ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 757/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față,
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală
nr. 294/PI din 22 iunie 2011 Tribunalul Timiș, în baza art. 522
1
alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins
cererea de rejudecare a sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a
Tribunalului Timiș, formulată de condamnatul S.G.D.
În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen. condamnatul a fost obligat la plata sumei de 300 lei
cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin sentința penală
nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin
neapelare, numitul S.G.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3)
și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
La data de 25
februarie 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în
condițiile prevăzute de art. 522
1
C. proc. pen., întrucât nu a fost
prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 10
ani închisoare întrucât a fost plecat din țară timp de 12 ani.
Potrivit
dispozițiilor art. 522
1
C. proc. pen. este posibilă rejudecarea
cauzei de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea
condamnatului, în cazul unei persoane judecate și condamnate în lipsă, dacă
aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare.
S-a reținut că din
actele depuse la dosar, rezultă că S.G.D. a fost arestat, la data de 13
septembrie 2010, în Bosnia Herțegovina în vederea extrădării sale către România,
pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.
1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiș pe numele său ca urmare a
rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000.
Condamnatul a fost predat
autorităților judiciare române la data de 27 ianuarie 2011.
Instanța a mai
reținut că numitul S.G.D. nu a participat la procesul ce a format obiectul
dosarului nr. 6264/P/2000 al Tribunalului Timiș, întrucât nu a fost prezent
nici la urmărire penală și nici la vreun termen de judecată, întrucât era
plecat din țară.
Ca atare, atâta timp
cât condamnatul a făcut obiectul unei cereri de extrădare admisă de
autoritățile judiciare din Bosnia și el a fost judecat și condamnat în lipsă de
către Tribunalul Timiș în cursul anului 2000, la termenul de judecată din data
de 03 iunie 2011 instanța a admis, în principiu, cererea de rejudecare
formulată de condamnatul S.G.D.
La același termen de
judecată, instanța a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării,
acesta menționând personal că nu dorește ca martorii propuși prin rechizitoriul
nr. 854/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș să fie reaudiați,
înțelegând să se folosească doar de înscrisuri.
La termenul de
judecată din data de 22 iunie 2011 instanța a procedat la audierea
condamnatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar, după
care, în contextul în care condamnatul a precizat că nu mai are alte probe de
propus în apărare, instanța a rămas să se pronunțe asupra fondului cererii de
rejudecare, urmând să stabilească dacă aceasta este sau nu fondată.
Potrivit
dispozițiilor art. 522
1
C. proc. pen. dispozițiile art. 404-408 C.
proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare.
În conformitate cu
prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanța constată că cererea
de revizuire este neîntemeiată, o respinge.
În condițiile în care
aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător și cererilor întemeiate
pe dispozițiile art. 522
1
C. proc. pen., instanța a apreciat că în
situația în care cererea de rejudecare este nefondată, sentința de condamnare
fiind temeinică și legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată.
Or, în opinia
instanței, cererea de rejudecare este nefondată.
Condamnatul nu a
negat faptul că în cursul anului 1998, pe baza unor înțelegeri verbale, a
achiziționat de la SCA D.P. și SCA F.P. anumite cantități de grâu, la prețul de
800 lei/kg fără T.V.A., urmând ca plata să o facă la un interval de 30 de zile.
Condamnatul a recunoscut și faptul că datora celor două societăți comerciale
sumele de 7.057,82 RON și, respectiv, 7.361, 50 RON.
De asemenea,
condamnatul a recunoscut faptul că la data de 25 august 1998 a încheiat un
contract de vânzare-cumpărare a unei cantități de 1000 t de cereale cu SC S.I.
SRL, livrând acestei societăți comerciale și cantitatea de grâu achiziționată
de la societățile agricole.
Instanța de fond a
reținut că, ceea ce a contestat practic condamnatul a fost susținerea din
cuprinsul rechizitoriului referitoare la intenția sa de a frauda, intenție
despre care acuzarea a susținut că a existat în momentul achiziționării
cerealelor, concluzia sa întemeindu-se pe împrejurarea că a oferit o sumă mult
mai mare pe kg față de prețul de revânzare.
