ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 450/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, sub nr. 11063/3/2009, la data de 18 martie

2009, reclamantele

I.A., C.G. și M.A.M.

au

formulat contestație împotriva dispoziției nr. 11240 din 17 februarie 2009, emisă

de Primarul general al Municipiului București, prin care a fost respinsă

notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea contestației, s-a

arătat de către reclamante că, în calitate de moștenitoare legale ale numitului

I.N., au formulat notificarea nr. 3287/2001 prin care au solicitat acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul situat în București, sector 1,

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 440/1984.

Prin dispoziția contestată a fost respinsă

notificarea ca nedovedită, deși, susțin acestea, au depus înscrisurile

doveditoare ale pretențiilor formulate.

Prin sentința civilă nr. 726 din 20

mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată contestația formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că prin dispoziția nr. 11240 din 09 februarie 2009,

Primarul General al Municipiului București a respins notificarea formulată de

contestatoare, ca nedovedită, constatându-se că acestea nu au depus actul de

proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, respectiv, terenul

în suprafață de 180 mp situat în București, sector 1.

Analizând înscrisurile care au stat

la baza emiterii dispoziției contestate, tribunalul a reținut că au fost depuse

la dosar, în dovedirea dreptului de proprietate, certificatul de moștenitor nr.

469/1968, eliberat de pe urma decesului defunctului I.N., precum și înscrisuri

eliberate de Direcția de Impozite și Taxe Locale din care rezultă că autorul

contestatoarelor a figurat cu rol fiscal pentru imobilul ce face obiectul

notificării.

În sensul Legii nr. 10/2001, sunt

persoane îndreptățite la restituire, persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv sau moștenitorii acestora.

Articolul 23 al legii, care prevede

că actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexă la

notificare, nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de

proprietate al persoanei îndreptățite, situație în care sunt aplicabile regulile

de drept comun din materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Astfel, prin acte doveditoare ale

dreptului de proprietate, se înțeleg înscrisurile constatatoare ale unui act

juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă

de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Prima instanță, a apreciat că din

această perspectivă, adresa nr. DG 19/2008 a Consiliul General al Municipiului

București - Administrația Fondului Imobiliar, precum și adresa nr. 1620 din 1

februarie 2008 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1, nu reprezintă,

în sensul legii, acte doveditoare ale dreptului de proprietate întrucât atestă

o simplă situație de fapt rezultată dintr-o operațiune de evidență îndeplinită

prin descrierea unor bunuri, ceea ce nu constituie titlu de proprietate.

Tribunalul a apreciat că

înscrisurile exhibate de contestatoare ar fi putut fi folosite în completarea

probatoriului, în măsura în care s-ar fi întregit cu înscrisuri originare

(titluri de proprietate), însă, aceste adrese prin ele însele nu pot avea forța

probantă a actelor juridice doveditoare ale dreptului de proprietate.

Așa fiind, prima instanță a

constatat la rândul său, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului ce face obiectul notificării, conform dispozițiilor art. 3 coroborat

cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, contestația a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, au

formulat apel contestatoarele, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel

formulate, apelantele-contestatoare au arătat că hotărârea pronunțată este

netemeinică și nelegală, deoarece instanța de fond nu a ținut seama de actele

depuse la dosar, a interpretat și aplicat greșit legea, respectiv, dispozițiile

art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, ca și normele metodologice de

aplicare unitară a legii cuprinse în H.G. nr. 250/2007.

Or, din înscrisurile pe care le-au

anexat la dosar, reclamantele consideră că au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite, dar și dreptul de proprietate al autorului lor deposedat abuziv

de stat.

Prin decizia civilă nr. 83A/ din 4

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul reclamantelor, s-a schimbat în

tot sentința apelată, în sensul admiterii acțiunii, anulării dispoziției

contestate și obligării pârâtului să emită în favoarea reclamantelor dispoziție

prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, respectiv, Titlul VII al Legii nr. 247/2005; s-a făcut

aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată

efectuate de reclamante.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că potrivit art. 22 (în realitate, art. 24) din Legea nr. 10/2001,

republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, „în absența unor

probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive” (alin.1), iar "în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența

unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ, sau de

autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau, după caz, s-a pus

în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub

nume de proprietar” [alin. (2)].

