ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2484/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin decizia civilă

nr. 569/A din 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamanta I.J. împotriva sentinței civile nr. 1812 din 16 decembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

pârâtul P.R.I., pentru considerentele ce urmează:

Prin antecontractul

de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1183 din 26 iunie 2007, pârâtul P.R.I.,

în calitate de promitent vânzător, s-a obligat să vândă reclamantei I.J., în

calitate de promitent cumpărător, imobilul situat în București, sectorul 1,

compus din teren în suprafață de 85,88 mp și construcția aflată pe acesta, imobil

dobândit prin dispoziția nr. 4362 din 01 iulie 2005 emisă de Primăria municipiului

București, pentru prețul de 400.000 Euro, avansul achitat fiind de 10.000 Euro.

Conform art. 1 din

antecontract, actul de vânzare - cumpărare în formă autentică urma a se încheia

la data obținerii creditului bancar pentru cumpărare de către promitentul

cumpărător, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data semnării convenției.

Pârâtul P.R.I. s-a

obligat, la rândul său, să pună la dispoziția promitentului cumpărător

documentele necesare vânzării, perfectării și obținerii creditului bancar în

vederea finalizării tranzacției în cauză, prelungirea termenului de

valabilitate a antecontractului fiind obligatorie doar în cazul nerespectării

obligației de către promitentul vânzător.

În caz de neexecutare

a obligațiilor asumate prin antecontract - art. 7 din convenție, promitentul

vânzător trebuie să restituie suma primită cu titlu de avans către promitentul

cumpărător, iar promitentul cumpărător să achite suma de 400.000 Euro ca

despăgubiri, în vederea transferării dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios. De asemenea, dacă una din părți nu își execută obligațiile asumate,

cealaltă parte este îndreptățită să solicite instanței pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fără a mai cere

altă sumă de bani.

Prin declarația

autentificată sub nr. 1184 din 26 iunie 2007, pârâtul P.R.I. a arătat că nu a

mai realizat cu nimeni nici un alt antecontract sau contract sau orice altă

înțelegere scrisă ori convenție cu privire la imobilul situat în București, sectorul

1.

În baza unei

convenții încheiată între P.R.I. și R.S.F. a fost pronunțată sentința civilă

nr. 11486 din 06 septembrie 2007 de Judecătoria sectorului 1 București,

definitivă și irevocabilă (dosar nr. 14152/299/2007), instanța luând act de

tranzacția părților privind stingerea definitivă a tuturor litigiilor dintre

aceștia. Conform tranzacției, P.R.I. recunoaște definitiv și irevocabil dreptul

de proprietate al numitului R.S.F. pentru cota indiviză de 20% din imobilul

(teren și construcție) situat în București, sector 1, ce a fost restituit în

baza Dispoziției nr. 4362 din 01 iulie 2005 emisă de Primăria municipiului

București, urmând ca, începând cu data de 20 iulie 2007, cel din urmă să fie

coproprietar asupra acestui bun cu o cotă indiviză de 20%. Prețul pentru cota

de 20% din imobil se va stabili de R.S.F., iar în cazul în care P.R.I. nu își

respectă obligațiile asumate prin convenție (de a solicita în scris oricărui

cumpărător al imobilului să facă plata direct în contul terțului R.S.F.),

acesta este de acord să plătească daune interese, constând în echivalentul de

trei ori valoarea de piață a bunului.

Anterior promovării

cererii de chemare în judecată, prin notificarea nr. 213 din 10 iulie 2007, R.S.F.

a notificat-o pe reclamanta I.J. să nu cumpere imobilul în litigiu, având în

vedere diferendele apărute între acesta și P.R.I. cu privire la imobil, în

conformitate cu convenția din 05 februarie 2003.

Prin notificarea nr. 284

din 19 iulie 2007, reclamanta I.J., luând act de existența litigiului dintre

pârât și R.S.F., l-a somat pe promitentul vânzător pentru comunicarea, conform

clauzelor antecontractului, listei actelor necesare în vederea obținerii

creditului bancar.

Prin antecontractul

încheiat între reclamantă și pârât, ambele părți s-au obligat să încheie în

viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare. Întrucât

vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat

numai să încheie contractul, deși, s-au înțeles asupra lucrului și asupra

prețului, vânzarea cumpărarea nu poate fi considerată încheiată.

În măsura în care

promitentul vânzător nu își respectă obligația și vinde lucrul promis unei alte

persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a

devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este - cu rezerva

fraudei (

fraus omnia corrumpit

) - valabilă. Ca atare, beneficiarul

cumpărător nu poate cere decât daune interese.

Dacă, însă, lucrul se

mai găsește în patrimoniul vânzătorului și nu există alte impedimente legale -

pe lângă posibilitatea acordării daunelor interese - oricare dintre părțile

antecontractului de vânzare - cumpărare poate cere instanței, în lumina

principiului executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a

pagubelor, să pronunțe, în baza art. 1073 și art. 1077 C. civ., o hotărârea

care să țină loc de contract de vânzare - cumpărare.

Ca atare, instanța de

judecată, după ce verifică îndeplinirea tuturor condițiilor necesare

transmiterii dreptului de proprietate (inclusiv aceea ca vânzătorul să fie

proprietarul lucrului vândut), suplinește consimțământul părților prin

raportare la dispozițiile art. 1073 - 1077 C. civ.

