

autentificare pentru nerespectarea art. 65 din Legea nr. 36/1995, de asemenea,

prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală, se invocă

nerespectarea prevederilor art. 60 și art. 62 din Legea nr. 36/1995.

Este adevărată

susținerea reclamantului, în sensul că nulitatea absolută poate fi invocată

oricând, însă, art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice în mod imperativ

schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de

atac, ca urmare a invocării unor noi temeiuri de drept sau cauze de nulitate absolută.

Este necesar să facem

unele distincții în sensul că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi

invocată oricând, dar sub aspectul imprescriptibilității dreptului material la

acțiune. Sub aspect procedural, invocarea unor noi motive de nulitate absolută

trebuie să se facă cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., iar, în

nici un caz, aceste noi motive nu pot fi invocate după încheierea dezbaterilor,

respectiv în calea de atac, instanța de judecată să examineze pricina în

aceleași coordonate procesuale, prin prisma acelorași motive invocate, astfel

că introducerea de noi motive de nulitate absolută nu poate fi primită în

prezentul cadru procesual, reclamantul poate să le invoce oricând, dar în

cadrul altui demers judiciar, nu în prezenta cauză.

Ca atare, cercetarea

judecătorească s-a realizat în coordonatele stabilite prin cererea de chemare

în judecată și prin precizările de la filele 6 și 12 tribunal, urmând a fi

ignorate restul motivelor ce au fost invocate prin concluziile scrise, respectiv

în faza procesuală a apelului.

Ca atare, vor fi

înlăturate ca neîntemeiate afirmațiile apelantului privind invocarea în fața

primei instanțe, a lipsei totale a consimțământului vânzătorului, față de

faptul că, așa cum am arătat, s-a invocat nevalabilitatea acestuia.

În atare condiții, în

mod corect prima instanță a decelat obiectul cauzei și a făcut o justă

diferențiere între motivele de nulitate absolută și cele de nulitate relativă,

constatând, ca urmare a unei interpretări și aplicări corecte a legislației în

materia nulităților, faptul că lipsa discernământului nu conduce la absența

totală a consimțământului, ci la nevalabilitatea acestuia, care ar fi fost

afectat de un viciu. Concluzia primei instanțe este susținut de doctrina

juridică și de practica judiciară reputată în materie, inclusiv cea a instanței

supreme, iar motivarea soluției este exhaustivă, Curtea achiesând în întregime

la aparatul argumentativ deja expus, ce nu va mai fi reluat.

Nu este vorba de o

disertație pur teoretică a instituțiilor juridice arătate (discernământ și

consimțământ), ci de o motivare detaliată a cauzelor pentru care aprobările

reclamantului sunt înlăturate, ca urmare a unei juste diferențieri între

regimul juridic aplicabil nevalabilității consimțământului exprimat (invocat în

fața primei instanțe) și lipsa totală a consimțământului (cerută prin

concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor și prin cererea de

apel). Curtea constată că prima instanță a decelat în mod corect cauza juridică

a acțiunii, pronunțându-se în limitele investirii sale, iar soluția pronunțată

este urmarea unei aplicări juste a dispozițiilor legale.

Ca atare, raportat la

motivele invocate în susținerea acțiunii și la dispozițiile art. 3 alin. (1)

coroborat cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în mod corect s-a

reținut în cauză prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, în

ceea ce privește anularea actului contestat pentru lipsa discernământului

vânzătorului.

Față de această

soluție și de prioritatea excepției reținute, în baza dispozițiilor art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., nu se mai impunea analizarea fondului pricinii cu privire la

acest aspect, respectiv nu era necesar a se stabili dacă, în raport de data încheierii

contractului de vânzare – cumpărare, defunctul K.M. avea sau nu discernământ,

față de boala de care suferea.

