ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5815/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta M.K. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M.I. și M.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate simulația prin deghizare a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată având ca obiect terenul în suprafață de 11.600 m.p., situat în extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul denumit A.D.S., încheiat între reclamantă și pârâtul M.I. la data de 12 noiembrie 2001, acesta fiind în realitate un contract de donație; să se constate nulitatea absolută a contractului de donație pentru lipsa formei autentice; să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților M.I.

si M.L., înscris în CF Cluj-Napoca și intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor înscrise in CF luj-Napoca, cu titlu de drept lege; cu cheltuieli de judecata. Prin sentința civilă nr. 272 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Cluj a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta M.K., în contradictoriu cu pârâții M.I. și M.L., având ca obiect acțiunea în simulație și a respins cererea pârâtei M.L. de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, printr-un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, încheiat la data de 12 noiembrie 2001, reclamanta a înstrăinat pârâtului M.I., la acea dată căsătorit cu pârâta M.L., terenul în suprafață de 1 ha 1.600 mp., înscris în titlul de proprietate din 11 august 2001, antecontract de vânzare-cumpărare ce a fost valorificat prin sentința civilă nr. 8170/2002, iar pârâții M.I.

și M.L. și-au întabulat dreptul de proprietate asupra acestui teren în Cluj-Napoca, cu titlu de bun comun. Reclamanta a invocat în susținerea acțiunii sale operațiunea simulației prin deghizare, susținând că în realitate nu a fost un antecontract de vânzare-cumpărare, ci o donație al cărui unic beneficiar a fost pârâtul M.I., fiul reclamantei, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind actul public, iar actul de donație fiind actul secret, care însă nu a existat în realitate. Pentru a se putea vorbi de existența unei simulații în forma deghizării naturii juridice a actului încheiat, ar fi fost necesar ca actul de donație să întrunească toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege, inclusiv condiția privind forma autentică a încheierii sale.

Este adevărat că părțile, datorită relațiilor de rudenie existente între ele, s-ar putea prevala teoretic de dispozițiile art. 1198 C. civ., privind imposibilitatea morală a preconstituiri unui înscris, însă, în cauza de față o astfel de prevalare nu prezintă nicio relevanță, întrucât este necesar a se face distincție între forma scrisă a unui act cerută ad probationem, când actul există, însă nu poate fi dovedit decât printr-un înscris, în afară de excepțiile prevăzute de lege, printre care și cea de la art. 1198 C. civ., și forma scrisă a unui act cerută ad validitatem, când în lipsa acesteia actul nu există în realitate. Este cazul pretinsului contract de donație, pentru care forma autentică este cerută ad validitatem, în absența acesteia actul nu există, singurul act existent și care reflectă raporturile dintre părți fiind contractul de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 9/A din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta M.K., reținând, în esență, că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței să constate simulația prin deghizare a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între reclamantă și pârâtul M.I. la data de 12 noiembrie 2001, având ca obiect terenul în suprafață de 11.600 mp. situat în extravilanul municipiului Cluj-Napoca, în locul denumit A.D.S., acest contract fiind în realitate un contract de donație; să se constate nulitatea absolută a acestui contract de donație pentru lipsa formei autentice; să fie radiat dreptul de proprietate al pârâților din CF Cluj-Napoca și să fie intabulat dreptul de proprietate al reclamantei în aceste cărți funciare, cu titlu de drept lege.

În fapt, printr-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 12 noiembrie 2001, între reclamanta M.K., în calitate de promitent vânzător și pârâtul M.I., in calitate de promitent cumpărător, reclamanta „i-a vândut" pârâtului terenul în suprafață totală de 1 ha 1600 mp., înscris în titlul de proprietate din 11 august 2001, pentru prețul de 60 milioane lei, preț achitat în întregime la data încheierii antecontractului, conform clauzei inserate în acest sens în cuprinsul înscrisului (dosar fond). Acest antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un teren, nu era susceptibil să strămute proprietatea de la vânzător la cumpărător, întrucât pentru atare finalitate era necesară încheierea lui în formă autentică, așa cum prevede art. 2 din Legea nr. 54/1998.

Față de natura juridică a acestui înscris sub semnătură privată, de antecontract de vânzare-cumpărare, părțile au procedat la valorificarea acestuia prin instanță, pe cale unei acțiuni în prestație tabulară, ce a format obiectul dosarului nr. 13771/2001 al Judecătoriei Cluj-Napoca, soluționat prin sentința civilă nr. 8170 din 10 septembrie 2002 (dosar fond), definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.I. și M.L., împotriva pârâtei M.K.. Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a statuat asupra naturii juridice a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între reclamantă și pârâtul M.I., în sensul că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare valorificat pe cale judecătorească, prin intermediul acțiunii în prestație tabulară, în condițiile art. 20 și art. 22 din Legea nr. 7/1996.