În ceea ce privește
existența contractelor, modalitatea de executare a acestora și încasarea
banilor de către SC G. SRL, al cărei administrator era condamnatul, instanța
reținut că nu există nici un fel de îndoială. În acest sens, pe lângă
declarațiile condamnatului, care a recunoscut existența convențiilor, faptul că
grâul a fost livrat la SC S.I. SRL la solicitarea sa și că a încasat de la
această societate comercială suma de 75.000.000 lei, au fost avute în vedere și
declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv: N.M. și T.C. persoane
angajate la SA D.P., care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat
relațiile comerciale cu SC G. SRL, M.D. și N.J., persoane angajate la SA F.P.,
care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale cu SC
G. SRL, R.Ș., persoana care l-a însoțit pe condamnat la întâlnirea cu
reprezentanții celor două societăți agricole și care a asistat la negocierile
dintre părți, M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ș.F., persoane care au fost
implicate în transportul cerealelor de la cele două societăți agricole și
predarea lor la B.M.
S-a mai reținut că
sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită
numai cu intenție, ceea ce presupune că făptuitorul realizează că desfășoară o
activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă,
urmare a cărei producere o dorește.
A reținut instanța de
fond că în prezenta cauză nu poate fi contestată reaua credință a condamnatului
întrucât rezultă din probele existente la dosar, că la achiziționarea cerealelor
de la societățile agricole din Periam, numitul S.G.D. a oferit o sumă de 800
lei/kg, sumă care, la data respectivă, potrivit declarațiilor martorilor, era
mult peste prețul pieței, ceea ce a determinat acceptarea imediată de către
reprezentanții celor două societăți agricole a acestor oferte.
La numai o zi după
acest moment, condamnatul a încheiat un alt contract cu SC S.D.I. SRL, privind
vânzarea unor cereale către această societate comercială, el revânzând practic
cerealele achiziționate de la P. la un preț de 800 lei/kg, după numai o zi, la
un preț de 500 lei/kg.
Condamnatul s-a
apărat arătând că acest contract a fost încheiat pentru o cantitate mult mai
mare de grâu, respectiv 1000 t, ceea ce a determinat oferirea unui preț mai
scăzut, însă, la dosarul cauzei se regăsește contractul din 25 august 1998
încheiat între SC S.D.I. SRL și SC G. SRL, prin care societatea administrată de
condamnat s-a obligat să vândă către cumpărător o cantitate de 1000 t cereale
la prețul de 500 lei/kg, urmând ca SC S.D.I. SRL să plătească suma de
76.000.000 lei la predarea unei cantități de 150 t, iar restul de 75.000.000
lei urma să fie plătit după ce vânzătorul va preda o cantitate de minim 50 t/zi
lucrătoare.
Instanța de fond a
mai reținut că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că societatea
administrată de condamnat, în afara cerealelor achiziționate de la Periam, nu a
livrat alte cantități de cereale către SC S.D.I. SRL, ceea ce certifică
intenția condamnatului de a frauda. Potrivit procesului verbal întocmit de
organele de urmărire penală la data de 18 martie 1999, în zilele de 25 august
1998 și 26 august 1998 SC G. SRL a livrat către SC S.D.I. SRL o cantitate de
aproximativ 171 de t de grâu (achiziționată de la cele două societăți agricole
din Periam), fără ca ulterior să mai existe alte livrări de cereale, ceea ce a
și condus la formularea unei adrese din parte cumpărătorului, SC S.D.I. SRL
prin care a cerut ca SC G. SRL să-și respecte angajamentele asumate prin
contract, întrucât nelivrarea cerealelor pune în dificultate firma
cumpărătoare, aceasta neputându-și respecta obligațiile față de terți.
Ca atare, în
condițiile în care condamnatul a achiziționat cerealele la prețul de 800
lei/kg, revânzându-le a doua zi la prețul de 500 lei/kg, încasând banii de la
beneficiarul final și dispărând cu aceștia, reaua sa credință nu poate fi pusă
la îndoială. Condamnatul a recurs la încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare cu SC S.D.I. SRL pentru o cantitate mare de cereale, deși
știa că nu va respecta acest contract, tocmai pentru a masca intenția de
fraudare, aspect confirmat prin aceea că în afara cantității de grâu
achiziționată de la Periam nu a mai făcut alte livrări de cereale către
beneficiar, deși avea obligația contractuală de a preda cel puțin 50 t de grâu
în fiecare zi.