Actele medicale

depuse la dosar, precum și probele testimoniale ce tindeau să probeze aceste

aspecte au fost înlăturate în mod corect, nefiind necesară analizarea

conținutului lor, în condițiile în care așa cum am arătat, dreptul la acțiune

al reclamantului este prescris. Ca atare, nu apărea necesară și utilă cauzei

nici proba cu expertiza de specialitate cerută de reclamant, care a fost în mod

corect respinsă de către prima instanță.

Se impune a sublinia

faptul că argumentul instanței că nu s-ar mai insista în administrarea probei

este unul subsidiar, motivându-se soluția cu prioritate prin prisma

prescripției dreptului la acțiune.

Este adevărat că, una

dintre cerințele pentru existența consimțământului constituie ca acesta să

provină de la o persoană cu discernământ, dar al discernământului (motiv de

nulitate relativă), nu poate conduce în nici un caz la absența totală a

consimțământului (motiv de nulitate absolută), ci la existența unui

consimțământ nevalabil. Prin argumentarea cererii, reclamantul încearcă o

construcție juridică hibridă, care să îi permită eludarea efectelor

prescripției extinctive, lucru ce nu poate fi permis.

Faptul că negocierea

în vederea perfectării contractului s-a purtat personal cu vânzătorul nu

prezintă relevanță pentru existența consimțământului, atâta timp cât

vânzătorul, prezent la semnarea actului, a consimțit la perfectarea convenției

în condițiile consemnate în înscrisul însușit prin punerea de deget, ca urmare

a imposibilității fizice de a semna contractul. Faptul că amprenta ar aparține

soției vânzătorului a fost invocat prima oară în apel, prin concluziile scrise

depuse, astfel că acest aspect excede cadrului procesual de față, stabilit așa

cum am arătat mai sus.

În ceea ce privește

neîncasarea prețului de către vânzător personal, acest lucru, de asemenea, a

fost invocat în condiții neprocedurale, după închiderea dezbaterilor la prima

instanță, prin cererea introductivă invocându-se neseriozitatea prețului,

aspect cu care instanța a fost legal sesizată, singurul și asupra căruia

instanța de apel se va pronunța.

În privința prețului

stabilit, în mod corect tribunalul a concluzionat că nu s-a dovedit existența

unei disproporții atât de mari între prețul convenit și valoarea reală a

imobilului, încât să fie lipsită de cauză operațiunea juridică încheiată.

Probele administrate în cauză (testimoniale și cu înscrisuri) au format

convingerea corectă a instanței că actul de vânzare-cumpărare a avut o cauză,

constând în prețul ce a fost stabilit la un nivel suficient de ridicat, încât

să nu poată fi acceptată ipoteza neseriozității prețului. O valoare mai mică

față de oferta pârâte poate pune în discuție o eventuală leziune, și nicidecum

absența prețului, leziune ce nu poate fi valorificată în cazul unui vânzător

major, fiind, de asemenea, un motiv de nulitate relativă, și nu absolută a

convenției.

În ceea ce privește

incidența în cauză a nulității prevăzută de art. 65 din Legea nr. 36/1995, este

adevărat că prima instanță nu a înlăturat argumentată de nulitate absolută,

însă, față de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., care prevăd că o manieră

expresă și limitativă, cazurile în care se desființează o sentință, Curtea

constată că acestea nu sunt întrunite în cauză. Astfel, acțiunea a fost

respinsă pe excepție doar în ceea ce privește lipsa discernământului, iar

pentru celelalte motive, pe fond, ca neîntemeiată, iar părțile au fost legal

citate în fața primei instanțe. Ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 297 C.

proc. civ., și neputând fi extinse prin analogie cazurile în care se impune

desființarea sentinței primei instanțe, Curtea, ca și instanță de apel, va

completa hotărârea atacată cu argumentele juridice ce au impus respingerea

cererii și cu privire la acest aspect.

Astfel, reclamantul a

invocat absența din încheierea de autentificare a contractului de

vânzare-cumpărare a anexelor care au stat la încheierii contractului, astfel că

încheierea de autentificare este nulă, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr.

