ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5815/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5815/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj,

reclamanta M.K. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M.I.

și M.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate

simulația prin deghizare a contractului de vânzare-cumpărare sub

semnătură privată având ca obiect terenul în suprafață

de 11.600 m.p., situat în extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul

denumit A.D.S., încheiat între reclamantă și pârâtul M.I. la data de

12 noiembrie 2001, acesta fiind în realitate un contract de donație;

să se constate nulitatea absolută a contractului de donație

pentru lipsa formei autentice; să se dispună radierea dreptului de

proprietate al pârâților M.I. si M.L., înscris în CF Cluj-Napoca și

intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor înscrise

in CF luj-Napoca, cu titlu de drept lege; cu cheltuieli de judecata.

Prin sentința civilă nr. 272

din 30 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanta M.K., în contradictoriu cu

pârâții M.I. și M.L., având ca obiect acțiunea în simulație

și a respins cererea pârâtei M.L. de acordare a cheltuielilor de

judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că, printr-un

contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată,

încheiat la data de 12 noiembrie 2001, reclamanta a înstrăinat pârâtului M.I.,

la acea dată căsătorit cu pârâta M.L., terenul în

suprafață de 1 ha 1.600 mp., înscris în titlul de proprietate din 11

august 2001, antecontract de vânzare-cumpărare ce a fost valorificat prin

sentința civilă nr. 8170/2002, iar pârâții M.I. și M.L.

și-au întabulat dreptul de proprietate asupra acestui teren în

Cluj-Napoca, cu titlu de bun comun.

Reclamanta a invocat în

susținerea acțiunii sale operațiunea simulației prin

deghizare, susținând că în realitate nu a fost un antecontract de

vânzare-cumpărare, ci o donație al cărui unic beneficiar a fost

pârâtul M.I., fiul reclamantei, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind

actul public, iar actul de donație fiind actul secret, care însă nu a

existat în realitate.

Pentru a se putea vorbi de

existența unei simulații în forma deghizării naturii juridice a

actului încheiat, ar fi fost necesar ca actul de donație să

întrunească toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege,

inclusiv condiția privind forma autentică a încheierii sale.

Este adevărat că

părțile, datorită relațiilor de rudenie existente între

ele, s-ar putea prevala teoretic de dispozițiile art. 1198 C. civ.,

privind imposibilitatea morală a preconstituiri unui înscris, însă,

în cauza de față o astfel de prevalare nu prezintă nicio

relevanță, întrucât este necesar a se face distincție între

forma scrisă a unui act cerută ad probationem, când actul

există, însă nu poate fi dovedit decât printr-un înscris, în afară

de excepțiile prevăzute de lege, printre care și cea de la art. 1198

C. civ., și forma scrisă a unui act cerută ad validitatem, când

în lipsa acesteia actul nu există în realitate.

Este cazul pretinsului contract de

donație, pentru care forma autentică este cerută ad validitatem,

în absența acesteia actul nu există, singurul act existent și

care reflectă raporturile dintre părți fiind contractul de

vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 9/A din

21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale pentru minori și familie, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta M.K., reținând, în

esență, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

a solicitat instanței să constate simulația prin deghizare a

contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată

încheiat între reclamantă și pârâtul M.I. la data de 12 noiembrie 2001,

având ca obiect terenul în suprafață de 11.600 mp. situat în

extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul denumit A.D.S., acest contract

fiind în realitate un contract de donație; să se constate nulitatea

absolută a acestui contract de donație pentru lipsa formei autentice;

să fie radiat dreptul de proprietate al pârâților din CF Cluj-Napoca și

să fie intabulat dreptul de proprietate al reclamantei în aceste

cărți funciare, cu titlu de drept lege.

În fapt, printr-un antecontract de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de

12 noiembrie 2001, între reclamanta M.K., în calitate de promitent

vânzător și pârâtul M.I., in calitate de promitent

cumpărător, reclamanta „i-a vândut" pârâtului terenul în

suprafață totală de 1 ha 1600 mp., înscris în titlul de

proprietate din 11 august 2001, pentru prețul de 60 milioane lei,

preț achitat în întregime la data încheierii antecontractului, conform

clauzei inserate în acest sens în cuprinsul înscrisului (dosar fond).

