ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1046/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1673/ PI din 29 iunie 2009 pronunțată în dosarul susmenționat, Tribunalul Timiș a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul K.M. în contradictoriu cu pârâta Parhoia Reformată Moșnița Nouă, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 149 din 15 ianuarie 1999, reclamantul K.M. a vândut, contra sumei de 17.267.400 lei, către pârâta Parohia Reformată Moșnița Nouă, suprafața de 3,62 ha teren extravilan dobândit în proprietate cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991.

Prin acțiunea dedusă judecății, se tinde, după mai bine de 10 ani de zile, la desființarea contractului supra menționat, reclamantul vânzător invocând în susținerea demersului său atât motive de nulitate relativă, cât și de nulitate absolută. Între motivele de nulitate relativă invocate, se menționează lipsa discernământului vânzătorului la data perfectării tranzacției, pe considerentul stării sale de sănătate precare datorită căreia nu ar fi fost conștient de efectele produse de un atare contract în patrimoniul său. Că lipsa discernământului la data încheierii actului juridic civil se constituie în cauză de nulitate relativă a actului juridic și nu de nulitate absolută, este deja reputat în literatura de specialitate, lipsa discernământului neechivalând sub nicio formă cu lipsa consimțământului, cum tinde a acredita reclamantul, când invocă nulitatea absolută a contractului pentru lipsa discernământului.

De menționat că analiza discernământului se face în literatură atunci când se examinează capacitatea de a încheia acte juridice, apreciindu-se că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă însă cu consimțământul, reprezentând exteriorizarea voinței de a încheia un act juridic. Discernământul ține de caracterul conștient al voinței manifeste de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului nu este asimilată lipsei totale de consimțământ întâlnită în cazul erorii obstacol. De aceea persoanele cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezmate a avea discernământul necesar pentru încheiere de acte juridice, iar cei lipsiți de capacitate de exercițiu sunt prezumați a nu avea discernământ datorită fie vârstei fragede, fie vârstei de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba despre majorii puși sub interdicție.

Dacă în cazul lipsei totale a consimțământului sancțiunea legală este fără doar și poate nulitatea absolută a actului juridic, deoarece sancțiunea intervine pentru absența unui element esențial fără de care actul juridic nu poate lua naștere, respectiv a voinței manifeste a actului juridic, prin sancțiunea menționată urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancțiunea trebuie să fie una de protecție în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără putința de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voință. Este și firesc să se aplice sancțiunea nulității relative, de vreme ce aceeași sancțiune de protecție este operantă și în ipoteza încheierii actelor juridice de către persoane lipsite de capacitate de exercițiu, fără încuviințarea ocrotitorului legal ori de cei puși sub interdicție, deci lipsiți de discernământ.

Context în care, se impune aceeași rațiune și în ipoteza actelor juridice perfectate de persoanele nepuse sub interdicție, deși lipsite de discernământ. Sunt considerentele pentru care tribunalul a apreciat că din perspectiva sancțiunii nulității relative și nu acelei absolute trebuie analizat motivul de nulitate invocat al lipsei de discernământ a vânzătorului în speță. Astfel că, admițând că sancțiunea este aceea a nulității relative, devine incidentă, în opinia primei instanțe, față de cauza de nulitate menționată potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția prescripției dreptului la acțiune, devenind incidente prevederile art. 3 alin. (1) corelate cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, art. 3 alin. (1) menționat stabilește termenul comun de prescripție de 3 ani, operant în toate situațiile în care legea nu prevede un alt termen, iar art. 9 alin. (1) spune că „în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”. S-a constatat că legiuitorul a fixat două momente de la care începe a curge prescripția în celelalte cazuri de anulare (nulitate relativă), deci și în cazul lipsei de discernământ, unul subiectiv, al cunoașterii cauzei de anulare, și unul obiectiv, al expirării celor 18 lui de la încheierea actului juridic.

În speță însă, intră în discuție cea de-a doua ipoteză, antrenând momentul obiectiv, căci această ipoteză marchează momentul de la care începe să curgă și termenul de prescripție de trei ani, când cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută în intervalul celor 18 luni. Or contractul de vânzare – cumpărare a fost perfectat în anul 1999, astfel că însumând 18 luni de la data încheierii actului cu cei trei ani scurși ulterior expirării celor 18 luni, rezultă cu forța evidenței că termenul de prescripție pentru motivul de nulitate relativă invocat s-a împlinit, situație în care față de acest motiv de nulitate cererea introductivă a fost respinsă, ca prescrisă.

