ÎCCJ, Decizia nr. 5/2012

Asupra cererii de

contestație în anulare de față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin decizia nr. 455 din 31 octombrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petenta M.M. împotriva

sentinței nr. 1049 din 16 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4264/1/2010; a fost obligată recurenta

petentă la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut, în esență, că prin sentința nr. 1049

din 16 iunie 2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta M.M.

împotriva rezoluției nr. 1161/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică;

a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Prima instanță a

reținut, în esență, că prin ordonanța nr. 160/P/2009 din 17 august 2009, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Suceava și-a declinat competența de soluționare a

cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul

art. 29 pct. 1 lit. f), art. 209 alin. (4) C. proc. pen., art. 42 C. proc. pen.

și art. 45 C. proc. pen., motivat de calitatea persoanelor.

Prin rezoluția nr. 1161/P/2009

din 14 decembrie 2009, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus, în temeiul art.

228 alin. (6) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de F.O.N., prim

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Fălticeni, cu grad profesional de

Înalta Curte de Casație și Justiție și C.C.A., procuror general adjunct al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava pentru comiterea infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C.

pen., reținându-se că fapta nu există.

Împotriva acestei

rezoluții, petiționara M.M. a formulat plângere solicitând desființarea

soluției și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale

față de cei doi procurori pentru faptele reclamate.

Prin rezoluția nr. 21/227/II/2/2010

din 19 ianuarie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a respins, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de petiționară împotriva rezoluției nr. 1161/P/2009

din 14 decembrie 2009.

Prin plângerea

adresată instanței potrivit dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.,

petenta a solicitat desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și

tragerea la răspundere penală a celor doi procurori, care prin abuzurile

pretins comise i-au afectat interesele.

Examinând plângerea,

prima instanță a constatat că este nefondată.

S-a reținut că pentru

a dispune neînceperea urmăririi penale, organele judiciare au reținut, în mod

corect, că faptele reclamate de petentă nu există, cei doi procurori

îndeplinindu-și legal atribuțiile, în limitele competențelor ce le reveneau

potrivit legii, soluția procurorului fiind susținută de materialul probator

administrat, a cărei concluzie logică incontestabilă o reprezintă; în plângere

persoana vătămată își exprima nemulțumirea față de activitatea procurorilor

reclamați, însă nu a întemeiat plângerea pe probe, ci doar pe starea de

nemulțumire datorată modului de soluționare a dosarelor în care a fost parte.

S-a apreciat,

totodată, că activitatea procurorului F.O.N. nu a fost individualizată,

nefăcându-se referire la lucrări sau dosare determinate, abuzul de putere fiind

determinat generic, ceea ce a condus la imposibilitatea analizării acestui

aspect în lipsa elementelor concrete. S-a concluzionat că în mod corect s-a

constatat că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prevăzută de art. 246 C. pen. nu există în materialitatea sa, dispunându-se

neînceperea urmăririi penale.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o pentru

nelegalitate, netemeinicie, mușamalizarea abuzurilor primarilor de către

procurori, încălcarea dreptului de proprietate al petentei prin gravele abuzuri

comise, nestudierea dosarului, obligarea la plata cheltuielilor judiciare.

Analizând recursul,

instanța a constatat că acesta este nefondat deoarece în mod întemeiat

procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224 C. proc.

pen., a concluzionat în sensul inexistenței infracțiunilor reclamate, ceea ce a

determinat adoptarea față de intimații procurori a soluției de neîncepere a

urmăririi penale.

Nemulțumirile

petentei referitoare la soluțiile dispuse de magistrați și, în esență, la

neobținerea unei soluții favorabile în litigiile civile în care este parte și

în cele penale – derivate din acestea, nu conferă activității legal desfășurată

de procurori conotații penale, deoarece interpretarea și aplicarea legii,

precum și adoptarea unor soluții într-o cauză instrumentată de procuror

constituie acte de esența profesiei sale, care, prin ele însele, nu pot fi

circumscrise sferei ilicitului penal și nici nu constituie infracțiuni.

S-a concluzionat că

în mod just prima instanță, dând o evaluare proprie corectă materialului dosarului,

rezoluției atacate și plângerii petentei a menținut soluția anterior dispusă de

către procuror, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.

Cu privire la motivul

de recurs referitor la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate și

nestudierea actelor dosarului s-a argumentat că acesta nu se susține, deoarece

la judecarea cauzei, prima instanță a avut în vedere, în ansamblul său

materialul dosarului, care a fundamentat soluția dispusă; în ceea ce privește

critica referitoare la obligarea petentei la plata cheltuielilor judiciare aceasta

s-a arătat că aceasta este nefondată, măsura fiind legală și temeinică, având

în vedere culpa procesuală a petentei, care a formulat plângerea, ulterior

respinsă, iar critica petentei referitoare la încălcarea drepturilor sale (de

natură civilă) nu poate fi primită, deoarece limitele devoluțiunii sunt, în

această cauză, cele stabilite de art. 278

1

C. proc. pen., instanța

verificând doar rezoluția procurorului sub aspectul legalității și al

temeiniciei.

Împotriva acestei

decizii contestatoarea a formulat cerere de contestație în anulare, invocând

nelegala citare prin notă telefonică, nelegalitate, netemeinicie, neprezentarea

la judecată a intimaților.

Analizând cererea de

contestație în anulare potrivit dispozițiilor art. 391 C. proc. pen. se

constată că aceasta este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă pentru

considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. raportat la art.

391 C. proc. pen., contestația în anulare, ca și cale extraordinară de atac

poate fi formulată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 386 lit. a)–e) C. proc. pen.

Totodată, legea

procesuală reglementează subiecții de drept care au legitimitate procesuală

activă (art. 387 C. proc. pen.), termenul de introducere a cererii (art. 388 C.

proc. pen.) și instanța competentă a o soluționa (art. 389 C. proc. pen.).

Dispozițiile art. 391

alin. (2) C. proc. pen. prevăd elementele supuse analizei instanței de judecată

în examinarea admisibilității în principiu a unei cereri de contestație în

anulare, respectiv termenul în care cererea a fost formulată, motivele invocate

(care trebuie să se subsumeze celor expres și limitativ prevăzute de lege) și

necesitatea depunerii sau invocării de dovezi în sprijinul contestației.

Admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare presupune

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc.

pen., în caz contrar contestația urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În cauza dedusă

judecății se constată că motivele invocate de către contestatoare nu pot fi

circumscrise cazurilor expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 386

C. proc. pen.

Astfel,

constatându-se că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește cumulativ

condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art. 386 C. proc.

pen. va fi respinsă, ca inadmisibilă.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea M.M.

împotriva deciziei nr. 455 din 31 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. 6453/1/2011.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.