ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 757/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 294/PI din 22 iunie 2011 Tribunalul Timiș, în baza art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 406 alin. (4) C. proc. pen. a respins cererea de rejudecare a sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, formulată de condamnatul S.G.D. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. condamnatul a fost obligat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt următoarele: Prin sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin neapelare, numitul S.G.D. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

La data de 25 februarie 2011, condamnatul a formulat o cerere de rejudecare a cauzei, în condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen., întrucât nu a fost prezent la judecata care a avut ca rezultat condamnarea sa la o pedeapsă de 10 ani închisoare întrucât a fost plecat din țară timp de 12 ani. Potrivit dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. este posibilă rejudecarea cauzei de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului, în cazul unei persoane judecate și condamnate în lipsă, dacă aceasta a fost extrădată sau predată în baza unui mandat european de arestare. S-a reținut că din actele depuse la dosar, rezultă că S.G.D.

a fost arestat, la data de 13 septembrie 2010, în Bosnia Herțegovina în vederea extrădării sale către România, pentru punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1685 din 19 decembrie 2000 emis de Tribunalul Timiș pe numele său ca urmare a rămânerii definitive a sentinței penale nr. 1115 din 24 noiembrie 2000. Condamnatul a fost predat autorităților judiciare române la data de 27 ianuarie 2011. Instanța a mai reținut că numitul S.G.D. nu a participat la procesul ce a format obiectul dosarului nr. 6264/P/2000 al Tribunalului Timiș, întrucât nu a fost prezent nici la urmărire penală și nici la vreun termen de judecată, întrucât era plecat din țară.

Ca atare, atâta timp cât condamnatul a făcut obiectul unei cereri de extrădare admisă de autoritățile judiciare din Bosnia și el a fost judecat și condamnat în lipsă de către Tribunalul Timiș în cursul anului 2000, la termenul de judecată din data de 03 iunie 2011 instanța a admis, în principiu, cererea de rejudecare formulată de condamnatul S.G.D. La același termen de judecată, instanța a solicitat condamnatului să precizeze limitele rejudecării, acesta menționând personal că nu dorește ca martorii propuși prin rechizitoriul nr. 854/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș să fie reaudiați, înțelegând să se folosească doar de înscrisuri.

La termenul de judecată din data de 22 iunie 2011 instanța a procedat la audierea condamnatului, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar, după care, în contextul în care condamnatul a precizat că nu mai are alte probe de propus în apărare, instanța a rămas să se pronunțe asupra fondului cererii de rejudecare, urmând să stabilească dacă aceasta este sau nu fondată. Potrivit dispozițiilor art. 522 1 C. proc. pen. dispozițiile art. 404-408 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător cererilor de rejudecare. În conformitate cu prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. pen., dacă instanța constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge. În condițiile în care aceste prevederi legale se aplică în mod corespunzător și cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 522 1 C. proc.

pen., instanța a apreciat că în situația în care cererea de rejudecare este nefondată, sentința de condamnare fiind temeinică și legală, ea poate fi respinsă ca neîntemeiată. Or, în opinia instanței, cererea de rejudecare este nefondată. Condamnatul nu a negat faptul că în cursul anului 1998, pe baza unor înțelegeri verbale, a achiziționat de la SCA D.P. și SCA F.P. anumite cantități de grâu, la prețul de 800 lei/kg fără T.V.A., urmând ca plata să o facă la un interval de 30 de zile. Condamnatul a recunoscut și faptul că datora celor două societăți comerciale sumele de 7.057,82 RON și, respectiv, 7.361, 50 RON. De asemenea, condamnatul a recunoscut faptul că la data de 25 august 1998 a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei cantități de 1000 t de cereale cu SC S.I.

SRL, livrând acestei societăți comerciale și cantitatea de grâu achiziționată de la societățile agricole. Instanța de fond a reținut că, ceea ce a contestat practic condamnatul a fost susținerea din cuprinsul rechizitoriului referitoare la intenția sa de a frauda, intenție despre care acuzarea a susținut că a existat în momentul achiziționării cerealelor, concluzia sa întemeindu-se pe împrejurarea că a oferit o sumă mult mai mare pe kg față de prețul de revânzare. În ceea ce privește existența contractelor, modalitatea de executare a acestora și încasarea banilor de către SC G. SRL, al cărei administrator era condamnatul, instanța reținut că nu există nici un fel de îndoială. În acest sens, pe lângă declarațiile condamnatului, care a recunoscut existența convențiilor, faptul că grâul a fost livrat la SC S.I.