Acest antecontract de

vânzare-cumpărare, având ca obiect un teren, nu era susceptibil să

strămute proprietatea de la vânzător la cumpărător,

întrucât pentru atare finalitate era necesară încheierea lui în formă

autentică, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 54/1998.

Față de natura

juridică a acestui înscris sub semnătură privată, de

antecontract de vânzare-cumpărare, părțile au procedat la

valorificarea acestuia prin instanță, pe cale unei acțiuni în

prestație tabulară, ce a format obiectul dosarului nr. 13771/2001 al

Judecătoriei Cluj-Napoca, soluționat prin sentința civilă nr.

8170 din 10 septembrie 2002 (dosar fond), definitivă și

irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanții M.I. și M.L., împotriva pârâtei M.K..

Prin urmare, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, s-a statuat asupra naturii juridice

a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată

încheiat între reclamantă și pârâtul M.I., în sensul că acesta

este un antecontract de vânzare-cumpărare valorificat pe cale

judecătorească, prin intermediul acțiunii în prestație

tabulară, în condițiile art. 20 și art. 22 din Legea nr. 7/1996.

În niciun moment pe parcursul

soluționării dosarului de prestație tabulară, reclamanta

apelantă de azi nu a contestat natura juridică a acestui înscris, ca

fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, după cum în nici un

moment nu a invocat lipsa calității procesuale active în dosarul nr. 13771/2001

a reclamantei M.L., decurgând din lipsa calității acesteia de

promitent cumpărător în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Fiind părți în respectivul

dosar, hotărârea pronunțată le este opozabilă, efectele

puterii lucrului judecat ale acestei hotărâri repercutându-se asupra

părților din prezenta cauză.

În cauza de față,

reclamanta a susținut, contrar celor statuate prin sentința nr. 8170/2002

a Judecătoriei Cluj-Napoca, că in realitate nu a dorit să

încheie un antecontract de vânzare-cumpărare si că de fapt s-a

încheiat un contract de donație exclusiv în favoarea fiului său,

pârâtul M.I., fiind astfel prezentă simulația prin deghizare,

respectiv contractul de donație a fost deghizat într-un antecontract de

vânzare-cumpărare sub semnătură privată.

S-a reținut, că o atare

susținere nu poate fi primită, pe de o parte, având în vedere cele

statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 8170/2002

a Judecătoriei Cluj-Napoca. respectiv, faptul că înscrisul încheiat

între părți a fost un antecontract de vânzare-cumpărare, iar, pe

de altă parte, în cauză, așa cum corect a reținut prima

instanță, nu sunt întrunite condițiile simulației prin

deghizare.

Din perspectiva art. 1175 C. civ.,

simulația reprezintă o operațiune juridică complexă,

care constă în încheierea și existența concomitentă, între același

părți contractante, a două contracte: unul aparent sau public,

prin care se creează o situație juridică aparentă,

contrară realității; altul secret, care dă naștere

situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând

efectele produse în aparență în temeiul contractului public.

Simulația sub forma

deghizării constă în faptul că părțile încheie un

anumit contract care dă naștere adevăratelor raporturi juridice

dintre ele, contract pe care, pentru a-l ține secret, în totul ori în parte,

îl îmbracă în forma unui alt contract, de regulă, prin actul public

ascunzându-se natura juridică a actului secret.

În speță, conform

susținerilor apelantei, actul secret ar fi actul de donație, iar

actul public aparent prin care a fost deghizată această donație

a fost antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură

privată.

Prin intermediul acțiunii în

simulație se urmărește constatarea de către instanța

de judecată a existenței si conținutului actului secret cu

scopul de a înlătura actul aparent care anihilează sau maschează

actul real, iar pentru admisibilitatea acțiunii în simulație este

necesar să se facă proba simulației, adică existența

actului secret, precum și a intenției reale a părților la

încheierea acestuia.

De principiu, se prezumă

că actul aparent sau public exprimă adevărul, adică

voința reală a părților, până în momentul în care se

dovedește contrariul, acest contrariu fiind dovedit evident cu actul

secret încheiat între părți și care reprezintă de fapt

adevărata voință reală a părților.