Împrejurarea că
numitul S.G.D. a avut intenția de a induce în eroare reprezentanții celor două
societăți comerciale din Periam rezultă și din faptul că SC G. SRL nu funcționa
la sediul declarat. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 15
septembrie 1999 apartamentul unde se afla sediul societății fusese vândut unei
persoane fizice, societatea nefuncționând la sediul declarat.
Condamnatul nu a
oferit nicio explicație în legătură cu motivele pentru care, deși în luna
august 1998 a încasat de la SC S.D.I. SRL suma de 75.000.000 lei, el nu a făcut
nici un demers, timp de 13 ani, pentru a achita, cel puțin în parte, datoriile
către societățile de la Periam. Acesta a precizat că la data de 01 septembrie
1998 a fost arestat preventiv într-un alt dosar, fiind eliberat la data de 28
octombrie 1998, după care a plecat în Serbia întrucât avea probleme medicale.
Instanța a apreciat că, chiar dacă condamnatul a avut probleme medicale,
intervalul de timp de 13 ani era suficient de îndelungat pentru a-și achita
datoriile. Rămânerea sa în pasivitate în toată această perioadă a condus la
formarea convingerii instanței că intenția condamnatului nu a fost aceea de ași
respecta obligațiile contractuale, ci de a induce în eroare și a dispărea cu
sumele de bani încasate.
Condamnatul a mai
arătat că martorul R.Ș. le-a transmis celor de la Periam situația sa de
sănătate, adăugând și că cele două firme au formulat plângerile abia în anul
2000 pentru a se sustrage de la plata taxelor de timbru.
Instanța a reținut că
aceste susțineri sunt contrazise de probele administrate în cauză. Martorul R.Ș.
a fost audiat și nu a menționat că ar fi transmis cuiva împrejurarea că numitul
S.G.D. ar avea probleme de sănătate, el arătând doar că la rândul său a fost
înșelat de condamnat. În ceea ce privește plângerile părților vătămate, acestea
au fost adresate organelor de urmărire penală nu în cursul anului 2000, după
cum a susținut condamnatul, ci la data de 02 decembrie 1998.
În consecință,
observând și fișa de cazier judiciar a condamnatului, din care rezultă că în
aceeași perioadă împotriva acestuia a fost pusă în mișcare acțiunea penală în
alte 4 dosare de înșelăciune, instanța a apreciat că intenția condamnatului de
a înșela a fost evidentă, sens în care hotărârea de condamnare apare ca
temeinică și legală.
Condamnatul a invocat
faptul că în cauză se impune încetarea procesului penal întrucât plângerea
prealabilă a părților vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de
2 luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen.
Instanța a înlăturat
aceste susțineri, în cazul infracțiunii de înșelăciune nefiind necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală putând fi pusă în
mișcare din oficiu.
Condamnatul a mai
solicitat și schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de
înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât prin O.U.G. nr.
207/2000, s-a modificat limita prejudiciului care atrage noțiunea de consecințe
deosebit de grave de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.
Instanța a reținut că
într-adevăr, prin O.U.G. nr. 207/2000 noțiunea de „consecințe deosebit de
grave” prevăzută de art. 146 C. pen. a fost modificată, legiuitorul majorând
limita pagubei, care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 146 C. pen., de la
50.000.000 lei la 2.000.000 lei.
Această ordonanță de
urgență a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2000.
Potrivit
dispozițiilor art. 78 din Constituția României legile intră în vigoare în 3
zile de la publicarea în M. Of., dacă nu este prevăzută o dată ulterioară în conținutul
lor.
O.U.G. nr. 207/2000
nu conține nicio prevedere în legătură cu data intrării în vigoare, motiv
pentru care se aplică principiul general potrivit căruia legea a intrat în
vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la data de 26 noiembrie
2000.
Or, hotărârea de
condamnare a fost pronunțată la data de 24 noiembrie 2000, dată la care O.U.G.
nr. 207/2000 nu era în vigoare.
Instanța a reținut că
potrivit deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Justiție și Casație pronunțată
în interesul legii, modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de
grave” nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă și, apoi, nu poate conduce la reducerea
pedepsei aplicată în cauză, întrucât modificarea acestui text nu este identică
cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară.