SRL la solicitarea sa și că a încasat de la această societate comercială suma de 75.000.000 lei, au fost avute în vedere și declarațiile martorilor audiați în cauză, respectiv: N.M. și T.C. persoane angajate la SA D.P., care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale cu SC G. SRL, M.D. și N.J., persoane angajate la SA F.P., care au relatat modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale cu SC G. SRL, R.Ș., persoana care l-a însoțit pe condamnat la întâlnirea cu reprezentanții celor două societăți agricole și care a asistat la negocierile dintre părți, M.G., B.F., B.M., R.G., D.V., B.I., Ș.F., persoane care au fost implicate în transportul cerealelor de la cele două societăți agricole și predarea lor la B.M.

S-a mai reținut că sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de înșelăciune poate fi săvârșită numai cu intenție, ceea ce presupune că făptuitorul realizează că desfășoară o activitate de inducere în eroare și că prin aceasta pricinuiește o pagubă, urmare a cărei producere o dorește. A reținut instanța de fond că în prezenta cauză nu poate fi contestată reaua credință a condamnatului întrucât rezultă din probele existente la dosar, că la achiziționarea cerealelor de la societățile agricole din Periam, numitul S.G.D. a oferit o sumă de 800 lei/kg, sumă care, la data respectivă, potrivit declarațiilor martorilor, era mult peste prețul pieței, ceea ce a determinat acceptarea imediată de către reprezentanții celor două societăți agricole a acestor oferte.

La numai o zi după acest moment, condamnatul a încheiat un alt contract cu SC S.D.I. SRL, privind vânzarea unor cereale către această societate comercială, el revânzând practic cerealele achiziționate de la P. la un preț de 800 lei/kg, după numai o zi, la un preț de 500 lei/kg. Condamnatul s-a apărat arătând că acest contract a fost încheiat pentru o cantitate mult mai mare de grâu, respectiv 1000 t, ceea ce a determinat oferirea unui preț mai scăzut, însă, la dosarul cauzei se regăsește contractul din 25 august 1998 încheiat între SC S.D.I. SRL și SC G. SRL, prin care societatea administrată de condamnat s-a obligat să vândă către cumpărător o cantitate de 1000 t cereale la prețul de 500 lei/kg, urmând ca SC S.D.I.

SRL să plătească suma de 76.000.000 lei la predarea unei cantități de 150 t, iar restul de 75.000.000 lei urma să fie plătit după ce vânzătorul va preda o cantitate de minim 50 t/zi lucrătoare. Instanța de fond a mai reținut că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că societatea administrată de condamnat, în afara cerealelor achiziționate de la Periam, nu a livrat alte cantități de cereale către SC S.D.I. SRL, ceea ce certifică intenția condamnatului de a frauda. Potrivit procesului verbal întocmit de organele de urmărire penală la data de 18 martie 1999, în zilele de 25 august 1998 și 26 august 1998 SC G. SRL a livrat către SC S.D.I. SRL o cantitate de aproximativ 171 de t de grâu (achiziționată de la cele două societăți agricole din Periam), fără ca ulterior să mai existe alte livrări de cereale, ceea ce a și condus la formularea unei adrese din parte cumpărătorului, SC S.D.I.

SRL prin care a cerut ca SC G. SRL să-și respecte angajamentele asumate prin contract, întrucât nelivrarea cerealelor pune în dificultate firma cumpărătoare, aceasta neputându-și respecta obligațiile față de terți. Ca atare, în condițiile în care condamnatul a achiziționat cerealele la prețul de 800 lei/kg, revânzându-le a doua zi la prețul de 500 lei/kg, încasând banii de la beneficiarul final și dispărând cu aceștia, reaua sa credință nu poate fi pusă la îndoială. Condamnatul a recurs la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu SC S.D.I. SRL pentru o cantitate mare de cereale, deși știa că nu va respecta acest contract, tocmai pentru a masca intenția de fraudare, aspect confirmat prin aceea că în afara cantității de grâu achiziționată de la Periam nu a mai făcut alte livrări de cereale către beneficiar, deși avea obligația contractuală de a preda cel puțin 50 t de grâu în fiecare zi.