Astfel, s-a constatat că aceste

prevederi legale sunt incidente în prezenta cauză în ceea ce privește

solicitarea reclamantelor de acordare a măsurilor reparatorii pentru

imobilului-teren situat în București, sector 2, în condițiile în care acestea nu

dețin niciun titlu de proprietate constând într-un înscris constatator al unui

act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect constitutiv,

translativ sau declarativ de proprietate, astfel cum a reținut și prima instanță.

În acest sens, curtea de apel a

constatat că în anexa Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 440/1984

privind exproprierea unor terenuri și construcții, anexă care cuprinde

imobilele și proprietarii imobilelor care se expropriază se află trecut

imobilul la  nr. crt. 90, poziția 95 din planul de

situație, proprietari fiind nominalizați I.A. și C.G.

S-a apreciat că acest înscris se

coroborează, sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, cu certificatul

de moștenitor nr. 469/1968, prin care se certifică faptul că în masa

succesorală rămasă de pe urma defunctului I.N. este cuprins imobilul din sector

1, București.

Curtea de apel a reținut, totodată, că

în adresa nr. 1620/01 februarie 2008 a Direcției de Impozite și Taxe Locale

Sector 1, s-a menționat că din anul 1952 și până în anul 1968, autorul reclamantelor,

I.N. a figurat înscris cu rol fiscal pentru terenul în suprafață de 147 mp și

construcție în sector 1, iar ulterior rolul a fost rectificat pe numele I.A. și

C.G.

Referitor la întinderea dreptului de

proprietate asupra acestui imobil, instanța de apel a constatat că datele

aflate la dosar nu se corelează.

Astfel, în adresa nr. DG 19 din 12

ianuarie 2008 a C.G.M.B. - A.F.I., s-a menționat că imobilul expropriat și

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 440/1984, era format din

542,00 mp teren și 166,80 mp suprafață construită, pe când în evidențele

fiscale, astfel cum s-a arătat, proprietarii erau înscriși numai cu 147 mp teren

la aceeași adresă.

Pe de altă parte, chiar apelantele I.A.

și C.G. au formulat notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001 în baza Legii

nr. 10/2001, prin care au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru un teren în suprafață de 180 mp.

În această situație, instanța de

apel, având în vedere același text de lege anterior citat, constatând că

prezumția instituită de acesta funcționează numai în absența unor probe

contrare, pentru determinarea întinderii dreptului de proprietate s-a reținut

că suprafața deținută cu titlu de proprietate era de 147 mp, ținând seama de

datele comunicate din evidențele Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1

din care rezultă că aceasta a fost suprafața de teren pe care autorul I.N. a

înscris-o pentru impozitare în funcție de actul de proprietate deținut în anul

1952, înscriere valabilă până în anul 1968; în acest sens, au fost înlăturate

susținerile apelantelor referitoare la alte suprafețe, respectiv, în sensul

dobândirii de către autorul lor ,ulterior acestor evidențe fiscale, a unor alte

terenuri.

Conform art. 10 alin. (1) și alin. (10)

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr.

247/2005, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror

construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial,

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile

rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate

măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3),

în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana

îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere,

pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale, măsurile reparatorii, stabilindu-se în echivalent.

În această situație, în concordanță

cu dispozițiile de principiu cuprinse în art. 1 din același act normativ,

măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,

sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În aceste condiții, instanța de apel

reținând calitatea reclamantelor I.A. și C.G. de proprietare asupra imobilului

în litigiu conform decretului de expropriere, precum și caracterul abuziv al

preluării imobilului de către stat, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, ținând seama și de situația de fapt ce reiese din adresele

sus-menționate, în sensul demolării integrale a construcției și afectarea

terenului în totalitate unor detalii de sistematizare (edificarea unui bloc de

locuințe), curtea de apel a constatat că pârâtului îi revine obligația de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent, respectiv, despăgubiri în condițiile

legii speciale, potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 26 din lege, sens

în care s-a dispus, prin admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței.