Ca atare, susținerile
condamnatului nu au fost luate în considerare.
Împotriva sentinței
pronunțate de prima instanță a declarat apel, în termen, inculpatul S.G.D.
criticând-o pentru greșita apreciere asupra elementelor constitutive ale
infracțiunii și încadrarea juridică dată faptei de înșelăciune, precum și cu
privire la pretinse neregularități ale actului de sesizare al instanței.
Inculpatul a arătat
că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen. în raport de art. 5
din O.U.G. nr. 207/2000 întrucât decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție pronunțată în interesul legii, se referă la contestația la
executare, or, în cauză, el se află în situația reglementată de art. 522
1
C. proc. pen., respectiv rejudecarea cauzei sale. Sub acest aspect inculpatul a
solicitat în principal încetarea procesului penal, iar subsidiar aplicarea unei
pedepse îndreptată spre minimul special.
Cu privire la
elementele constitutive ale infracțiunii, inculpatul a arătat că prima instanță
în mod greșit a reținut că a avut intenția de a înșela în condițiile în care a
existat înțelegerea verbală că va plăti în 30 de zile, înțelegere ce nu a mai
putut fi respectată întrucât a fost arestat preventiv la data de 01 septembrie
1998 iar după eliberare a suferit o intervenție chirurgicală în Serbia, iar
firma sa a fost blocată. Cu privire la acest aspect critica sa se întemeiază și
pe art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O.
Cu privire la
neregularitățile actului de sesizare acesta a invocat greșita reținere a
împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărire penală, eroarea cu privire la
antecedența penală și durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului.
Prin decizia penală
nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția
penală, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a apelul
declarat de inculpatul S.G.D., împotriva sentinței penale nr. 294/PI din 22
iunie 2011 pronunțată în dosar nr. 290/59/2011 al Tribunalului Timiș, pe care a
desființat-o și în consecință:
În baza art. 522
1
cu referire la art. 406 C. proc. pen. a admis cererea de rejudecare formulată
de inculpatul S.G.D. și a anulat în latură penală sentința penală nr. 1115 din 24
noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș pronunțată în dosar nr.
6264/P/2000 numai cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii și în
consecință
- a înlăturat
aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza a I-a C. pen.
A menținut restul
dispozițiilor cuprinse în sentința penală.
Pentru a decide
astfel, s-a reținut că vinovăția inculpatului sub forma intenției a rezultat
din modalitatea în care inculpatul a acționat în sensul că pentru a fi sigur de
încheierea contractelor de vânzare cumpărare, acesta a oferit un preț mult mai
mare decât prețul pieței (800 lei/lg) promițând că va achita sumele de bani în
termen de 30 de zile.
În fapt, inculpatul
(în calitate de reprezentant al SC G. SRL) încheiase în aceeași zi, de 25 august
2008, un contract de vânzare cumpărare prin care vindea cantitatea de grâu
(încă necumpărată) la SC D.I. SRL cu un preț mult mai mic de 500 lei/kg.
Astfel, s-a apreciat că nici un comerciant nu ar fi încheiat un contract de
vânzare cumpărare în care el urma să rămână în pierdere, fiind de esența
societăților comerciale săvârșirea de fapte de comerț în vederea obținerii de
profit.
În aceste împrejurări
susținerea inculpatului că nu a avut intenția de a înșela este nefondată.
Susținerea inculpatului, că a existat înțelegerea să efectueze plata în termen
de 30 zile, înțelegere neonorată întrucât a fost arestat la data de 1
septembrie 2008, ar dovedi că nu a avut intenția de a înșela, a fost primită.
S-a reținut că inculpatul a fost arestat, într-o altă cauză, la data de 1
septembrie 2008, fiind pus în libertate la data de 21 octombrie 1998 iar
ulterior liberării sale, acesta nu a făcut vreo plată către părțile vătămate.
Pentru a se verifica
buna sa credință, trimiterea sa în judecată a avut loc la circa 9 luni de la
data săvârșirii faptei, timp în care nu a încercat să ia legătura cu părțile
vătămate, a părăsit teritoriul României, deși era cercetat și în alte cauze
penale.