Împrejurarea că numitul S.G.D. a avut intenția de a induce în eroare reprezentanții celor două societăți comerciale din Periam rezultă și din faptul că SC G. SRL nu funcționa la sediul declarat. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 15 septembrie 1999 apartamentul unde se afla sediul societății fusese vândut unei persoane fizice, societatea nefuncționând la sediul declarat. Condamnatul nu a oferit nicio explicație în legătură cu motivele pentru care, deși în luna august 1998 a încasat de la SC S.D.I. SRL suma de 75.000.000 lei, el nu a făcut nici un demers, timp de 13 ani, pentru a achita, cel puțin în parte, datoriile către societățile de la Periam. Acesta a precizat că la data de 01 septembrie 1998 a fost arestat preventiv într-un alt dosar, fiind eliberat la data de 28 octombrie 1998, după care a plecat în Serbia întrucât avea probleme medicale.

Instanța a apreciat că, chiar dacă condamnatul a avut probleme medicale, intervalul de timp de 13 ani era suficient de îndelungat pentru a-și achita datoriile. Rămânerea sa în pasivitate în toată această perioadă a condus la formarea convingerii instanței că intenția condamnatului nu a fost aceea de ași respecta obligațiile contractuale, ci de a induce în eroare și a dispărea cu sumele de bani încasate. Condamnatul a mai arătat că martorul R.Ș. le-a transmis celor de la Periam situația sa de sănătate, adăugând și că cele două firme au formulat plângerile abia în anul 2000 pentru a se sustrage de la plata taxelor de timbru. Instanța a reținut că aceste susțineri sunt contrazise de probele administrate în cauză.

Martorul R.Ș. a fost audiat și nu a menționat că ar fi transmis cuiva împrejurarea că numitul S.G.D. ar avea probleme de sănătate, el arătând doar că la rândul său a fost înșelat de condamnat. În ceea ce privește plângerile părților vătămate, acestea au fost adresate organelor de urmărire penală nu în cursul anului 2000, după cum a susținut condamnatul, ci la data de 02 decembrie 1998. În consecință, observând și fișa de cazier judiciar a condamnatului, din care rezultă că în aceeași perioadă împotriva acestuia a fost pusă în mișcare acțiunea penală în alte 4 dosare de înșelăciune, instanța a apreciat că intenția condamnatului de a înșela a fost evidentă, sens în care hotărârea de condamnare apare ca temeinică și legală.

Condamnatul a invocat faptul că în cauză se impune încetarea procesului penal întrucât plângerea prealabilă a părților vătămate a fost introdusă cu nerespectarea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen. Instanța a înlăturat aceste susțineri, în cazul infracțiunii de înșelăciune nefiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, acțiunea penală putând fi pusă în mișcare din oficiu. Condamnatul a mai solicitat și schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. întrucât prin O.U.G. nr. 207/2000, s-a modificat limita prejudiciului care atrage noțiunea de consecințe deosebit de grave de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei.

Instanța a reținut că într-adevăr, prin O.U.G. nr. 207/2000 noțiunea de „consecințe deosebit de grave” prevăzută de art. 146 C. pen. a fost modificată, legiuitorul majorând limita pagubei, care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 146 C. pen., de la 50.000.000 lei la 2.000.000 lei. Această ordonanță de urgență a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2000. Potrivit dispozițiilor art. 78 din Constituția României legile intră în vigoare în 3 zile de la publicarea în M. Of., dacă nu este prevăzută o dată ulterioară în conținutul lor. O.U.G. nr. 207/2000 nu conține nicio prevedere în legătură cu data intrării în vigoare, motiv pentru care se aplică principiul general potrivit căruia legea a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la data de 26 noiembrie 2000. Or, hotărârea de condamnare a fost pronunțată la data de 24 noiembrie 2000, dată la care O.U.G.