Față de această concluzie, prima instanță nu s-a mai preocupat să analizeze existența sau nu a discernământului vânzătorului la data perfectării contractului prin raportare la actele medicale depuse la dosar și a probelor testimoniale administrate în cauză, iar efectuarea unei expertize de specialitate în cauză, față de incidența prescripției nu-și mai avea justificare. De altfel, reprezentantul reclamantului nici nu a mai insistat în solicitarea sa în sensul administrării probei cu expertiza de specialitate.

Cât privește motivul de nulitate absolută al nevalabilității cauzei și prețul vânzării, pe motiv că s-a ignorat starea de sănătate a vânzătorului, s-a constatat că reclamantul tinde a evoca situația în care o eventuală disproporție a prețului față de valoarea reală a lucrului vândut s-ar datora faptului că pârâta cumpărătoare a profitat de neștiința, ignoranța ori starea de nevoie a vânzătorului, altfel spus, că ar fi vorba despre o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală de natură a atrage nulitatea absolută a convenției. Probele testimoniale administrate în cauză nu conducă însă la o astfel de concluzie. Potrivit declarației martorilor K.M. și G.I.M. care au participat la ședința parohiei în care au fost analizate ofertele enoriașilor de vânzare de terenuri către parohie (care în 1998 a anunțat intenția sa de a cumpăra suprafețe de pământ), rezultă că reclamantul K.M.

împreună cu soția sa au ofertat o serie de terenuri parohiei, K.M. fiind o persoană implicată în trecut chiar în administrarea bisericii, mergând la slujbele bisericești chiar și bolnav fiind, în cărucior și a cărui implicare a fost cunoscută și de fiul său, epitrop la data perfectării vânzării în discuție. În aceste condiții, în care fără nicio constrângere identificată ori dovedită din partea pârâtei, reclamantul, persoană evlavioasă, după cum atestă mărturiile supra anunțate, a dorit să înstrăineze parohiei reformate suprafața de teren de 3,62 ha, ceea ce a și făcut, este de neînțeles de ce după mai bine de 10 ani de la încheierea contractul invocă, fără temei, imoralitatea cauzei, ca și motiv determinant al perfectării actului juridic.

Să fi devenit reclamantul spre sfârșitul vieții sale, când a promovat prezenta cauză și când declarațiile martorilor confirmă că starea sănătății sale s-a agravat în ultima perioadă, refuzând să mai comunice cu cineva, atât de convins de faptul că, prin încheierea convenției a încercat vreun prejudiciu după ce ani la rând, când încă luciditatea sa era vădită, de vreme ce își recunoștea vecinii și prietenii și comunica cu ei prin semne, a ales să rămână în pasivitate și să recunoască, prin aceasta, implicit cu validitatea contractului, este greu de crezut și, mai ales, nesusținut de probe certe, observându-se că însăși acțiunea în justiție a fost promovată prin avocat și nu de vânzător personal (fila 1 dosar judecătorie).

Totodată, s-a constatat că la fila 10 din dosarul judecătoriei figurează o copie a cererii introductive ce poartă de această dată o semnătură, pretins a aparține reclamantului; însă din nou se naște interogația dacă promovarea acțiunii pendinte reprezintă voința reclamantului realmente căci, dacă în urmă cu 10 ani de zile, reclamantul vânzător era incapabil fizic datorită stării de sănătate să semneze acte cu numele său, astfel că pe contractul contestat apare amprenta sa digitală, cum de a fost posibil ca după 10 ani, când starea sa de sănătate s-a deteriorat, să semneze de o manieră fermă cererea de chemare în judecată. De altfel, că acțiunea pendinte reprezintă manifestarea de voință mai degrabă a fiului reclamantului, purtând nume omonim cu al defunctului K.M., continuator al personalității acestuia și cel care i-a și preluat poziția în proces, o confirmă și împuternicirea avocațială dată doamnei avocat B.E.