S-a mai reținut că
referirea la art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O. nu are aplicabilitate în cauză,
întrucât actul la care se face referire privește împrejurarea în care o
persoană nu este în măsură să execute o obligație contractuală. Or, în cauză
inculpatul prin folosirea unor manopere dolosive (oferirea unui preț aproape
dublu față de prețul pieței) față de creditorul obligației a obținut încheierea
contractului știind de la început că nu va plăti prețul la care s-a obligat (în
aceeași zi a încheiat un contract prin care a vândut cantitatea de marfă la un
preț mult mai mic).
A mai reținut
instanța de prim control judiciar că în mod legal, prima instanță, a apreciat
asupra elementelor constitutive ale acestei infracțiuni concluzionând că în
condițiile în care a existat inducerea în eroare cu intenție fapta trebuie
încadrată juridic la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.
Cu privire la
comiterea formei agravate prevăzută de alin. (5), inculpatul a susținut că în
mod greșit prima instanță nu a dat eficiență art. 13 C. pen. privitor la legea
penală mai favorabilă, în condițiile în care i s-a admis cererea de rejudecare
iar potrivit art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 s-a redefinit noțiunea de
consecințe deosebit de grave ca fiind o pagubă materială mai mare de
1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată
unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art.
145, ori altei persoane juridice sau fizice.
În acest sens, s-a
reținut că rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului
persoanei extrădate, care a fost judecată și condamnată în lipsă, la un proces
echitabil și, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou
ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a
interoga martorii sau părțile din proces și de a administra probe în apărarea
sa, atât cu privire la situația de fapt, cât și în circumstanțiere. În lipsa
unei dispoziții contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la
înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra
individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat
cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului,
cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea
pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele
administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă
concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu
procesual.
În privința legii
penale aplicabile instanța a reținut că deși provoacă rejudecarea cauzei,
procedura instituită de art. 522
1
C. proc. pen., permite instanței
analizarea situației de fapt și de drept în intervalul de la comiterea faptei
și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în primul ciclu
procesual.
În cauză, în mod
legal, în primul ciclu procesual, s-a reținut forma calificată prevăzută de
alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000
lei, astfel că nu se impune aplicarea art. 13 C. pen., în condițiile în care O.U.G.
nr. 207/2000 a intrat în vigoare după pronunțarea sentinței de condamnare.
Sub aspectul
individualizării pedepsei stabilite inculpatului, atât în ceea ce privește
cuantumul, cât și modalitatea de executare s-a reținut că au fost evaluate în
contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv
gradul de pericol social în concret al faptei comise, natura infracțiunii,
circumstanțele reale ale săvârșirii acesteia și circumstanțele personale ale
inculpatului.
Instanța de prim
control judiciar a constat că prin cuantumul pedepsei aplicate acestuia, egală
cu minimul special prevăzut de lege, în mod just s-a apreciat că aceasta este
singura în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, cel de
exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea asigurării prevenției generale
și speciale.
În raport cu cele
menționate, instanța a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru
infracțiunea ce a făcut obiectul judecății reflectă toate criteriile ce
caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate,
în mod plural, dându-se relevanță și principiului proporționalității între
gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al
inculpatului, așa încât nu s-a impus reducerea pedepsei.
Totodată, a apreciat
că nu este justificată solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate
de prima instanță, ca efect al circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74
C. pen., deoarece, pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele legii iar pe de
altă parte, prima instanță a valorificat eficient criteriile prevăzute în art.
72 C. pen., considerând justificat că doar o pedeapsă, în cuantumul indicat, va
asigura realizarea scopului prevăzut în art. 52 C. pen.
Apelul declarat de
inculpat a fost apreciat ca fondat sub aspectul greșitei individualizări a
pedepsei accesorii.
Cu privire la
pedeapsa accesorie și complementară, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1.
Dreptul de a vota, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în
materie, Hotărârea din 30 martie 2004 „Hirst c. Marea Britanie”, s-a apreciat
că, față de natura infracțiunilor care au atras aceste pedepse, nu se impune
interzicerea dreptului menționat, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul
de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G.D. criticând-o ca
fiind nelegală și netemeinică, în esență, pentru următoarele motive:
- instanța de apel nu
s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale și asupra tuturor motivelor de apel
formulate;
- s-a stabilit o
încadrare juridică greșită prin reținerea dispozițiilor O.U.G. nr. 207/2000 cu
referire la Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile
unite;
- s-a comis o gravă
eroare de fapt care a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite
de condamnate.