nr. 207/2000 nu era în vigoare. Instanța a reținut că potrivit deciziei nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Justiție și Casație pronunțată în interesul legii, modificarea înțelesului noțiunii de „consecințe deosebit de grave” nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și, apoi, nu poate conduce la reducerea pedepsei aplicată în cauză, întrucât modificarea acestui text nu este identică cu cerința de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară. Ca atare, susținerile condamnatului nu au fost luate în considerare. Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat apel, în termen, inculpatul S.G.D. criticând-o pentru greșita apreciere asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și încadrarea juridică dată faptei de înșelăciune, precum și cu privire la pretinse neregularități ale actului de sesizare al instanței.

Inculpatul a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen. în raport de art. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 întrucât decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, se referă la contestația la executare, or, în cauză, el se află în situația reglementată de art. 522 1 C. proc. pen., respectiv rejudecarea cauzei sale. Sub acest aspect inculpatul a solicitat în principal încetarea procesului penal, iar subsidiar aplicarea unei pedepse îndreptată spre minimul special. Cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii, inculpatul a arătat că prima instanță în mod greșit a reținut că a avut intenția de a înșela în condițiile în care a existat înțelegerea verbală că va plăti în 30 de zile, înțelegere ce nu a mai putut fi respectată întrucât a fost arestat preventiv la data de 01 septembrie 1998 iar după eliberare a suferit o intervenție chirurgicală în Serbia, iar firma sa a fost blocată.

Cu privire la acest aspect critica sa se întemeiază și pe art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O. Cu privire la neregularitățile actului de sesizare acesta a invocat greșita reținere a împrejurării că s-ar fi sustras de la urmărire penală, eroarea cu privire la antecedența penală și durata urmăririi penale până la emiterea rechizitoriului. Prin decizia penală nr. 155/A din 10 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a apelul declarat de inculpatul S.G.D., împotriva sentinței penale nr. 294/PI din 22 iunie 2011 pronunțată în dosar nr. 290/59/2011 al Tribunalului Timiș, pe care a desființat-o și în consecință: În baza art. 522 1 cu referire la art. 406 C. proc.

pen. a admis cererea de rejudecare formulată de inculpatul S.G.D. și a anulat în latură penală sentința penală nr. 1115 din 24 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș pronunțată în dosar nr. 6264/P/2000 numai cu privire la greșita aplicare a pedepsei accesorii și în consecință - a înlăturat aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza a I-a C. pen. A menținut restul dispozițiilor cuprinse în sentința penală. Pentru a decide astfel, s-a reținut că vinovăția inculpatului sub forma intenției a rezultat din modalitatea în care inculpatul a acționat în sensul că pentru a fi sigur de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, acesta a oferit un preț mult mai mare decât prețul pieței (800 lei/lg) promițând că va achita sumele de bani în termen de 30 de zile.

În fapt, inculpatul (în calitate de reprezentant al SC G. SRL) încheiase în aceeași zi, de 25 august 2008, un contract de vânzare cumpărare prin care vindea cantitatea de grâu (încă necumpărată) la SC D.I. SRL cu un preț mult mai mic de 500 lei/kg. Astfel, s-a apreciat că nici un comerciant nu ar fi încheiat un contract de vânzare cumpărare în care el urma să rămână în pierdere, fiind de esența societăților comerciale săvârșirea de fapte de comerț în vederea obținerii de profit. În aceste împrejurări susținerea inculpatului că nu a avut intenția de a înșela este nefondată. Susținerea inculpatului, că a existat înțelegerea să efectueze plata în termen de 30 zile, înțelegere neonorată întrucât a fost arestat la data de 1 septembrie 2008, ar dovedi că nu a avut intenția de a înșela, a fost primită.

S-a reținut că inculpatul a fost arestat, într-o altă cauză, la data de 1 septembrie 2008, fiind pus în libertate la data de 21 octombrie 1998 iar ulterior liberării sale, acesta nu a făcut vreo plată către părțile vătămate. Pentru a se verifica buna sa credință, trimiterea sa în judecată a avut loc la circa 9 luni de la data săvârșirii faptei, timp în care nu a încercat să ia legătura cu părțile vătămate, a părăsit teritoriul României, deși era cercetat și în alte cauze penale. S-a mai reținut că referirea la art. 1 Protocolul nr. 4 C.E.D.O. nu are aplicabilitate în cauză, întrucât actul la care se face referire privește împrejurarea în care o persoană nu este în măsură să execute o obligație contractuală.