Între părțile contractante

proba simulației se poate face numai potrivit normelor de drept comun

privitoare la dovada actelor juridice, jurisprudența fiind constanta în a

statua că ori de câte ori actul aparent a fost perfectat în formă

scrisă, dovada existenței și cuprinsul actului secret pot fi

făcute numai printr-un înscris, iar în cazul în care forma cerută de

lege pentru însăși existența actului real este înscrisul

autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părți,

decât printr-un contraînscris încheiat în formă autentică.

Prin urmare, dacă actul real

încheiat între părți ar fi fost un contract de donație,

dovedirea acestuia, pentru a se face proba simulației și pentru a se

justifica astfel admisibilitatea acțiunii în simulație, trebuia

să se facă prin prezentarea unui contraînscris încheiat în forma

autentică, dat fiind că legea însăși, respectiv art. 813 C.

civ., pretinde ad validitatem necesitatea formei autentice a actului de

donație.

Chiar dacă este admisibilă

dovedirea actului secret, nu printr-un contraînscris, ci prin proba cu martori

ori prezumții, în situația în care părțile contractante ar

fi fost în imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris pentru

dovada actului real, totuși actul secret trebuia, ad validitatem, să

îmbrace forma autentică cerută de art. 813 C. civ.

Câtă vreme pretinsul contract

de donație nu a fost dovedit, în cauză neexistând un contraînscris

încheiat in forma autentică, așa cum pretinde ad validitatem art. 813

C. civ. și câtă vreme singurul act încheiat între părți, a

cărui existență a fost confirmată printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă, este un antecontract de

vânzare-cumpărare, s-a considerat că se poate prezuma în sensul

că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 1175 C. civ.,

părțile negăsindu-se în prezența unei simulații.

S-a mai reținut, că nu

poate fi primită susținerea apelantei, conform căreia

hotărârea ar fi lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., urmare a revenirii instanței de fond asupra

încuviințării audierii martorului G.I., dat fiind că, pe de o

parte, pentru incidența nulității întemeiate pe acest text legal

se cere efectuarea unui act de procedură de către un judecător

necompetent sau cu neobservarea formelor legale, condiții care nu sunt

îndeplinite în cauză, iar, pe de altă parte, dat fiind că prin

prisma art. 187 C. proc. civ., instanța poate mărgini numărul

martorilor propuși, mai ales dacă martorii propuși s-ar

circumscris ipotezei reglementată de art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., respectiv, ar fi în grad prohibit de lege.

În speță, s-a revenit

asupra audierii martorului G.I. pe motiv că acesta ar fi în grad prohibit

de lege, reclamanta nefăcând dovada contrară în acest sens.

De asemenea, revenirea de către

prima instanță asupra probei cu interogatoriul reclamantei nu atrage

nulitatea hotărârii primei instanțe, câtă vreme, prin prisma art.

218 și urm. C. proc. civ., instanța era îndreptățită

să încuviințeze chemarea la interogatoriu doar dacă acesta

privea fapte personale, în legătură cu pricina, putând duce la

dezlegarea ei, nefiind permis interogatoriul unei părți exclusiv ca

unică dovadă a susținerilor acesteia.

Oricum, prin revenirea asupra

încuviințării acestui martor și a interogatoriului reclamantei,

prima instanță nu a încălcat nici una din formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, iar

neaudierea acestui martor și neluarea interogatoriului reclamantei, nu a

transformat instanța într-o instanță necompetentă, pentru

ca în cauză să fie incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Pe cale de consecință, s-a

constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate a

hotărârii primei instanțe, care să justifice, soluția de

anulare a hotărârii în condițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C.

proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima

instanță.

Câtă vreme nu există

simulația pretinsa de reclamanta-apelantă, s-a apreciat că este

irelevantă buna sau reaua-credință a pârâtei intimate,

știut fiind că buna ori reaua-credință a terțului

prezintă relevanță, pentru analizarea efectelor simulației,

doar în condițiile în care este admisibilă acțiunea în

constatarea simulației.

În ceea ce privește motivul din

apel, prin care s-a invocat nulitatea absolută a actului aparent pe motiv

că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 2 din Titlul X al Legii nr.

247/2005, instanța a constatat că acesta a fost invocat pentru prima

dată doar în fața instanței de apel, reprezentând o cerere

nouă în apel. ce se circumscrie prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât, în privința acestui motiv de apel, instanța a

admis excepția inadmisibilității, excepție pusă în

discuția părților la termenul de judecată din 21 ianuarie 2010.