36/1995.

În ceea ce privește

această susținere, Curtea constată că ești deoarece, potrivit art. 65 lit. c)

din actul normativ arătat, este sancționată cu nulitate absolută absența din

încheierea de autentificare a mențiunii cu privire la numărul anexelor cuprinse

în actul autentic.

Interpretând literar

și gramatical acest text de lege, rezultă că se referă la situația în care

actul autentic (în speță, contractul de vânzare – cumpărare) cuprinde anexe, caz

în care trebuie menționat numărul acestora, și nicidecum actele ce compun

documentația premergătoare încheierii și autentificării contractului, și care

constituie anexele contractului, în sensul cerut de textul de lege în discuție.

Actele medicale care

ar atesta starea de sănătate a uneia dintre părțile contractante nu se pot

constitui în anexe cuprinse în actul autentic, ci sunt înscrisuri cuprinse în

documentația pe baza căreia notarul public contestă că se poate încheia actul.

Ca atare, din

cuprinsul încheierii de autentificare a actului contestat, rezultă că

mențiunile obligatorii cerute de art. 65 din Legea nr. 36/1995, fiind

respectate cerințele de formă ad validitatem la încheierea contractului. În

ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 60 și art. 62 din Legea

nr. 36/1995, aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară prin concluziile

scrise astfel că, așa cum am arătat anterior, se încalcă prevederile art. 294 C.

proc. civ., prin schimbarea cauzei în apel, lucru ce nu poate fi permis.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele aspecte:

Motivul de recurs

prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Hotărârea nu este

motivată în privința lipsei cauzei cu consecința nulității actului juridic

încheiat, cauză de nulitate absolută care constă în neîncasarea prețului.

Or, instanța a tratat

problema neîncasării prețului alăturată problemei neseriozității prețului,

găsind argumentări hilare referitoare la libertatea contractuală.

A invocat prin precizarea

de acțiune din 7 ianuarie 2009, art. 966 C. civ. care vizează lipsa cauzei, iar

în acțiunea introductivă a menționat faptul că tatăl său „nu știe să fi primit

vreo sumă de bani cu titlu de preț”.

Absența cauzei nu a

fost motivată deși a motivat faptul că tatăl său nu a putut avea o existență

conștientă, deoarece suferise un accident vascular cerebral și fusese internat

în spital în perioada 19 martie – 23 martire 1989, situație în care actul

notarial s-a încheiat la domiciliul tatălui său, notarul fiind invitat de

reprezentantul pârâtei. Acest aspect coroborat cu declarația martorului pârâtei

– intimate așadar pledează pentru imposibilitatea încasării prețului, aplicarea

degetului în chip de semnătură de către soția vânzătorului, și efectuarea de vânzare

făcută de K.G. și K.I.

Vânzarea s-a făcut în

frauda dreptului de proprietate aparținând tatălui său, înstrăinarea fiind

făcută de mama sa, fiind vorba de vânzarea bunului altuia.

Prin urmare,

hotărârea este nemotivată atât în privința lipsei cauzei cât și a cauzei

ilicite, așa cum dispun art. 966 C. civ. și art. 968 C. civ.

Imposibilitatea

tatălui său de a încasa prețul și de a se bucura de rezultatul economic al

înstrăinării terenului se explică prin starea sănătății vânzătorului, iar

instanța s-a rezumat la analiza lipsei discernământului.

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit

instanțele au reținut că au fost invocate în apel motive noi de apel cum ar fi

lipsa totală a consimțământului, absența cauzei (neîncasarea prețului) și

nulitatea încheierii de autentificare, din moment ce ele au fost invocate în

fața instanței de fond care însă nu a analizat decât motive de nulitate

relativă (leziunea) fără a examina chestiunea neseriozității prețului.

Or, instanța trebuia

să examineze toate motivele de anulare a actului, instanța putând administra

probe din oficiu.

Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța nu s-a

pronunțat asupra nulității încheierii de autentificare.