Instanța de fond a

considerat că parte din dreptul de proprietate deținut de pârâtul P.R.I. a fost

transmis terțului R.S.F., acesta devenind coproprietar asupra imobilului în

litigiu, cu o cotă de 20% din bun, prin sentința civilă nr. 11486/2007

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă.

Reclamanta I.J. a învederat

prin motivele de apel, că în patrimoniul pârâtului există încă dreptul de

proprietate asupra imobilului în forma în care acesta s-a obligat, cota

indiviză de 20% nefiind înstrăinată.

Așadar, pentru a

stabili dacă promitentul vânzător este sau nu proprietarul lucrului vândut,

dacă în patrimoniul acestuia se mai află întregul bun la data formulării

cererii de chemare în judecată, trebuie să se stabilească ce efecte produce

hotărârea de expedient - sentința civilă nr. 11486/2007 a Judecătoriei

sectorului 1 București, irevocabilă.

Curtea a constatat că

R.S.F. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.R.I. pentru ca acesta să fie obligat

să-i transmită cota indiviză de 20% din dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu. Instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de

expedient, în condițiile art. 1704 - 1717 C. civ. și art. 271-273 C. proc. civ.,

act de dispoziție care reprezintă un contract prin care părțile termină un

proces început, prin concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la

pretenții sau în prestații noi săvârșite ori promise de o parte în schimbul

renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau

îndoielnic.

Cauza soluționată

prin hotărârea menționată anterior a avut ca obiect litigios tocmai dreptul de

proprietate în cota indiviză asupra imobilului obiect al antecontractului de

vânzare - cumpărare încheiat între reclamantă și pârât.

Deși tranzacția

produce, în principiu, efecte declarative, în speță, ea are un efect translativ

de drepturi, întrucât lucrul dat în schimb este un imobil (chiar dacă este

vorba de o cotă indiviză).

În aceste condiții,

imobilul nemaifiind în întregime în patrimoniul vânzătorului (existând deja un

impediment legal), suplinirea consimțământului de către instanța de judecată nu

poate fi făcută fără încălcarea dreptului celuilalt coproprietar R.S.F.

Astfel cum s-a

reținut și de prima instanță, nu există posibilitatea admiterii în parte a

acțiunii și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare - cumpărare doar pentru cota indiviză de 80% din imobil, cerere pe

care, de altfel, reclamanta nu a formulat-o decât în fața instanței de apel, cu

încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât obiectul

asupra căruia părțile au convenit pentru viitor transmiterea proprietății l-a

reprezentat imobilul din București, sector 1, în întregime, prețul fiind de

400.000 Euro.

Celelalte critici ale

apelantei reclamante I.J., referitoare la încălcarea clauzelor

antecontractului, stipulate la pct. 7 și 8 din convenție, se subsumează celor

deja prezentate, întrucât instanța nu poate pronunța o hotărâre care să țină

loc de act autentic de vânzare - cumpărare, sancțiune ce trebuie dispusă pentru

neexecutarea clauzelor prevăzute de părți, în plus, față de obligarea pârâtului

la plata daunelor interese, când bunul se mai află în patrimoniul său, situație

de fapt și de drept lămurită anterior.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.J., invocând art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs recurenta reclamantă precizează, în mod expres, că menține aceleași

critici formulate în apel împotriva sentinței pronunțate de instanța fondului

și, în plus, arată următoarele:

În mod greșit

instanța de apel nu a reținut că la data formulării cererii de chemare în

judecată, respectiv 29 iulie 2007, intimatul pârât era proprietarul lucrului

vândut, prin urmare, deținea dreptul de proprietate asupra imobilului chiar în

forma în care acesta s-a obligat în antecontract.

De asemenea, în mod

greșit instanța de apel a reținut faptul că tranzacția produce efecte

translative de drepturi, deși, în realitate produce numai efecte declarative de

drepturi, natura și regimul juridic al acesteia fiind numai de act declarativ.

La termenul de

judecată din data de 17 martie 2010, în ședință publică, Înalta Curte a pus în

dezbatere nulitatea recursului, față de dispozițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ. raportat la dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Luând în examinare

această excepție, Înalta Curte a constatat că recursul formulat este nul, având

în vedere următoarele considerente:

După cum se cunoaște,

în condițiile art. 304 C. proc. civ., hotărârea atacată cu recurs poate fi

modificată sau casată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ

reglementate în textul de lege.

În recursul de față,

se indică motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și anume, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, ori dată fiind cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ambele ipoteze ale textului a fost

avută în vedere, ca regulă, încălcarea normei de drept material, substanțial.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat argumente de fapt care decurg

din considerentele deciziei atacate și care nu vizează nelegalitatea acesteia.

Pentru a conduce la

modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de

formă a textului legal, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând

determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt

și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

În acest sens,

trebuie menționat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o

corespunzătoare motivare a lui, în sensul arătării cu claritate a acelor

critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de

natură a învedera nelegalitatea hotărârii.

Întrucât, recurenta

reclamantă în cauză nu a formulat critici care să permită încadrarea lor, nici

din oficiu, într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte și afirmații, pe

care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanța pe

care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege – care

permit analiza în calea de atac a recursului, a hotărârii date în apel, se

aplică sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., raportat la art. 303 C. proc. civ.

În consecință, văzând

că în speță nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta

Curte urmează să constate nulitatea recursului în condițiile art. 306 alin. (3)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta I.J. împotriva deciziei nr. 569A din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 martie 2011.