(fila 36 dosar judecătorie) de către K.M. junior pentru redactarea și susținerea cererii introductive. Cât privește prețul la care s-a perfectat vânzarea cumpărarea, nu au fost procurate probe care să ateste neseriozitatea prețului, fiind cunoscut că seriozitatea prețului implică o echivalență valorică relativă raportat atât la valoarea lucrului vândut cât și la subiectivismul părților,libere să stabilească valoarea lucrului la momentul vânzării, ca o expresie a libertății contractuale consacrată de art. 969 C. civ.

Declarațiile martorilor deja menționați au arătat că în ședințele parohiei s-a stabilit ca pentru un hectar de teren prețul să fie de 1.000 mărci, însă chiar admițând că prețul stabilit în contract a fost unul mai mic, nicidecum nu poate fi pusă în discuție neseriozitatea prețului, la acea epocă 17.267.400 lei reprezentând o sumă consistentă față de momentul actual, ci, cel mult, vilitatea lui, deci o valoare mai mică decât cea reală, care ar pune problema leziunii însă, cauză de nulitate relativă și nu absolută. Cum în dreptul român, leziunea reprezintă însă cauză de nulitate relativă pentru contractele încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă care a încheiat singur, fără încuviințarea reprezentanților legali acte juridice pentru a căror validitate nu se cere și încuviințarea autorității tutelare, situație ce nu se regăsește în speță, rezultă că o atare cauză de nulitate nu este incidentă.

Prin decizia civilă nr. 12 din 16 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantul K.M. împotriva sentinței civile nr. 1673 din 29 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș și obligarea apelantului la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată în apel. Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, s-a invocat ca motiv de nulitate absolută, lipsa discernământului, nevalabilitatea consimțământului exprimat, nevalabilitatea cauzei și disproporția vădită dintre preț și valoarea bunului, ce echivalează cu lipsa prețului. Prin precizarea de acțiune de la filele 6 și 12 tribunal, s-a mai invocat încheierea actului fără exprimarea consimțământului vânzătorului, precum și motivele de nulitate prevăzute de art. 65 din Legea nr. 36/1995 (nulitatea încheierii de autentificare a contractului de vânzare – cumpărare).

Doar prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamantul K.M. face vorbire despre lipsa totală a consimțământului, în sensul că vânzătorul nu și-a exprimat personal consimțământul la încheierea actului, negocierea realizându-se cu alte persoane, precum și neîncasarea prețului, ce a fost plătit altei persoane (f. 60). Ca atare, prima instanță și-a cantonat cercetarea judecătorească în limitele stabilite de reclamant prin cererile formulate cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare al pârâtei. Invocarea unor aspecte noi după încheierea dezbaterilor și până la pronunțarea hotărârii, prin intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o învestire legală, procedurală, a instanței, cu noi motive de nulitate absolută.

Ca atare, prima instanță în mod corect s-a pronunțat doar cu privire la aspectele cu care a fost legal învestită. Prin cererea de apel, reclamantul K.M. junior a invocat lipsa totală a consimțământului vânzătorului, lipsa cauzei, datorită neîncasării prețului și nulitatea încheierii de autentificare pentru nerespectarea art. 65 din Legea nr. 36/1995, de asemenea, prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală, se invocă nerespectarea prevederilor art. 60 și art. 62 din Legea nr. 36/1995. Este adevărată susținerea reclamantului, în sensul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, însă, art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice în mod imperativ schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de atac, ca urmare a invocării unor noi temeiuri de drept sau cauze de nulitate absolută.

Este necesar să facem unele distincții în sensul că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, dar sub aspectul imprescriptibilității dreptului material la acțiune. Sub aspect procedural, invocarea unor noi motive de nulitate absolută trebuie să se facă cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., iar, în nici un caz, aceste noi motive nu pot fi invocate după încheierea dezbaterilor, respectiv în calea de atac, instanța de judecată să examineze pricina în aceleași coordonate procesuale, prin prisma acelorași motive invocate, astfel că introducerea de noi motive de nulitate absolută nu poate fi primită în prezentul cadru procesual, reclamantul poate să le invoce oricând, dar în cadrul altui demers judiciar, nu în prezenta cauză.