Cu privire la solicitarea apelantei

de rectificare a cărții funciare prin radierea dreptului de

proprietate al pârâților din cele trei cărți funciare, cu

consecința intabulării apelantei reclamante în CF, instanța a

constatat că această cerere este atât nefondată, cât si

inadmisibila, având în vedere că în cauză nu sunt prezente nici una

din ipotezele care să justifice admisibilitatea unei rectificări de

carte funciară, in condițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996,

republicată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru a fi

intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantei, este

necesar să fie atestat în condițiile pretinse de legea

cărților funciare. Reclamanta apelantă a fost doar titulara unui

titlu de proprietate emis în temeiul Legii fondului funciar, însă acest

titlu de proprietate nu-i conferă reclamantei apelante un drept de

proprietate tabular asupra terenului din acest titlu, susceptibil de intabulare

în cartea funciară, decât dacă s-a procedat în prealabil la

identificarea topografică și cadastrală a ternului din titlu de

proprietate, în contradictoriu cu proprietarii cărților funciare în

care se regăsește acest teren, iar dreptul de proprietate al

apelantei este consfințit în opozabilitate cu proprietarii intabulați

în cărțile funciare în care se regăsește terenul.

S-a concluzionat, că și în

ipoteza în care ar fi fost admisibilă solicitarea de rectificare a

dreptului de proprietate al pârâților din cărțile funciare.,

oricum nu ar fi fost admisibilă solicitarea reclamantei de întabulare a

dreptului său de proprietare în aceste cărți funciare pentru

simplul fapt că reclamanta nu a avut un drept tabular în condițiile

legii cărților funciare asupra acestui teren, ci doar un titlu de

proprietate emis în condițiile Legii fondului funciar.

Susținerea apelantei, conform

căreia, în realitate, la data încheierii antecontractului de

vânzare-cumpărare, nu s-ar fi plătit nici un preț, a fost, de

asemenea, înlăturată ca nefondată, raportat la cele statuate

prin sentința civilă nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca,

respectiv la faptul că în cursul soluționării dosarului nr. 13/771/2001

apelanta din prezenta cauză nu a invocat în nici un moment excepția

de neexecutare a contractului, respectiv faptul că nu este posibilă

valorificarea pe calea prestației tabulare a antecontractului de

vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a achitat prețul.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta M.K., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304

pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat

următoarele:

În fața instanței de fond,

s-a încuviințat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei și

al pârâtului M.I. și audierea martorilor G.I. și Gasna Ana, prin

încheierea interlocutorie, încheiere care leagă instanța, conform

dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Față de starea sa de

sănătate, reclamanta a solicitat luarea interogatoriului la

domiciliul său, în condițiile art. 224 C. proc. civ., însă,

nelegal, instanța de judecată a revenit la ultimul termen de

judecată asupra acestei probe încuviințate.

De asemenea, tot la ultimul termen

de judecată, instanța de judecată a omis în mod nelegal audierea

martorului G.I., cu motivarea că acesta este văr primar cu

reclamanții, invocându-se incidența art. 189 alin. (1) pct. 1 C.

proc. civ., deși acest martor este rudă de gradul IV cu reclamanta

și nu intră sub incidența acestor dispoziții prohibitorii.

Procedându-se astfel, reclamanta

arată că i s-a produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanței de apel anularea

hotărârii pronunțate de prima instanță, conform

dispozițiilor art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu toate acestea, instanța de

apel a respins solicitarea reclamantei de administrare a acestor probe în

fața instanței de apel și suplimentarea probatoriului,

reținând în mod greșit că probele nu au fost solicitate prin

motivele de apel, nefiind respectate dispozițiile art. 292 alin. (1) C.

proc. civ.

Mai mult, prin motivele de apel, s-a

solicitat suplimentarea probei testimoniale, iar respingerea în mod nelegal de

către instanța de apel a cererilor în probațiune formulate de

reclamantă reprezintă o încălcare a formelor de procedură

reglementate expres de art. 291 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage

nulitatea deciziei pronunțate în condițiile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

S-a invocat nulitatea acestei

decizii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susținând

că greșit a reținut instanța de apel că cererea

privind încălcarea dispozițiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005

ar fi fost formulată pentru prima dată direct în apel, câtă

vreme acest motiv a fost invocat în fața instanței de fond, atât

oral, cât și prin concluziile scrise.