A invocat cazurile de
casare prevăzute de art. 385
9
alin. (1) pct. 10, 17
2
și
18 C. proc. pen.
A solicitat, în
principal, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea
apelului declarat în cauză pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la
toate motivele de apel formulate și cu privire la cererile esențiale care sunt
de natură să-i garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului;
- într-un prim subsidiar,
constatându-se că s-a comis o gravă eroare de fapt în stabilirea stării de
fapt, să se dispună achitarea sa, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la
art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen.,
- într-un ultim
subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei reținute în
sarcina sa din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu
aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1)
C. pen. motivat de faptul că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr.
207/2000.
Recursul este fondat
pentru considerentele ce se vor arăta:
Examinând hotărârea
recurată, actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor formulate dar și
din oficiu cauza, conform dispozițiilor art. 385
9
alin. (2) și (3)
C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză este
incident cazul de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 10 C.
proc. pen., caz pe care urmează a-l analiza, în mod prioritar, criticilor
avansate.
Textul punctului 10
al art. 385
9
C. proc. pen., cuprinde cazul de casare vizând situația
în care „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori
asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile
lor și să influențeze soluția procesului”.
Acest caz de casare
implică două aspecte: primul se referă la situația în care s-a omis de către
prima instanță sau de către instanța de apel,să se pronunțe asupra unor probe
administrate, iar al doilea aspect are în vedere situația în care instanța nu
s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți.
În ambele situații
trebuie ca probele sau cererile să fi fost de natură a garanta drepturile și de
a influența soluția procesului.
Omisiunea esențială
se referă la o cerere esențială pentru părți.
O asemenea cerere
poate fi făcută în fața primei instanței sau a instanței de apel.
În cazul în care
prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei astfel de cereri, este necesar ca
în fața instanței de apel, aceeași cerere să se reiterată iar dacă instanța de
apel a omis și ea să se pronunțe asupra cererii astfel formulate, ne aflăm în
fața unei nulități relative, numai dacă nepronunțarea asupra cererii a
influențat și judecata în apel, situație în care este incident cazul de casare
examinat.
Este de observat că
legea prevede ca cererea să „fie de natură” să „influențeze soluția procesului”
aspect ce presupune o posibilitate, nu neapărat și o soluționare a cauzei în
sensul cerut.
Așadar,dacă instanța
nu s-a pronunțat asupra unor asemenea cereri esențiale în desfășurarea și
soluționarea cauzei, procedând la judecată, nulitatea relativă operează și
afectează hotărârea de fond a cauzei.
În speța dedusa
judecății, recurentul inculpat a invocat faptul că instanța de apel nu s-a
pronunțat asupra cererii de a se verifica incidența, în cauză, a dispozițiilor
art. 47 C. pen., raportat la împrejurarea că s-a aflat în imposibilitate de a
respecta înțelegerea cu partea contractantă (dosar apel).
Așadar, s-a cerut de
către inculpat constatarea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei
iar instanța de apel nu s-a preocupat de o astfel de cerere și nici prin
motivarea vinovăției inculpatului, nu a exclus o astfel de cauză.
În aceste condiții,
ne aflăm în fața unei omisiuni esențiale, deoarece cererea formulată de
inculpat este un mijloc de apărare care ar fi putut atrage o altă soluție, cerere
asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe, fie prin admiterea, fie prin
respingerea ei.
Cum acest caz de
casare rezultă din încălcarea normelor de procedură penală, aflate sub sancțiunea
nulității relative (art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.), recurentului
inculpat i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin
casarea hotărârii atacate.
Pe de altă parte, potrivit
dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen. instanța este obligată să se
pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate aspect care cade sub
incidența cazului de casare susmenționat.
Așa fiind, văzând
dispozițiile art. 385
15
pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a
admite recursul declarat de inculpatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr.
155/A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a casa
decizia penală atacată și a trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de
acesta aceleiași instanțe.
Văzând și
dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de condamnatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 10
octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.
Casează decizia penală
atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de condamnatul S.G.D.,
aceleiași instanțe.
Onorariul
apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul
Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 15 martie 2012.