În teren legal, împotriva aceste

decizii a formulat recurs pârâta Primăria Municipiului București prin Primar

general, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

recurentul învederează că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată sa se

pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură sau prin echivalent.

Termenul de 60 zile, pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege

să uzeze pentru dovedirea notificării, termenul de 60 zile curge de la data

depunerii notificării, însă, în cazul în care actele doveditoare nu au fost

depuse odată cu notificarea, termenul respectiv va curge de la dala depunerii

acestora.

S-a mai arătat că, pe de altă parte,

Normele Metodologice indică necesitatea existenței alături de notificare și

celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul nu mai

deține alte probe și că nu a încasat despăgubiri la momentul deposedării fie în

temeiul actului de preluare, fie în baza art. 5 din lege, precizare ce

condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării (pct.

23.1 din H.G. nr. 498/2003).

Înscrisurile avute în vedere de

către instanțele de judecată și considerate drept acte doveditoare a dreptului

de proprietate, pot fi depuse de titularul notificării în susținerea cererii de

restituire, însă, doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare,

doveditoare a dreptului de proprietate pretins, or, asemenea înscrisuri nu au

fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a se depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care

atestă aceasta calitate revine notificatorului, potrivit art. 22 din Normele

date în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar acestea trebuiau anexate notificării

sau să fi fost depuse într-un termen de cel mult 18 luni de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată

notificarea.

Acest termenul a fost prelungit succesiv

de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/ 2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/

2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/ 2002 și cu încă 2 luni prin O.U.G. nr.

10/2003, ele fiind acordate tocmai pentru a se oferi petenților un interval de

timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerea

notificării.

Totodată, recurentul a criticat

soluția dată de instanța de apel cererii reclamantului privind acordarea

cheltuielilor de judecată, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., sens în care solicită instanței de recurs a face aplicare

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului

acestora, întrucât prezentul litigiu nu comportă o dificultate deosebită, și

totodată, ele depășesc onorariile minimale pentru serviciile prestate de

avocați, stabilite prin Decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului

Uniunii Barourilor din România.

Intimatele reclamante au formulat

întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea soluției instanței de

apel.

Recursul formulat este nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea celor ce urmează.

Intimatele reclamante au învestit

prima instanță cu o contestație împotriva dispoziției nr. 11240 din 17

februarie 2009, emisă de Primarul general al Municipiului București, prin care

le-a fost respinsă notificarea nr. 3287 din 22 octombrie 2001, formulată în

baza Legii nr. 10/2001, ca nedovedită.

Deși toate înscrisurile doveditoare

se regăseau la dosarul administrativ, iar modificarea dispozițiilor Legii

10/2001 prin Titlul I al Legii 247/2005 era deja în vigoare la data emiterii

dispoziției contestate, recurentul nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24

din Legea 10/2001, republicată, și a prezumțiilor pe care acest text le

instituie, cu titlu de facilități de probațiune în favoarea persoanelor

îndreptățite, astfel că, în mod nelegal a respins notificarea pentru motivul

arătat.

Prin criticile dezvoltate în recurs,

recurentul susține în mod corect că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin.

(1) din Legea 10/2001, republicată, are două momente de referință în ce privește

declanșarea cursului său: de la data notificării (dacă toate actele doveditoare

au fost anexate acesteia) sau de la data depunerii actelor doveditoare (dacă

acestea au fost depuse ulterior formulării notificării), însă nu proiectează

această susținere asupra soluției recurate.