În niciun moment pe parcursul soluționării dosarului de prestație tabulară, reclamanta apelantă de azi nu a contestat natura juridică a acestui înscris, ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, după cum în nici un moment nu a invocat lipsa calității procesuale active în dosarul nr. 13771/2001 a reclamantei M.L., decurgând din lipsa calității acesteia de promitent cumpărător în antecontractul de vânzare-cumpărare. Fiind părți în respectivul dosar, hotărârea pronunțată le este opozabilă, efectele puterii lucrului judecat ale acestei hotărâri repercutându-se asupra părților din prezenta cauză.

În cauza de față, reclamanta a susținut, contrar celor statuate prin sentința nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, că in realitate nu a dorit să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare si că de fapt s-a încheiat un contract de donație exclusiv în favoarea fiului său, pârâtul M.I., fiind astfel prezentă simulația prin deghizare, respectiv contractul de donație a fost deghizat într-un antecontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată. S-a reținut, că o atare susținere nu poate fi primită, pe de o parte, având în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca. respectiv, faptul că înscrisul încheiat între părți a fost un antecontract de vânzare-cumpărare, iar, pe de altă parte, în cauză, așa cum corect a reținut prima instanță, nu sunt întrunite condițiile simulației prin deghizare.

Din perspectiva art. 1175 C. civ., simulația reprezintă o operațiune juridică complexă, care constă în încheierea și existența concomitentă, între același părți contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situație juridică aparentă, contrară realității; altul secret, care dă naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând efectele produse în aparență în temeiul contractului public. Simulația sub forma deghizării constă în faptul că părțile încheie un anumit contract care dă naștere adevăratelor raporturi juridice dintre ele, contract pe care, pentru a-l ține secret, în totul ori în parte, îl îmbracă în forma unui alt contract, de regulă, prin actul public ascunzându-se natura juridică a actului secret.

În speță, conform susținerilor apelantei, actul secret ar fi actul de donație, iar actul public aparent prin care a fost deghizată această donație a fost antecontractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată. Prin intermediul acțiunii în simulație se urmărește constatarea de către instanța de judecată a existenței si conținutului actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent care anihilează sau maschează actul real, iar pentru admisibilitatea acțiunii în simulație este necesar să se facă proba simulației, adică existența actului secret, precum și a intenției reale a părților la încheierea acestuia. De principiu, se prezumă că actul aparent sau public exprimă adevărul, adică voința reală a părților, până în momentul în care se dovedește contrariul, acest contrariu fiind dovedit evident cu actul secret încheiat între părți și care reprezintă de fapt adevărata voință reală a părților.

Între părțile contractante proba simulației se poate face numai potrivit normelor de drept comun privitoare la dovada actelor juridice, jurisprudența fiind constanta în a statua că ori de câte ori actul aparent a fost perfectat în formă scrisă, dovada existenței și cuprinsul actului secret pot fi făcute numai printr-un înscris, iar în cazul în care forma cerută de lege pentru însăși existența actului real este înscrisul autentic, acesta nu poate fi dovedit, în raporturile dintre părți, decât printr-un contraînscris încheiat în formă autentică. Prin urmare, dacă actul real încheiat între părți ar fi fost un contract de donație, dovedirea acestuia, pentru a se face proba simulației și pentru a se justifica astfel admisibilitatea acțiunii în simulație, trebuia să se facă prin prezentarea unui contraînscris încheiat în forma autentică, dat fiind că legea însăși, respectiv art. 813 C. civ., pretinde ad validitatem necesitatea formei autentice a actului de donație.

Chiar dacă este admisibilă dovedirea actului secret, nu printr-un contraînscris, ci prin proba cu martori ori prezumții, în situația în care părțile contractante ar fi fost în imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris pentru dovada actului real, totuși actul secret trebuia, ad validitatem, să îmbrace forma autentică cerută de art. 813 C. civ. Câtă vreme pretinsul contract de donație nu a fost dovedit, în cauză neexistând un contraînscris încheiat in forma autentică, așa cum pretinde ad validitatem art. 813 C. civ. și câtă vreme singurul act încheiat între părți, a cărui existență a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este un antecontract de vânzare-cumpărare, s-a considerat că se poate prezuma în sensul că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 1175 C. civ., părțile negăsindu-se în prezența unei simulații.