Actul de vânzare s-a

încheiat fără ca notarul să fi solicitat opinia unui medic specialist care să

ateste posibilitatea vânzătorului de a-și exprima consimțământul valabil, cu

încălcarea art. 60 din Legea nr. 36/1995.

Examinând cererea de

recurs instanța reține următoarele:

Criticile aduse

deciziei recurate prin prisma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. sunt

neîntemeiate.

Astfel, se critică

neanalizarea de către instanță a motivului de recurs privind lipsa cauzei

datorită neîncasării prețului.

Or, neîncasarea prețului

nu constituie un motiv care antrenează nulitatea absolută a contractului de

vânzare – cumpărare deoarece încasarea sau nu a prețului este un fapt ulterior

și subsecvent încheierii convenției care privește executarea unui contract deja

încheiat, în timp ce existența cauzei reprezintă o condiție de valabilitate a

cauzei care trebuie să existe în prealabil, la încheierea actului și privește

scopul încheierii convenției și nu executarea ei.

Prin urmare, doar

absența contraprestației ca prefigurare mentală (lipsa prețului) cu scop

imediat și lipsa motivului determinant al vânzătorului la încheierea

contractului de vânzare – cumpărare (care nu s-a invocat în cauză), constituie

în sensul art. 966 C. civ., motiv de nulitate pentru absența cauzei, și nu neîncasarea

prețului care reprezintă o cauză de neexecutare a convenției, posterioară

încheierii ei sancționată cu rezoluțiunea și nu cu nulitatea convenției.

Sub acest aspect,

corect a reținut instanța de apel că susține invocarea neplății prețului în

opinia recurentului constituită în motiv de nulitate absolută nu are a fi

examinată în cauză deoarece a fost invocată prin concluziile scrise depuse de

reclamant, act scris care nu are valoare juridică de investire a instanței și

în consecință exclus a fi examinată direct în apel, conform art. 294 alin. (1)

teza 1 C. proc. civ.

Astfel, prin acțiune,

reclamantul a solicitat anularea actului de vânzare – cumpărare pentru: lipsa

discernământului; nevalabilitatea consimțământului exprimat datorat stării

mentale a vânzătorului; nevalabilitatea cauzei consecință a stării sale de

sănătate; disproporția între prețul stabilit și valoarea bunului vândut (f. 3 Dosar

nr. 519/325/2008. Prin nota de ședință din data de 17 noiembrie 2008 a

solicitat Judecătoriei Timiș anularea actului încheiat fără exprimarea

consimțământului vânzătorului ca urmare a lipsei de discernământ (fila 6 Dosar nr.

519/325/2008 Tribunalul Timiș), prin promovarea cererii introductive a

solicitat constatarea nulității absolute ori anularea contractului de vânzare –

cumpărare prin analizarea tuturor motivelor de nulitate în anulare prevăzute de

Codul civil (art. 948, art. 953, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ.) și art. 65

din Legea nr. 36/1999 privind constatarea nulității actului de autentificare a

contractului de vânzare – cumpărare. Or, lipsa cauzei asociată cu neplata

prețului a fost invocată doar prin concluzii scrise, recurentul subsumând-o

lipsei discernământului.

În aceste condiții,

în mod legal instanța de apel nu a analizat această critică, consecință a

faptului că nu a fost formulat un petit cu acest obiect în condiții

procedurale.

Critica privind lipsa

consimțământului ca efect al lipsei discernământului vânzătorului la încheierea

actului de vânzare – cumpărare invocată și ca motiv de lipsă a cauzei este

neîntemeiată.

Astfel, ori de câte

ori lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul mediat cât și

cel imediat lipsesc deoarece în structura voinței juridice intră ambele

elemente componente - consimțământul și cauza, - fiecare dintre ele presupunând

existența discernământului. În această situație, lipsa cauzei atrage nulitatea

relativă a convenției de vânzare – cumpărare, deoarece aceasta este sancțiunea

care intervine în cazul lipsei discernământului.