Câtă vreme instanțele de fond nu au

reținut nici explicit (în considerentele hotărârilor adoptate) un conținut

diferit al normei invocate și nici implicit (prin soluționarea cererii de

chemare în judecată mai înainte de împlinirea termenului legal de 60 de zile,

indiferent de modalitatea de calcul), Înalta Curte va înlătura aceste critici

ca nefondate.

Astfel, instanța de apel a constatat

că tribunalul a solicitat copia dosarului administrativ constituit în baza

Legii 10/2001, iar curtea de apel s-a pronunțat pe baza celor înaintate de

pârât, constatând caracterul complet al probatoriului, constatând că pârâtul în

mod nejustificat a refuzat recunoașterea calității reclamantelor la măsurile

reparatorii prin echivalent, anume, despăgubiri în condițiile legii speciale,

Titlul VII din Legea 247/2005.

Totodată, înscrisurile doveditoare

depuse de reclamantă în același dosar constituit în faza administrativă, ca

anexe ale notificării, în executarea sarcinii probei, astfel cum se stabilește

Cap. I art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice

de aplicare a dispozițiilor Legii 10/2001, sunt dintre cele enumerate prin

prevederile art. 23.1 lit. a) - h) din aceleași Norme, astfel că, instanța de

apel în mod legal a schimbat soluția primei instanțe în sensul admiterii

contestației, anulării dispoziției contestate, cu consecința recunoașterii

calității lor de persoane îndreptățite, în sensul legii speciale.

Pe de altă parte, se constată că

recurentul face referiri anacronice la posibilitatea dovedirii pretențiilor

susținute prin notificare prin acte originare ale dobândirii dreptului de

proprietate, date fiind modificările aduse Legii 10/2001 prin Titlul I al Legii

247/2005, așa cum s-a arătat, și introducerea facilităților de probațiune sub

aspectul dovedirii existenței, întinderii și titularului dreptului de

proprietate, prin dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din forma republicată,

prin instituirea unor prezumții simple, relative, aplicabile în absența unor

probe contrare, cu forță probantă superioară.

Pentru aceleași motive, egal

anacronice sunt susținerile recurentului și cu privire la termenul limită

pentru depunerea de către persoanele îndreptățite a actelor doveditoare a

dreptului de proprietate și, dacă este cazul, a calității de moștenitor, dată

fiind norma din art. 25 din Legea 10/2001, republicată în urma acelorași

modificări, potrivit căreia actele doveditoare pot fi depuse „până la

soluționarea notificării.”

Absența de la dosarul administrativ

a declarației în formă autentică provenind de la persoana îndreptățită prin

care aceasta să se declare că nu mai deține alte acte doveditoare, nu poate fi

susținut ca argument pentru respingerea notificării, în mod legal instanța de

apel cenzurând această susținere prin indicarea conduitei legale ce trebuia

adoptată.

În plus, nici critica privind

absența declarației în sensul neîncasării anumitor despăgubiri la momentul

exproprierii (în baza actului de expropriere sau în temeiul art. 5 din lege),

nu poate fi reținută drept un motiv de nelegalitate, de vreme ce la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, Comisia Centrală de stabilire și plată a acestora,

are obligația deducerii lor, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, dacă

acestea în mod real au fost stabilite și încasate efectiv de titularele de rol

fiscal la momentul deposedării (1984), anume, reclamantele I.A. și C.G.

Va fi înlăturată ca nefondată și

critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel acordând reclamantelor în mod legal cheltuielile de

judecată efectuate de acestea în faza procesuală derulată în fața sa, potrivit

dovezilor de la dosar, de vreme ce apelul pe care l-au declarat a fost admis,

iar pârâtul era, în aceste condiții, parte căzută în pretenții.

Aplicarea prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., reprezintă însă o chestiune de apreciere ce nu poate

fi cenzurată de instanța de recurs, nefiind posibilă încadrarea sa în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; de altfel, recurentul, în fața

instanței de apel nici nu a formulat o atare solicitare.

Având în vedere aceste considerente,

Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General,

împotriva deciziei civile nr. 83 A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21

ianuarie 2011.