S-a mai reținut, că nu poate fi primită susținerea apelantei, conform căreia hotărârea ar fi lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare a revenirii instanței de fond asupra încuviințării audierii martorului G.I., dat fiind că, pe de o parte, pentru incidența nulității întemeiate pe acest text legal se cere efectuarea unui act de procedură de către un judecător necompetent sau cu neobservarea formelor legale, condiții care nu sunt îndeplinite în cauză, iar, pe de altă parte, dat fiind că prin prisma art. 187 C. proc. civ., instanța poate mărgini numărul martorilor propuși, mai ales dacă martorii propuși s-ar circumscris ipotezei reglementată de art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., respectiv, ar fi în grad prohibit de lege. În speță, s-a revenit asupra audierii martorului G.I. pe motiv că acesta ar fi în grad prohibit de lege, reclamanta nefăcând dovada contrară în acest sens. De asemenea, revenirea de către prima instanță asupra probei cu interogatoriul reclamantei nu atrage nulitatea hotărârii primei instanțe, câtă vreme, prin prisma art. 218 și urm. C. proc. civ., instanța era îndreptățită să încuviințeze chemarea la interogatoriu doar dacă acesta privea fapte personale, în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei, nefiind permis interogatoriul unei părți exclusiv ca unică dovadă a susținerilor acesteia.

Oricum, prin revenirea asupra încuviințării acestui martor și a interogatoriului reclamantei, prima instanță nu a încălcat nici una din formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, iar neaudierea acestui martor și neluarea interogatoriului reclamantei, nu a transformat instanța într-o instanță necompetentă, pentru ca în cauză să fie incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Pe cale de consecință, s-a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate a hotărârii primei instanțe, care să justifice, soluția de anulare a hotărârii în condițiile art. 297 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima instanță.

Câtă vreme nu există simulația pretinsa de reclamanta-apelantă, s-a apreciat că este irelevantă buna sau reaua-credință a pârâtei intimate, știut fiind că buna ori reaua-credință a terțului prezintă relevanță, pentru analizarea efectelor simulației, doar în condițiile în care este admisibilă acțiunea în constatarea simulației. În ceea ce privește motivul din apel, prin care s-a invocat nulitatea absolută a actului aparent pe motiv că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005, instanța a constatat că acesta a fost invocat pentru prima dată doar în fața instanței de apel, reprezentând o cerere nouă în apel. ce se circumscrie prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât, în privința acestui motiv de apel, instanța a admis excepția inadmisibilității, excepție pusă în discuția părților la termenul de judecată din 21 ianuarie 2010. Cu privire la solicitarea apelantei de rectificare a cărții funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâților din cele trei cărți funciare, cu consecința intabulării apelantei reclamante în CF, instanța a constatat că această cerere este atât nefondată, cât si inadmisibila, având în vedere că în cauză nu sunt prezente nici una din ipotezele care să justifice admisibilitatea unei rectificări de carte funciară, in condițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru a fi intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantei, este necesar să fie atestat în condițiile pretinse de legea cărților funciare.

Reclamanta apelantă a fost doar titulara unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii fondului funciar, însă acest titlu de proprietate nu-i conferă reclamantei apelante un drept de proprietate tabular asupra terenului din acest titlu, susceptibil de intabulare în cartea funciară, decât dacă s-a procedat în prealabil la identificarea topografică și cadastrală a ternului din titlu de proprietate, în contradictoriu cu proprietarii cărților funciare în care se regăsește acest teren, iar dreptul de proprietate al apelantei este consfințit în opozabilitate cu proprietarii intabulați în cărțile funciare în care se regăsește terenul.

S-a concluzionat, că și în ipoteza în care ar fi fost admisibilă solicitarea de rectificare a dreptului de proprietate al pârâților din cărțile funciare., oricum nu ar fi fost admisibilă solicitarea reclamantei de întabulare a dreptului său de proprietare în aceste cărți funciare pentru simplul fapt că reclamanta nu a avut un drept tabular în condițiile legii cărților funciare asupra acestui teren, ci doar un titlu de proprietate emis în condițiile Legii fondului funciar.

