ÎCCJ, Decizia nr. 5/2012

Asupra cererii de contestație în anulare de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 455 din 31 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.M. împotriva sentinței nr. 1049 din 16 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4264/1/2010; a fost obligată recurenta petentă la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin sentința nr. 1049 din 16 iunie 2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.M.

împotriva rezoluției nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Prima instanță a reținut, în esență, că prin ordonanța nr. 160/P/2009 din 17 august 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și-a declinat competența de soluționare a cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 29 pct. 1 lit. f), art. 209 alin. (4) C. proc. pen., art. 42 C. proc. pen. și art. 45 C. proc. pen., motivat de calitatea persoanelor. Prin rezoluția nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de F.O.N., prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni, cu grad profesional de Înalta Curte de Casație și Justiție și C.C.A., procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., reținându-se că fapta nu există. Împotriva acestei rezoluții, petiționara M.M. a formulat plângere solicitând desființarea soluției și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de cei doi procurori pentru faptele reclamate.

Prin rezoluția nr. 21/227/II/2/2010 din 19 ianuarie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționară împotriva rezoluției nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009. Prin plângerea adresată instanței potrivit dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petenta a solicitat desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și tragerea la răspundere penală a celor doi procurori, care prin abuzurile pretins comise i-au afectat interesele. Examinând plângerea, prima instanță a constatat că este nefondată.

S-a reținut că pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, organele judiciare au reținut, în mod corect, că faptele reclamate de petentă nu există, cei doi procurori îndeplinindu-și legal atribuțiile, în limitele competențelor ce le reveneau potrivit legii, soluția procurorului fiind susținută de materialul probator administrat, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă; în plângere persoana vătămată își exprima nemulțumirea față de activitatea procurorilor reclamați, însă nu a întemeiat plângerea pe probe, ci doar pe starea de nemulțumire datorată modului de soluționare a dosarelor în care a fost parte. S-a apreciat, totodată, că activitatea procurorului F.O.N. nu a fost individualizată, nefăcându-se referire la lucrări sau dosare determinate, abuzul de putere fiind determinat generic, ceea ce a condus la imposibilitatea analizării acestui aspect în lipsa elementelor concrete.

S-a concluzionat că în mod corect s-a constatat că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. nu există în materialitatea sa, dispunându-se neînceperea urmăririi penale. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o pentru nelegalitate, netemeinicie, mușamalizarea abuzurilor primarilor de către procurori, încălcarea dreptului de proprietate al petentei prin gravele abuzuri comise, nestudierea dosarului, obligarea la plata cheltuielilor judiciare. Analizând recursul, instanța a constatat că acesta este nefondat deoarece în mod întemeiat procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224 C. proc.

pen., a concluzionat în sensul inexistenței infracțiunilor reclamate, ceea ce a determinat adoptarea față de intimații procurori a soluției de neîncepere a urmăririi penale. Nemulțumirile petentei referitoare la soluțiile dispuse de magistrați și, în esență, la neobținerea unei soluții favorabile în litigiile civile în care este parte și în cele penale – derivate din acestea, nu conferă activității legal desfășurată de procurori conotații penale, deoarece interpretarea și aplicarea legii, precum și adoptarea unor soluții într-o cauză instrumentată de procuror constituie acte de esența profesiei sale, care, prin ele însele, nu pot fi circumscrise sferei ilicitului penal și nici nu constituie infracțiuni.

S-a concluzionat că în mod just prima instanță, dând o evaluare proprie corectă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentei a menținut soluția anterior dispusă de către procuror, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.

Cu privire la motivul de recurs referitor la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate și nestudierea actelor dosarului s-a argumentat că acesta nu se susține, deoarece la judecarea cauzei, prima instanță a avut în vedere, în ansamblul său materialul dosarului, care a fundamentat soluția dispusă; în ceea ce privește critica referitoare la obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare aceasta s-a arătat că aceasta este nefondată, măsura fiind legală și temeinică, având în vedere culpa procesuală a petentei, care a formulat plângerea, ulterior respinsă, iar critica petentei referitoare la încălcarea drepturilor sale (de natură civilă) nu poate fi primită, deoarece limitele devoluțiunii sunt, în această cauză, cele stabilite de art. 278 1 C. proc.

pen., instanța verificând doar rezoluția procurorului sub aspectul legalității și al temeiniciei. Împotriva acestei decizii contestatoarea a formulat cerere de contestație în anulare, invocând nelegala citare prin notă telefonică, nelegalitate, netemeinicie, neprezentarea la judecată a intimaților. Analizând cererea de contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. se constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art. 391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 lit. a)–e) C. proc.

pen. Totodată, legea procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C. proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.). Dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate (care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației. Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. În cauza dedusă judecății se constată că motivele invocate de către contestatoare nu pot fi circumscrise cazurilor expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 386 C. proc. pen. Astfel, constatându-se că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 386 C. proc. pen. va fi respinsă, ca inadmisibilă. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M. împotriva deciziei nr. 455 din 31 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. 6453/1/2011. Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.