Or, în cauză inculpatul prin folosirea unor manopere dolosive (oferirea unui preț aproape dublu față de prețul pieței) față de creditorul obligației a obținut încheierea contractului știind de la început că nu va plăti prețul la care s-a obligat (în aceeași zi a încheiat un contract prin care a vândut cantitatea de marfă la un preț mult mai mic). A mai reținut instanța de prim control judiciar că în mod legal, prima instanță, a apreciat asupra elementelor constitutive ale acestei infracțiuni concluzionând că în condițiile în care a existat inducerea în eroare cu intenție fapta trebuie încadrată juridic la art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. Cu privire la comiterea formei agravate prevăzută de alin. (5), inculpatul a susținut că în mod greșit prima instanță nu a dat eficiență art. 13 C. pen.

privitor la legea penală mai favorabilă, în condițiile în care i s-a admis cererea de rejudecare iar potrivit art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 s-a redefinit noțiunea de consecințe deosebit de grave ca fiind o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice. În acest sens, s-a reținut că rejudecarea în caz de extrădare are ca scop garantarea dreptului persoanei extrădate, care a fost judecată și condamnată în lipsă, la un proces echitabil și, în principal, exercitarea dreptul său la apărare într-un nou ciclu procesual, ceea ce presupune posibilitatea acesteia de a fi audiată, de a interoga martorii sau părțile din proces și de a administra probe în apărarea sa, atât cu privire la situația de fapt, cât și în circumstanțiere.

În lipsa unei dispoziții contrare, rejudecarea în caz de extrădare nu se limitează la înlăturarea unei erori esențiale asupra faptelor, ci poate avea efecte asupra individualizării pedepsei și, prin urmare, chiar dacă probatoriului administrat cu ocazia rejudecării confirmă situația de fapt și vinovăția inculpatului, cererea acestuia poate fi admisă exclusiv cu privire la individualizarea pedepsei, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri, dacă probele administrate în circumstanțiere conduc instanța de rejudecare la o altă concluzie în privința individualizării decât cea stabilită în primul ciclu procesual. În privința legii penale aplicabile instanța a reținut că deși provoacă rejudecarea cauzei, procedura instituită de art. 522 1 C. proc.

pen., permite instanței analizarea situației de fapt și de drept în intervalul de la comiterea faptei și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual. În cauză, în mod legal, în primul ciclu procesual, s-a reținut forma calificată prevăzută de alin. (5) a art. 215 C. pen., prejudiciul cauzat fiind mai mare de 50.000.000 lei, astfel că nu se impune aplicarea art. 13 C. pen., în condițiile în care O.U.G. nr. 207/2000 a intrat în vigoare după pronunțarea sentinței de condamnare. Sub aspectul individualizării pedepsei stabilite inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare s-a reținut că au fost evaluate în contextul cauzei, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social în concret al faptei comise, natura infracțiunii, circumstanțele reale ale săvârșirii acesteia și circumstanțele personale ale inculpatului.

Instanța de prim control judiciar a constat că prin cuantumul pedepsei aplicate acestuia, egală cu minimul special prevăzut de lege, în mod just s-a apreciat că aceasta este singura în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, cel de exemplaritate, dar și cel educativ, în vederea asigurării prevenției generale și speciale. În raport cu cele menționate, instanța a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea ce a făcut obiectul judecății reflectă toate criteriile ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor, acestea fiind evaluate, în mod plural, dându-se relevanță și principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu s-a impus reducerea pedepsei.

Totodată, a apreciat că nu este justificată solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate de prima instanță, ca efect al circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., deoarece, pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele legii iar pe de altă parte, prima instanță a valorificat eficient criteriile prevăzute în art. 72 C. pen., considerând justificat că doar o pedeapsă, în cuantumul indicat, va asigura realizarea scopului prevăzut în art. 52 C. pen. Apelul declarat de inculpat a fost apreciat ca fondat sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei accesorii.