În ceea ce privește

soluția dată fondului litigiului de către instanțele de

fond și apel, s-a arătat că în cauza dedusă

judecății ne aflăm în prezența unei simulații prin

deghizarea actului secret de donație într-un act aparent de vânzare-cumpărare,

întrucât între reclamantă și intimat s-a încheiat actul secret de

donație, prin care reclamanta i-a donat fiului său terenul în

litigiu. Acest act a fost anterior actului aparent, încheiat în noiembrie 2001,

în momentul în care au început formalitățile de intabulare a

terenului.

Actul secret nu a fost redactat în

formă scrisă datorită relațiilor foarte apropiate dintre

părți, acestea aflându-se într-o imposibilitate morală de a

preconstitui un înscris, astfel că acesta poate fi dovedit cu martori,

conform dispozițiilor art. 1198 C. civ.; că intimata a avut cunoștință

de actul secret și, prin urmare, nu este un terț de

bună-credință; că mențiunea din antecontract privind

plata în întregime a sumei de 60.000.000 lei vechi cu titlu de preț la

data încheierii antecontractului este nereală; că, nelegal,

instanțele de fond și apel au reținut că în speță

nu sunt întrunite condițiile simulației, întrucât actul secret

trebuia să îndeplinească toate cerințele de valabilitate

prevăzute de lege, câtă vreme în literatura de specialitate s-a

reținut că acțiunea în simulație poate fi dublată

și de acțiunea în nulitate când simulația s-a realizat cu

încălcarea dispozițiilor imperative ale legii privind încheierea

valabilă a actului; că, în realitate, este admisibilă proba cu

martori în constatarea simulației atunci când există imposibilitatea

materială de preconstituire a contraînscrisului și că prin

hotărârea nr. 8170 din 10 septembrie 2002 pronunțată de

Judecătoria Cluj-Napoca nu s-a examinat natura juridică a actului

încheiat între părți și cu atât mai puțin a

simulației, aceasta fiind o hotărâre care ține doar loc de act

autentic, deci a suplinit forma actului încheiat între părți.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea

dată, instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

În speță,

recurenta-reclamantă susține că nelegal instanța de apel a

respins motivul de apel prin care s-a criticat hotărârea primei

instanțe ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art.

268 alin. (3) C. proc. civ., deoarece, deși aceasta a încuviințat administrarea

probei cu interogatoriul reclamantei și audierea martorului G.I., la

ultimul termen de judecată a revenit asupra acestor probe.

Deși nu arată expres,

reclamanta susține că greșit prima instanță a revenit

asupra probelor încuviințate prin încheiere interlocutorie față

de prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii

sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî cu totul

pricina, pregătesc dezlegarea ei”.

Cu privire la caracterul încheierii

prin care s-au încuviințat aceste probatorii la prima instanță,

din 26 februarie 2009, se constată următoarele:

Încheierea de încuviințare a

probelor are, în principiu, caracter preparatoriu, însă în măsura în

care partea potrivnică se opune încuviințării probelor,

instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie, care leagă

instanța și asupra căreia aceasta nu mai poate reveni.

În speță, încheierea de la

termenul din 26 februarie 2009 pronunțată de prima

instanță, prin care s-a încuviințat probele, are caracter

preparatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu s-a opus la probele

propuse de cealaltă parte.

Prin urmare, legal, instanța de

apel a apreciat că prima instanță a putut să revină

motivat asupra probatoriului încuviințat, iar hotărârea primei

instanțe nu este sancționată cu nulitatea în condițiile art.

105 alin. (2) C. proc. civ., așa cum susține

recurenta-reclamantă.

Așa fiind, hotărârea

primei instanțe nu a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 268

alin. (3) C. proc. civ., iar instanța de apel a respins legal critica

formulată de recurenta-reclamantă pe acest aspect.

Critica formulată de

recurenta-reclamantă în sensul că instanța de apel a

pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a respins solicitarea

reclamantei de administrare a acestor probe în fața instanței de apel

și suplimentarea probatoriului, reținându-se, în mod greșit,

că probele nu au fost solicitate prin motivele de apel, este, de asemenea,

nefondată.