Susținerea apelantei, conform căreia, în realitate, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, nu s-ar fi plătit nici un preț, a fost, de asemenea, înlăturată ca nefondată, raportat la cele statuate prin sentința civilă nr. 8170/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca, respectiv la faptul că în cursul soluționării dosarului nr. 13/771/2001 apelanta din prezenta cauză nu a invocat în nici un moment excepția de neexecutare a contractului, respectiv faptul că nu este posibilă valorificarea pe calea prestației tabulare a antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu s-a achitat prețul. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.K., indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat următoarele: În fața instanței de fond, s-a încuviințat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei și al pârâtului M.I. și audierea martorilor G.I. și Gasna Ana, prin încheierea interlocutorie, încheiere care leagă instanța, conform dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ. Față de starea sa de sănătate, reclamanta a solicitat luarea interogatoriului la domiciliul său, în condițiile art. 224 C. proc. civ., însă, nelegal, instanța de judecată a revenit la ultimul termen de judecată asupra acestei probe încuviințate. De asemenea, tot la ultimul termen de judecată, instanța de judecată a omis în mod nelegal audierea martorului G.I., cu motivarea că acesta este văr primar cu reclamanții, invocându-se incidența art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., deși acest martor este rudă de gradul IV cu reclamanta și nu intră sub incidența acestor dispoziții prohibitorii. Procedându-se astfel, reclamanta arată că i s-a produs o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanței de apel anularea hotărârii pronunțate de prima instanță, conform dispozițiilor art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu toate acestea, instanța de apel a respins solicitarea reclamantei de administrare a acestor probe în fața instanței de apel și suplimentarea probatoriului, reținând în mod greșit că probele nu au fost solicitate prin motivele de apel, nefiind respectate dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. Mai mult, prin motivele de apel, s-a solicitat suplimentarea probei testimoniale, iar respingerea în mod nelegal de către instanța de apel a cererilor în probațiune formulate de reclamantă reprezintă o încălcare a formelor de procedură reglementate expres de art. 291 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea deciziei pronunțate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. S-a invocat nulitatea acestei decizii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., susținând că greșit a reținut instanța de apel că cererea privind încălcarea dispozițiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 ar fi fost formulată pentru prima dată direct în apel, câtă vreme acest motiv a fost invocat în fața instanței de fond, atât oral, cât și prin concluziile scrise.

În ceea ce privește soluția dată fondului litigiului de către instanțele de fond și apel, s-a arătat că în cauza dedusă judecății ne aflăm în prezența unei simulații prin deghizarea actului secret de donație într-un act aparent de vânzare-cumpărare, întrucât între reclamantă și intimat s-a încheiat actul secret de donație, prin care reclamanta i-a donat fiului său terenul în litigiu. Acest act a fost anterior actului aparent, încheiat în noiembrie 2001, în momentul în care au început formalitățile de intabulare a terenului.

Actul secret nu a fost redactat în formă scrisă datorită relațiilor foarte apropiate dintre părți, acestea aflându-se într-o imposibilitate morală de a preconstitui un înscris, astfel că acesta poate fi dovedit cu martori, conform dispozițiilor art. 1198 C. civ.; că intimata a avut cunoștință de actul secret și, prin urmare, nu este un terț de bună-credință; că mențiunea din antecontract privind plata în întregime a sumei de 60.000.000 lei vechi cu titlu de preț la data încheierii antecontractului este nereală; că, nelegal, instanțele de fond și apel au reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile simulației, întrucât actul secret trebuia să îndeplinească toate cerințele de valabilitate prevăzute de lege, câtă vreme în literatura de specialitate s-a reținut că acțiunea în simulație poate fi dublată și de acțiunea în nulitate când simulația s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii privind încheierea valabilă a actului; că, în realitate, este admisibilă proba cu martori în constatarea simulației atunci când există imposibilitatea materială de preconstituire a contraînscrisului și că prin hotărârea nr. 8170 din 10 septembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca nu s-a examinat natura juridică a actului încheiat între părți și cu atât mai puțin a simulației, aceasta fiind o hotărâre care ține doar loc de act autentic,

deci a suplinit forma actului încheiat între părți. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În speță, recurenta-reclamantă susține că nelegal instanța de apel a respins motivul de apel prin care s-a criticat hotărârea primei instanțe ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., deoarece, deși aceasta a încuviințat administrarea probei cu interogatoriul reclamantei și audierea martorului G.I., la ultimul termen de judecată a revenit asupra acestor probe.