Ca atare, cercetarea judecătorească s-a realizat în coordonatele stabilite prin cererea de chemare în judecată și prin precizările de la filele 6 și 12 tribunal, urmând a fi ignorate restul motivelor ce au fost invocate prin concluziile scrise, respectiv în faza procesuală a apelului. Ca atare, vor fi înlăturate ca neîntemeiate afirmațiile apelantului privind invocarea în fața primei instanțe, a lipsei totale a consimțământului vânzătorului, față de faptul că, așa cum am arătat, s-a invocat nevalabilitatea acestuia. În atare condiții, în mod corect prima instanță a decelat obiectul cauzei și a făcut o justă diferențiere între motivele de nulitate absolută și cele de nulitate relativă, constatând, ca urmare a unei interpretări și aplicări corecte a legislației în materia nulităților, faptul că lipsa discernământului nu conduce la absența totală a consimțământului, ci la nevalabilitatea acestuia, care ar fi fost afectat de un viciu.

Concluzia primei instanțe este susținut de doctrina juridică și de practica judiciară reputată în materie, inclusiv cea a instanței supreme, iar motivarea soluției este exhaustivă, Curtea achiesând în întregime la aparatul argumentativ deja expus, ce nu va mai fi reluat. Nu este vorba de o disertație pur teoretică a instituțiilor juridice arătate (discernământ și consimțământ), ci de o motivare detaliată a cauzelor pentru care aprobările reclamantului sunt înlăturate, ca urmare a unei juste diferențieri între regimul juridic aplicabil nevalabilității consimțământului exprimat (invocat în fața primei instanțe) și lipsa totală a consimțământului (cerută prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor și prin cererea de apel).

Curtea constată că prima instanță a decelat în mod corect cauza juridică a acțiunii, pronunțându-se în limitele investirii sale, iar soluția pronunțată este urmarea unei aplicări juste a dispozițiilor legale. Ca atare, raportat la motivele invocate în susținerea acțiunii și la dispozițiile art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în mod corect s-a reținut în cauză prescripția dreptului material la acțiune al reclamantului, în ceea ce privește anularea actului contestat pentru lipsa discernământului vânzătorului. Față de această soluție și de prioritatea excepției reținute, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu se mai impunea analizarea fondului pricinii cu privire la acest aspect, respectiv nu era necesar a se stabili dacă, în raport de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, defunctul K.M.

avea sau nu discernământ, față de boala de care suferea. Actele medicale depuse la dosar, precum și probele testimoniale ce tindeau să probeze aceste aspecte au fost înlăturate în mod corect, nefiind necesară analizarea conținutului lor, în condițiile în care așa cum am arătat, dreptul la acțiune al reclamantului este prescris. Ca atare, nu apărea necesară și utilă cauzei nici proba cu expertiza de specialitate cerută de reclamant, care a fost în mod corect respinsă de către prima instanță. Se impune a sublinia faptul că argumentul instanței că nu s-ar mai insista în administrarea probei este unul subsidiar, motivându-se soluția cu prioritate prin prisma prescripției dreptului la acțiune.

Este adevărat că, una dintre cerințele pentru existența consimțământului constituie ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ, dar al discernământului (motiv de nulitate relativă), nu poate conduce în nici un caz la absența totală a consimțământului (motiv de nulitate absolută), ci la existența unui consimțământ nevalabil. Prin argumentarea cererii, reclamantul încearcă o construcție juridică hibridă, care să îi permită eludarea efectelor prescripției extinctive, lucru ce nu poate fi permis. Faptul că negocierea în vederea perfectării contractului s-a purtat personal cu vânzătorul nu prezintă relevanță pentru existența consimțământului, atâta timp cât vânzătorul, prezent la semnarea actului, a consimțit la perfectarea convenției în condițiile consemnate în înscrisul însușit prin punerea de deget, ca urmare a imposibilității fizice de a semna contractul.

Faptul că amprenta ar aparține soției vânzătorului a fost invocat prima oară în apel, prin concluziile scrise depuse, astfel că acest aspect excede cadrului procesual de față, stabilit așa cum am arătat mai sus. În ceea ce privește neîncasarea prețului de către vânzător personal, acest lucru, de asemenea, a fost invocat în condiții neprocedurale, după închiderea dezbaterilor la prima instanță, prin cererea introductivă invocându-se neseriozitatea prețului, aspect cu care instanța a fost legal sesizată, singurul și asupra căruia instanța de apel se va pronunța. În privința prețului stabilit, în mod corect tribunalul a concluzionat că nu s-a dovedit existența unei disproporții atât de mari între prețul convenit și valoarea reală a imobilului, încât să fie lipsită de cauză operațiunea juridică încheiată.