Astfel, potrivit art. 291 alin. (1) C.

proc. civ. „părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel

de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate

în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în

întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea

probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Potrivit acestui text de lege,

formularea în scris, prin motivele de apel, este necesară numai pentru

acele probe care constituie apărări noi în instanța de apel, iar

nu și pentru acelea care au format obiectul de discuție la prima

instanță, întrucât aceste probe, fiind discutate deja, sunt cunoscute

părților, iar în baza principiului devoluțiunii apelului, ele

pot fi repuse în discuție în a doua instanță.

Invocarea dovezilor noi se va face

deodată cu motivarea în fapt și în drept a apelului, iar când acestea

sunt martori și înscrisuri, cu aplicarea în mod corespunzător a

dispozițiilor art. 112 alin. (5) C. proc. civ., se va arăta numele

și domiciliul martorilor și se vor depune copii certificate de apelantă

de pe înscrisuri, cel mai târziu la prima zi de înfățișare,

deoarece numai astfel partea potrivnică este în măsură să

cunoască probele și să răspundă prin întâmpinare.

Or, în speță,

apelanta-reclamantă a repus în discuție refacerea probatoriului administrat

în prima instanță, numai în ceea ce privește audierea martorului

G.I., solicitare respinsă cu motivarea că necesitatea

administrării acestei probe nu rezultă din mersul dezbaterilor.

În ceea ce privește cererea de

încuviințare de noi probatorii, respectiv a probei cu martori, se

constată că aceasta a fost formulată de reclamantă peste

prima zi de înfățișare în apel, nefiind suficientă,

așa cum s-a arătat mai sus, indicarea generică a acestei probe

prin motivele de apel, astfel că legal instanța de apel a respins

această cerere.

Cu privire la cererea de

încuviințare a probei cu interogatoriu pentru pârâtă M.L.,

solicitată, de asemenea, cu ocazia dezbaterilor în apel, corect a fost

respinsă, cu motivarea că necesitatea administrării acestei

probe nu rezultă din „mersul dezbaterilor”.

Prin urmare, se constată

că, procedând astfel, nu s-a produs reclamantei o vătămare în

sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., care nu ar fi putut fi

înlăturată decât prin desființarea sentinței apelate,

astfel că această critică este nefondată, urmând a fi

respinsă în consecință.

Și critica potrivit căreia

greșit a reținut instanța de apel că cererea privind încălcarea

dispozițiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 ar fi fost

invocată pentru prima dată în apel, câtă vreme această

cerere a fost formulată și în fața instanței de fond, atât

oral, cât și prin concluziile scrise, este nefondată.

Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) C.

proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum

și pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanța dispune

amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea

facerii întâmpinării.

Potrivit acestui text de lege,

pretențiile reclamantului trebuie formulate prin aceiași cerere de

chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau

modificării numai în fața primei instanțe, până la momentul

stabilit de lege.

Or, în speță, reclamanta a

formulat această cerere prin notele scrise depuse după închiderea

dezbaterilor și cu depășirea momentului stabilit de lege, astfel

că în mod corect această cerere nu a fost analizată. De aceea,

formularea acesteia în apel apare ca o cerere nouă, care, conform

dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu caracter imperativ, nu

poate fi primită și analizată, iar soluția instanței

de apel privind acest motiv de apel este legală.

În ceea ce privește criticile

formulate de recurenta-reclamantă privind greșita soluționare a

fondului litigiului de către instanțele de fond și apel, ce se

circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate,

pentru cele ce succed:

Cu privire la starea de fapt,

instanțele de fond și apel au stabilit că singurul act încheiat

între părți, sub semnătură privată, este un antecontract

de vânzare-cumpărare.

Simulația este o

operațiune juridică realizată prin disimularea voinței

reale a părților, constând în încheierea și existența

simultană a două înțelegeri sau convenții, una publică

și aparentă și alta secretă, reală și

sinceră, care anihilează sau modifică efectele convenției

publice și stabilește adevăratele raporturi juridice dintre

părțile contractante, cuprinzând, implicit sau explicit, în mod

obligatoriu, acordul părților de a simula, și este reglementată

de art. 1175 C. civ.

În speță, reclamanta

invocă simulația prin deghizare totală, ce poartă asupra

naturii juridice a contractului secret încheiat între părți.