Deși nu arată expres, reclamanta susține că greșit prima instanță a revenit asupra probelor încuviințate prin încheiere interlocutorie față de prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii sunt legați de acele încheieri care, fără a hotărî cu totul pricina, pregătesc dezlegarea ei”. Cu privire la caracterul încheierii prin care s-au încuviințat aceste probatorii la prima instanță, din 26 februarie 2009, se constată următoarele: Încheierea de încuviințare a probelor are, în principiu, caracter preparatoriu, însă în măsura în care partea potrivnică se opune încuviințării probelor, instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie, care leagă instanța și asupra căreia aceasta nu mai poate reveni.

În speță, încheierea de la termenul din 26 februarie 2009 pronunțată de prima instanță, prin care s-a încuviințat probele, are caracter preparatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu s-a opus la probele propuse de cealaltă parte. Prin urmare, legal, instanța de apel a apreciat că prima instanță a putut să revină motivat asupra probatoriului încuviințat, iar hotărârea primei instanțe nu este sancționată cu nulitatea în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., așa cum susține recurenta-reclamantă. Așa fiind, hotărârea primei instanțe nu a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., iar instanța de apel a respins legal critica formulată de recurenta-reclamantă pe acest aspect.

Critica formulată de recurenta-reclamantă în sensul că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 291 alin. (1) C. proc. civ., întrucât s-a respins solicitarea reclamantei de administrare a acestor probe în fața instanței de apel și suplimentarea probatoriului, reținându-se, în mod greșit, că probele nu au fost solicitate prin motivele de apel, este, de asemenea, nefondată. Astfel, potrivit art. 291 alin. (1) C. proc. civ. „părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”.

Potrivit acestui text de lege, formularea în scris, prin motivele de apel, este necesară numai pentru acele probe care constituie apărări noi în instanța de apel, iar nu și pentru acelea care au format obiectul de discuție la prima instanță, întrucât aceste probe, fiind discutate deja, sunt cunoscute părților, iar în baza principiului devoluțiunii apelului, ele pot fi repuse în discuție în a doua instanță. Invocarea dovezilor noi se va face deodată cu motivarea în fapt și în drept a apelului, iar când acestea sunt martori și înscrisuri, cu aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 112 alin. (5) C. proc. civ., se va arăta numele și domiciliul martorilor și se vor depune copii certificate de apelantă de pe înscrisuri, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, deoarece numai astfel partea potrivnică este în măsură să cunoască probele și să răspundă prin întâmpinare.

Or, în speță, apelanta-reclamantă a repus în discuție refacerea probatoriului administrat în prima instanță, numai în ceea ce privește audierea martorului G.I., solicitare respinsă cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe nu rezultă din mersul dezbaterilor. În ceea ce privește cererea de încuviințare de noi probatorii, respectiv a probei cu martori, se constată că aceasta a fost formulată de reclamantă peste prima zi de înfățișare în apel, nefiind suficientă, așa cum s-a arătat mai sus, indicarea generică a acestei probe prin motivele de apel, astfel că legal instanța de apel a respins această cerere. Cu privire la cererea de încuviințare a probei cu interogatoriu pentru pârâtă M.L., solicitată, de asemenea, cu ocazia dezbaterilor în apel, corect a fost respinsă, cu motivarea că necesitatea administrării acestei probe nu rezultă din „mersul dezbaterilor”.

Prin urmare, se constată că, procedând astfel, nu s-a produs reclamantei o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., care nu ar fi putut fi înlăturată decât prin desființarea sentinței apelate, astfel că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. Și critica potrivit căreia greșit a reținut instanța de apel că cererea privind încălcarea dispozițiilor art. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 ar fi fost invocată pentru prima dată în apel, câtă vreme această cerere a fost formulată și în fața instanței de fond, atât oral, cât și prin concluziile scrise, este nefondată. Astfel, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi.

În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Potrivit acestui text de lege, pretențiile reclamantului trebuie formulate prin aceiași cerere de chemare în judecată, cu posibilitatea completării sau modificării numai în fața primei instanțe, până la momentul stabilit de lege. Or, în speță, reclamanta a formulat această cerere prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor și cu depășirea momentului stabilit de lege, astfel că în mod corect această cerere nu a fost analizată. De aceea, formularea acesteia în apel apare ca o cerere nouă, care, conform dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu caracter imperativ, nu poate fi primită și analizată, iar soluția instanței de apel privind acest motiv de apel este legală.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă privind greșita soluționare a fondului litigiului de către instanțele de fond și apel, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed: Cu privire la starea de fapt, instanțele de fond și apel au stabilit că singurul act încheiat între părți, sub semnătură privată, este un antecontract de vânzare-cumpărare. Simulația este o operațiune juridică realizată prin disimularea voinței reale a părților, constând în încheierea și existența simultană a două înțelegeri sau convenții, una publică și aparentă și alta secretă, reală și sinceră, care anihilează sau modifică efectele convenției publice și stabilește adevăratele raporturi juridice dintre părțile contractante, cuprinzând, implicit sau explicit, în mod obligatoriu, acordul părților de a simula, și este reglementată de art. 1175 C. civ.