Probele administrate în cauză (testimoniale și cu înscrisuri) au format convingerea corectă a instanței că actul de vânzare-cumpărare a avut o cauză, constând în prețul ce a fost stabilit la un nivel suficient de ridicat, încât să nu poată fi acceptată ipoteza neseriozității prețului. O valoare mai mică față de oferta pârâte poate pune în discuție o eventuală leziune, și nicidecum absența prețului, leziune ce nu poate fi valorificată în cazul unui vânzător major, fiind, de asemenea, un motiv de nulitate relativă, și nu absolută a convenției. În ceea ce privește incidența în cauză a nulității prevăzută de art. 65 din Legea nr. 36/1995, este adevărat că prima instanță nu a înlăturat argumentată de nulitate absolută, însă, față de dispozițiile art. 297 C. proc.

civ., care prevăd că o manieră expresă și limitativă, cazurile în care se desființează o sentință, Curtea constată că acestea nu sunt întrunite în cauză. Astfel, acțiunea a fost respinsă pe excepție doar în ceea ce privește lipsa discernământului, iar pentru celelalte motive, pe fond, ca neîntemeiată, iar părțile au fost legal citate în fața primei instanțe. Ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 297 C. proc. civ., și neputând fi extinse prin analogie cazurile în care se impune desființarea sentinței primei instanțe, Curtea, ca și instanță de apel, va completa hotărârea atacată cu argumentele juridice ce au impus respingerea cererii și cu privire la acest aspect. Astfel, reclamantul a invocat absența din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare a anexelor care au stat la încheierii contractului, astfel că încheierea de autentificare este nulă, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 36/1995.

În ceea ce privește această susținere, Curtea constată că ești deoarece, potrivit art. 65 lit. c) din actul normativ arătat, este sancționată cu nulitate absolută absența din încheierea de autentificare a mențiunii cu privire la numărul anexelor cuprinse în actul autentic. Interpretând literar și gramatical acest text de lege, rezultă că se referă la situația în care actul autentic (în speță, contractul de vânzare – cumpărare) cuprinde anexe, caz în care trebuie menționat numărul acestora, și nicidecum actele ce compun documentația premergătoare încheierii și autentificării contractului, și care constituie anexele contractului, în sensul cerut de textul de lege în discuție. Actele medicale care ar atesta starea de sănătate a uneia dintre părțile contractante nu se pot constitui în anexe cuprinse în actul autentic, ci sunt înscrisuri cuprinse în documentația pe baza căreia notarul public contestă că se poate încheia actul.

Ca atare, din cuprinsul încheierii de autentificare a actului contestat, rezultă că mențiunile obligatorii cerute de art. 65 din Legea nr. 36/1995, fiind respectate cerințele de formă ad validitatem la încheierea contractului. În ceea ce privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 60 și art. 62 din Legea nr. 36/1995, aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise astfel că, așa cum am arătat anterior, se încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ., prin schimbarea cauzei în apel, lucru ce nu poate fi permis. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele aspecte: Motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Hotărârea nu este motivată în privința lipsei cauzei cu consecința nulității actului juridic încheiat, cauză de nulitate absolută care constă în neîncasarea prețului. Or, instanța a tratat problema neîncasării prețului alăturată problemei neseriozității prețului, găsind argumentări hilare referitoare la libertatea contractuală. A invocat prin precizarea de acțiune din 7 ianuarie 2009, art. 966 C. civ. care vizează lipsa cauzei, iar în acțiunea introductivă a menționat faptul că tatăl său „nu știe să fi primit vreo sumă de bani cu titlu de preț”. Absența cauzei nu a fost motivată deși a motivat faptul că tatăl său nu a putut avea o existență conștientă, deoarece suferise un accident vascular cerebral și fusese internat în spital în perioada 19 martie – 23 martire 1989, situație în care actul notarial s-a încheiat la domiciliul tatălui său, notarul fiind invitat de reprezentantul pârâtei.