În cauză însă,

indiferent care ar fi fost reținerea instanței cu privire la motivul de anulare

invocat, din moment ce instanța de fond a reținut caracterul relativ al

nulității în raport cu care a soluționat cauza pe excepția prescripției

dreptului la acțiune în anulare, invocarea oricăror alte critici referitoare la

situația de fapt, probatoriile de administrat ori alte situații factuale rămân

fără suport juridic, deoarece soluționarea cauzei pe excepție, dispensează

instanța de administrarea altor probe ori de a motiva orice alte susțineri ale

părții, în afara celor legate de soluția cauzei pe excepție.

Sub acest aspect nici

recurentul nu pretinde neincidența prescripției extinctive cu privire la

dreptul la acțiune pentru anularea convenției ci critica sa vizează aplicarea

exclusivă doar a instituției prescripției extinctive situației juridice

alegate.

În cauză însă,

instanța nu putea să administreze probe pe fondul cauzei pentru orice

împrejurare în legătură cu existența ori inexistența discernământului

vânzătorului la încheierea actului de vânzare – cumpărare, din moment ce

dreptul la acțiune în anulare neexercitat în termenul prevăzut de lege s-a

stins, fapt care dispensează instanța de cercetarea judecătorească a tuturor

elementelor izvorâte din el.

În consecință, lipsa

discernământului indiferent dacă a fost invocată drept cauză de anulare a

actului pentru nevalabilitatea consimțământului ori pentru lipsa cauzei, sunt

subsumate regimului juridic al nulităților relative și prin urmare

prescriptibile, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Critica vizând

neexaminarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995.

Dimpotrivă, instanța

de apel a reținut că nulitatea absolută operează conform art. 65 lit. c) din

Legea nr. 36/1995 în ipoteza în care încheierea de autentificare nu cuprinde

mențiuni cu privire la numărul anexelor cuprinse în actul autentic și nu

privește, cum a invocat recurentul lipsa mențiunilor vizând documentația

premergătoare încheierii și autentificării actului, care nu constituie anexe la

contract. Prin urmare, documentația privind starea medicală a vânzătorului, nu

aparține categoriei juridice a anexelor la act, situație în care cerințele de

formă ad validitatem au fost respectate la încheierea convenției.

Critica vizând

greșita examinare a deriziunii prețului în mod corect a fost examinată de

instanța de apel care a reținut că raportul dintre prețul convenit de părți și

valoarea terenului înstrăinat este rezonabil și nu există un dezechilibru

valoric semnificativ între prestațiile reciproce ale părților care să sugereze

o neseriozitate a prețului, care să poată fi asimilată cu lipsa prețului și în

consecință cu o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a

transmite dreptul de proprietate. În consecință, instanța a dat semnificația juridică

corespunzătoare analizei raportului dintre bun și preț și a reținut că prețul

există și este serios, fiind exclusă leziunea aplicabilă doar vânzătorului

minor în condițiile speciale prevăzute de lege.

Critica privind

analiza insuficientă și oricum nemotivată a fraudei la lege, datorată

încălcării dreptului de proprietate al vânzătorului este neavenită.

Astfel, frauda la

lege reprezintă încălcarea intenționată de către părți a dispozițiilor

imperative ale legii, cu ocazia încheierii actului juridic.

În cauză, recurentul

a invocat direct în recurs critica vizând înstrăinarea bunului altuia (de către

mama sa, a bunului tatălui său, fără mandat valabil) situație care exclude

analiza în recurs a unei critici care nu a constituit obiect de judecată în

apel (fond).

În consecință,

instanța reține că motivele de recurs formulate de reclamant, încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 1, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate,

instanța analizând strict legat de petitul cererii și elementele de fapt și de

drept care au configurat motivele de apel situația de fapt dedusă judecății.

În consecință,

conform art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul K.M. împotriva deciziei nr. 12 din

26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.