În speță, reclamanta invocă simulația prin deghizare totală, ce poartă asupra naturii juridice a contractului secret încheiat între părți. În prezentul litigiu, reclamanta susține că a încheiat cu pârâtul, în secret, un act de donație, pe care l-au deghizat public sub forma unui antecontract de vânzare-cumpărare. Pentru existența simulației este necesară existența a două acte juridice, care alcătuiesc o unitate, respectiv actul sau contractul public și actul sau contractul secret. Actul sau contractul public este acela care se încheie pe față, cunoscut, simulat, din care se naște o situație juridică aparentă și în totul sau în parte neadevărată sau nereală, iar actul sau contractul secret și adevărat al părților contractante este acela care corespunde voinței reale a părților contractante, pe care acestea se angajează să o respecte și prin care acestea anihilează în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat.

Lato sensu, actul secret cuprinde două acorduri de voință, respectiv acordul simulatoriu, prin care părțile își exprimă voința de a simula una față de cealaltă, și contractul secret stricto sensu, care este actul sau contractul real propriu-zis. Actul sau contractul secret trebuie să fie anterior ori concomitent cu actul public sau aparent. În speță, fiind vorba de o simulare prin deghizare, instanțele de fond și apel au reținut că actul secret, donația, trebuia să îndeplinească forma cerută de lege „ ad validitatem” pentru a fi valabil încheiat, insclusiv pentru valabilitatea simulației. Cu alte cuvinte, s-a reținut că actul secret trebuie să îndeplinească, el însuși, condițiile de formă pentru valabila lui încheiere.

Însă, simulația este o operațiune juridică unitară, iar actul sau contractul deghizat este valabil încheiat, chiar dacă face parte din categoria actelor solemne „ ad validitatem” și în ipoteza în care nu a fost respectată această formă, cu condiția ca actul public, sub a cărui aparență se deghizează, să fie perfectat în forma cerută de lege pentru validitatea actului deghizat, respectiv în forma autentică. În consecință, lipsa formei „ad validitatem” pentru actul secret putea fi acoperită prin încheierea actului public în forma autentică. În speță, actul public nu a fost încheiat în forma autentică pentru a acoperi lipsa formei cerută de lege „ad validitatem” pentru actul secret.

Or, constatând că forma autentică, cerută „ad validitatem”, potrivit art. 813 C. civ., nu s-a respectat pentru actul secret, donație, și nici nu a fost acoperită prin încheierea actului public în forma autentică, se constată că nu are relevanță dacă actul secret s-a încheiat sub forma unui înscris sau dacă părțile s-au aflat în imposibilitatea morală sau materială de a preconstitui înscrisul respectiv, potrivit art. 1198 C. civ., pentru dovedirea simulației. Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada simulației în condițiile art. 1175 C. civ., astfel că soluțiile instanțelor de fond și apel sunt legale. De asemenea, câtă vreme nu există simulația pretinsă de reclamantă, corect a reținut instanța de apel că este irelevantă buna sau reaua-credință a intimatei-pârâte, deoarece acestea prezintă relevanță, pentru analizarea efectelor simulației, doar în condițiile în care este admisibilă acțiunea în constatarea simulației.

S-a mai susținut, că actul aparent nu exprimă voința reală a părților, deoarece reclamanta a dovedit contrariul și că mențiunea din antecontract privind plata în întregime, cu titlu de preț, a sumei de 60 milioane lei este nereală. Or, actul real, încheiat între părți, ce constă într-un înscris sub semnătură privată, a fost valorificat între aceleași părți în justiție printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, sentința civilă nr. 8170 din 10 septembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Cluj, prin care s-a tranșat natura juridică a înscrisului sub semnătură privată, invocat ca act aparent în prezentul litigiu, încheiat între reclamant și pârât, ca fiind actul prin care reclamanta s-a obligat să înstrăineze reclamanților terenul în litigiu contra sumei de 60 milioane lei, astfel că, într-un nou proces, între aceleași părți, nu se poate pune în discuție chestiunea litigioasă tranșată irevocabil întru-un alt litigiu.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta M.K., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.K. împotriva deciziei nr. 9/A din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010.