Acest aspect coroborat cu declarația martorului pârâtei – intimate așadar pledează pentru imposibilitatea încasării prețului, aplicarea degetului în chip de semnătură de către soția vânzătorului, și efectuarea de vânzare făcută de K.G. și K.I. Vânzarea s-a făcut în frauda dreptului de proprietate aparținând tatălui său, înstrăinarea fiind făcută de mama sa, fiind vorba de vânzarea bunului altuia. Prin urmare, hotărârea este nemotivată atât în privința lipsei cauzei cât și a cauzei ilicite, așa cum dispun art. 966 C. civ. și art. 968 C. civ. Imposibilitatea tatălui său de a încasa prețul și de a se bucura de rezultatul economic al înstrăinării terenului se explică prin starea sănătății vânzătorului, iar instanța s-a rezumat la analiza lipsei discernământului.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În mod greșit instanțele au reținut că au fost invocate în apel motive noi de apel cum ar fi lipsa totală a consimțământului, absența cauzei (neîncasarea prețului) și nulitatea încheierii de autentificare, din moment ce ele au fost invocate în fața instanței de fond care însă nu a analizat decât motive de nulitate relativă (leziunea) fără a examina chestiunea neseriozității prețului. Or, instanța trebuia să examineze toate motivele de anulare a actului, instanța putând administra probe din oficiu. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Instanța nu s-a pronunțat asupra nulității încheierii de autentificare.

Actul de vânzare s-a încheiat fără ca notarul să fi solicitat opinia unui medic specialist care să ateste posibilitatea vânzătorului de a-și exprima consimțământul valabil, cu încălcarea art. 60 din Legea nr. 36/1995. Examinând cererea de recurs instanța reține următoarele: Criticile aduse deciziei recurate prin prisma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. sunt neîntemeiate. Astfel, se critică neanalizarea de către instanță a motivului de recurs privind lipsa cauzei datorită neîncasării prețului. Or, neîncasarea prețului nu constituie un motiv care antrenează nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare deoarece încasarea sau nu a prețului este un fapt ulterior și subsecvent încheierii convenției care privește executarea unui contract deja încheiat, în timp ce existența cauzei reprezintă o condiție de valabilitate a cauzei care trebuie să existe în prealabil, la încheierea actului și privește scopul încheierii convenției și nu executarea ei.

Prin urmare, doar absența contraprestației ca prefigurare mentală (lipsa prețului) cu scop imediat și lipsa motivului determinant al vânzătorului la încheierea contractului de vânzare – cumpărare (care nu s-a invocat în cauză), constituie în sensul art. 966 C. civ., motiv de nulitate pentru absența cauzei, și nu neîncasarea prețului care reprezintă o cauză de neexecutare a convenției, posterioară încheierii ei sancționată cu rezoluțiunea și nu cu nulitatea convenției. Sub acest aspect, corect a reținut instanța de apel că susține invocarea neplății prețului în opinia recurentului constituită în motiv de nulitate absolută nu are a fi examinată în cauză deoarece a fost invocată prin concluziile scrise depuse de reclamant, act scris care nu are valoare juridică de investire a instanței și în consecință exclus a fi examinată direct în apel, conform art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. Astfel, prin acțiune, reclamantul a solicitat anularea actului de vânzare – cumpărare pentru: lipsa discernământului; nevalabilitatea consimțământului exprimat datorat stării mentale a vânzătorului; nevalabilitatea cauzei consecință a stării sale de sănătate; disproporția între prețul stabilit și valoarea bunului vândut (f. 3 Dosar nr. 519/325/2008.

Prin nota de ședință din data de 17 noiembrie 2008 a solicitat Judecătoriei Timiș anularea actului încheiat fără exprimarea consimțământului vânzătorului ca urmare a lipsei de discernământ (fila 6 Dosar nr. 519/325/2008 Tribunalul Timiș), prin promovarea cererii introductive a solicitat constatarea nulității absolute ori anularea contractului de vânzare – cumpărare prin analizarea tuturor motivelor de nulitate în anulare prevăzute de Codul civil (art. 948, art. 953, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ.) și art. 65 din Legea nr. 36/1999 privind constatarea nulității actului de autentificare a contractului de vânzare – cumpărare. Or, lipsa cauzei asociată cu neplata prețului a fost invocată doar prin concluzii scrise, recurentul subsumând-o lipsei discernământului.