În prezentul litigiu, reclamanta

susține că a încheiat cu pârâtul, în secret, un act de donație,

pe care l-au deghizat public sub forma unui antecontract de

vânzare-cumpărare.

Pentru existența

simulației este necesară existența a două acte juridice,

care alcătuiesc o unitate, respectiv actul sau contractul public și

actul sau contractul secret.

Actul sau contractul public este

acela care se încheie pe față, cunoscut, simulat, din care se

naște o situație juridică aparentă și în totul sau în

parte neadevărată sau nereală, iar actul sau contractul secret

și adevărat al părților contractante este acela care

corespunde voinței reale a părților contractante, pe care

acestea se angajează să o respecte și prin care acestea

anihilează în tot sau în parte, aparența juridică creată

prin actul public, simulat. Lato sensu, actul secret cuprinde două

acorduri de voință, respectiv acordul simulatoriu, prin care

părțile își exprimă voința de a simula una

față de cealaltă, și contractul secret stricto sensu, care

este actul sau contractul real propriu-zis.

Actul sau contractul secret trebuie

să fie anterior ori concomitent cu actul public sau aparent.

În speță, fiind vorba de o

simulare prin deghizare, instanțele de fond și apel au reținut

că actul secret, donația, trebuia să îndeplinească forma

cerută de lege „ ad validitatem” pentru a fi valabil încheiat, insclusiv

pentru valabilitatea simulației.

Cu alte cuvinte, s-a reținut

că actul secret trebuie să îndeplinească, el însuși,

condițiile de formă pentru valabila lui încheiere.

Însă, simulația este o

operațiune juridică unitară, iar actul sau contractul deghizat este

valabil încheiat, chiar dacă face parte din categoria actelor solemne „ ad

validitatem” și în ipoteza în care nu a fost respectată această

formă, cu condiția ca actul public, sub a cărui

aparență se deghizează, să fie perfectat în forma

cerută de lege pentru validitatea actului deghizat, respectiv în forma

autentică.

În consecință, lipsa

formei „ad validitatem” pentru actul secret putea fi acoperită prin

încheierea actului public în forma autentică.

În speță, actul public nu

a fost încheiat în forma autentică pentru a acoperi lipsa formei

cerută de lege „ad validitatem” pentru actul secret.

Or, constatând că forma

autentică, cerută „ad validitatem”, potrivit art. 813 C. civ., nu s-a

respectat pentru actul secret, donație, și nici nu a fost

acoperită prin încheierea actului public în forma autentică, se

constată că nu are relevanță dacă actul secret s-a

încheiat sub forma unui înscris sau dacă părțile s-au aflat în

imposibilitatea morală sau materială de a preconstitui înscrisul

respectiv, potrivit art. 1198 C. civ., pentru dovedirea simulației.

Prin urmare, reclamanta nu a

făcut dovada simulației în condițiile art. 1175 C. civ., astfel

că soluțiile instanțelor de fond și apel sunt legale.

De asemenea, câtă vreme nu

există simulația pretinsă de reclamantă, corect a

reținut instanța de apel că este irelevantă buna sau

reaua-credință a intimatei-pârâte, deoarece acestea prezintă

relevanță, pentru analizarea efectelor simulației, doar în

condițiile în care este admisibilă acțiunea în constatarea

simulației.

S-a mai susținut, că actul

aparent nu exprimă voința reală a părților, deoarece

reclamanta a dovedit contrariul și că mențiunea din antecontract

privind plata în întregime, cu titlu de preț, a sumei de 60 milioane lei

este nereală.

Or, actul real, încheiat între

părți, ce constă într-un înscris sub semnătură

privată, a fost valorificat între aceleași părți în

justiție printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

sentința civilă nr. 8170 din 10 septembrie 2009 pronunțată

de Judecătoria Cluj, prin care s-a tranșat natura juridică a

înscrisului sub semnătură privată, invocat ca act aparent în

prezentul litigiu, încheiat între reclamant și pârât, ca fiind actul prin

care reclamanta s-a obligat să înstrăineze reclamanților terenul

în litigiu contra sumei de 60 milioane lei, astfel că, într-un nou proces,

între aceleași părți, nu se poate pune în discuție

chestiunea litigioasă tranșată irevocabil întru-un alt litigiu.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de reclamanta M.K., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul M.K. împotriva deciziei nr. 9/A din 21 ianuarie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, conflicte de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010.