Cu privire la pedeapsa accesorie și complementară, în temeiul art. 3 din Protocolul nr. 1. Dreptul de a vota, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența în materie, Hotărârea din 30 martie 2004 „Hirst c. Marea Britanie”, s-a apreciat că, față de natura infracțiunilor care au atras aceste pedepse, nu se impune interzicerea dreptului menționat, inculpatului fiindu-i interzis doar dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G.D. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, în esență, pentru următoarele motive: - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale și asupra tuturor motivelor de apel formulate; - s-a stabilit o încadrare juridică greșită prin reținerea dispozițiilor O.U.G.

nr. 207/2000 cu referire la Decizia nr. 8/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite; - s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnate. A invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10, 17 2 și 18 C. proc. pen. A solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat în cauză pentru ca instanța să se pronunțe cu privire la toate motivele de apel formulate și cu privire la cererile esențiale care sunt de natură să-i garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului; - într-un prim subsidiar, constatându-se că s-a comis o gravă eroare de fapt în stabilirea stării de fapt, să se dispună achitarea sa, în baza disp.

art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen., - într-un ultim subsidiar, să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina sa din infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. motivat de faptul că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 207/2000. Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta: Examinând hotărârea recurată, actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor formulate dar și din oficiu cauza, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (2) și (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., caz pe care urmează a-l analiza, în mod prioritar, criticilor avansate. Textul punctului 10 al art. 385 9 C. proc. pen., cuprinde cazul de casare vizând situația în care „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului”. Acest caz de casare implică două aspecte: primul se referă la situația în care s-a omis de către prima instanță sau de către instanța de apel,să se pronunțe asupra unor probe administrate, iar al doilea aspect are în vedere situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți. În ambele situații trebuie ca probele sau cererile să fi fost de natură a garanta drepturile și de a influența soluția procesului.

Omisiunea esențială se referă la o cerere esențială pentru părți. O asemenea cerere poate fi făcută în fața primei instanței sau a instanței de apel. În cazul în care prima instanță nu s-a pronunțat asupra unei astfel de cereri, este necesar ca în fața instanței de apel, aceeași cerere să se reiterată iar dacă instanța de apel a omis și ea să se pronunțe asupra cererii astfel formulate, ne aflăm în fața unei nulități relative, numai dacă nepronunțarea asupra cererii a influențat și judecata în apel, situație în care este incident cazul de casare examinat. Este de observat că legea prevede ca cererea să „fie de natură” să „influențeze soluția procesului” aspect ce presupune o posibilitate, nu neapărat și o soluționare a cauzei în sensul cerut.

Așadar,dacă instanța nu s-a pronunțat asupra unor asemenea cereri esențiale în desfășurarea și soluționarea cauzei, procedând la judecată, nulitatea relativă operează și afectează hotărârea de fond a cauzei. În speța dedusa judecății, recurentul inculpat a invocat faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de a se verifica incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 47 C. pen., raportat la împrejurarea că s-a aflat în imposibilitate de a respecta înțelegerea cu partea contractantă (dosar apel). Așadar, s-a cerut de către inculpat constatarea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei iar instanța de apel nu s-a preocupat de o astfel de cerere și nici prin motivarea vinovăției inculpatului, nu a exclus o astfel de cauză.

În aceste condiții, ne aflăm în fața unei omisiuni esențiale, deoarece cererea formulată de inculpat este un mijloc de apărare care ar fi putut atrage o altă soluție, cerere asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe, fie prin admiterea, fie prin respingerea ei. Cum acest caz de casare rezultă din încălcarea normelor de procedură penală, aflate sub sancțiunea nulității relative (art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen.), recurentului inculpat i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin casarea hotărârii atacate. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen. instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate aspect care cade sub incidența cazului de casare susmenționat.

Așa fiind, văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. urmează a admite recursul declarat de inculpatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a casa decizia penală atacată și a trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de acesta aceleiași instanțe. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de condamnatul S.G.D. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de condamnatul S.G.D., aceleiași instanțe. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 martie 2012.