În aceste condiții, în mod legal instanța de apel nu a analizat această critică, consecință a faptului că nu a fost formulat un petit cu acest obiect în condiții procedurale. Critica privind lipsa consimțământului ca efect al lipsei discernământului vânzătorului la încheierea actului de vânzare – cumpărare invocată și ca motiv de lipsă a cauzei este neîntemeiată. Astfel, ori de câte ori lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul mediat cât și cel imediat lipsesc deoarece în structura voinței juridice intră ambele elemente componente - consimțământul și cauza, - fiecare dintre ele presupunând existența discernământului. În această situație, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a convenției de vânzare – cumpărare, deoarece aceasta este sancțiunea care intervine în cazul lipsei discernământului.

În cauză însă, indiferent care ar fi fost reținerea instanței cu privire la motivul de anulare invocat, din moment ce instanța de fond a reținut caracterul relativ al nulității în raport cu care a soluționat cauza pe excepția prescripției dreptului la acțiune în anulare, invocarea oricăror alte critici referitoare la situația de fapt, probatoriile de administrat ori alte situații factuale rămân fără suport juridic, deoarece soluționarea cauzei pe excepție, dispensează instanța de administrarea altor probe ori de a motiva orice alte susțineri ale părții, în afara celor legate de soluția cauzei pe excepție. Sub acest aspect nici recurentul nu pretinde neincidența prescripției extinctive cu privire la dreptul la acțiune pentru anularea convenției ci critica sa vizează aplicarea exclusivă doar a instituției prescripției extinctive situației juridice alegate.

În cauză însă, instanța nu putea să administreze probe pe fondul cauzei pentru orice împrejurare în legătură cu existența ori inexistența discernământului vânzătorului la încheierea actului de vânzare – cumpărare, din moment ce dreptul la acțiune în anulare neexercitat în termenul prevăzut de lege s-a stins, fapt care dispensează instanța de cercetarea judecătorească a tuturor elementelor izvorâte din el. În consecință, lipsa discernământului indiferent dacă a fost invocată drept cauză de anulare a actului pentru nevalabilitatea consimțământului ori pentru lipsa cauzei, sunt subsumate regimului juridic al nulităților relative și prin urmare prescriptibile, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Critica vizând neexaminarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut că nulitatea absolută operează conform art. 65 lit. c) din Legea nr. 36/1995 în ipoteza în care încheierea de autentificare nu cuprinde mențiuni cu privire la numărul anexelor cuprinse în actul autentic și nu privește, cum a invocat recurentul lipsa mențiunilor vizând documentația premergătoare încheierii și autentificării actului, care nu constituie anexe la contract. Prin urmare, documentația privind starea medicală a vânzătorului, nu aparține categoriei juridice a anexelor la act, situație în care cerințele de formă ad validitatem au fost respectate la încheierea convenției.

Critica vizând greșita examinare a deriziunii prețului în mod corect a fost examinată de instanța de apel care a reținut că raportul dintre prețul convenit de părți și valoarea terenului înstrăinat este rezonabil și nu există un dezechilibru valoric semnificativ între prestațiile reciproce ale părților care să sugereze o neseriozitate a prețului, care să poată fi asimilată cu lipsa prețului și în consecință cu o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. În consecință, instanța a dat semnificația juridică corespunzătoare analizei raportului dintre bun și preț și a reținut că prețul există și este serios, fiind exclusă leziunea aplicabilă doar vânzătorului minor în condițiile speciale prevăzute de lege.

Critica privind analiza insuficientă și oricum nemotivată a fraudei la lege, datorată încălcării dreptului de proprietate al vânzătorului este neavenită. Astfel, frauda la lege reprezintă încălcarea intenționată de către părți a dispozițiilor imperative ale legii, cu ocazia încheierii actului juridic. În cauză, recurentul a invocat direct în recurs critica vizând înstrăinarea bunului altuia (de către mama sa, a bunului tatălui său, fără mandat valabil) situație care exclude analiza în recurs a unei critici care nu a constituit obiect de judecată în apel (fond). În consecință, instanța reține că motivele de recurs formulate de reclamant, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1, pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. sunt neîntemeiate, instanța analizând strict legat de petitul cererii și elementele de fapt și de drept care au configurat motivele de apel situația de fapt dedusă judecății. În consecință, conform art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.M. împotriva deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.