ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 650 din 5 octombrie 2010 Tribunalul Arad, secția civilă a

admis în parte acțiunea reclamantei C.A. și a obligat pârâtul Statul Român

reprezentat de M.F.P. București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Arad să-i plătească reclamantei suma echivalentă în lei a 4000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul

reținut că pedeapsa condamnării la închisoare corecțională de 6 ani, în baza art.

209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior suferită de soțul defunct al reclamantei, C.D.

se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Reclamanta, în calitate de soție

supraviețuitoare a persoanei condamnate politic, este îndreptățită la obținerea

de despăgubiri, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Instanța a apreciat că suma de 4.000

euro este în măsură să conducă la o reparație și o satisfacție justă,

echitabilă și rezonabilă din partea statului pentru prejudiciul moral suferit.

S-a ținut seama de drepturile bănești semnificative de care beneficiază

reclamanta în baza Decretului Lege nr. 118/90, începând cu anul 1998.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta și pârâtul.

Reclamanta a susținut că deși legea nu

prevede criterii obiective de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru

daune morale, instanța a acordat u sumă mult prea mică drept despăgubiri pentru

daunele morale suferite de soțul său.

Pârâtul a solicitat respingerea

acțiunii reclamantei având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale temeiul de drept pe care ea și-a întemeiat

acțiunea (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) a încetat să-și mai

producă efecte.

S-a mai susținut că rațiunea

despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o

îmbogățire fără justă cauză, ci reprezintă un remediu echitabil și rezonabil

care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990,

la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009. Chiar și în

jurisprudența CEDO s-a consacrat că acordarea de despăgubiri pentru

daunele morale nu trebuie să ajungă la un cuantum exagerat.

Prin Decizia nr. 401 din 1 martie 2011

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei, a admis

apelul pârâtului și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a examinat apelurile prin prisma motivelor, cât și, din oficiu, sub

aspectul incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale.

S-a reținut că urmare a cererilor

formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe

rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, a

admis această excepție.

Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al

constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea

comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza

căreia s-a concluzionat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada

comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce

la crearea unor situații de incoerentă și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr.

24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea

acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul

existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie

prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că

nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri

de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare

încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a

excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter

general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă și automată a

acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea

despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în

vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate

întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Privită în conținutul său, obligația

de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a

fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este

una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din

angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special

desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că

lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în

perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie

(Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea

din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în

primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral

prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului.

Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul

procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală,

ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător

în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive

politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații

rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei

reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de

indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990,

acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și

cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile

menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a

istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurispmdenței generate de aplicarea

acestui articol.

S-a mai reținut că reclamanta nu avea

un „bun" în sensul jurispmdenței Curții Europene a Drepturilor Omului

generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe

care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci,

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o

puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel

(art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct.

3 C. proc. civ.).

Faptul că statul nu are, potrivit

obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui

„bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici

și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și

obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este

argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare

la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza

Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko

contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).

S-a mai reținut că raportul juridic de

obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009

urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului,

ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin.

(1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie

avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței

pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate de susține că

instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin. (4)

din Constituția României și pe cele ale art. 31 alin. (1) și alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 când a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale este aplicabilă în sensul lipsirii de conținut a art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare a instanței de

apel contravine dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil.

Decizia Curții Constituționale are

efecte doar pentru viitor.

Hotărârea instanței de apel contravine

dispozițiilor art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și

libertăților fundamentale și ale art. 1 al Protocolului 12 adițional la

Convenție, care interzic orice forme de discriminare.

A fost încălcat principiul egalității

în drepturi a cetățenilor, principiu consacrat în art. 16 din Constituție.

Examinând recursul prin prisma

criticilor invocate, se constată că este nefondat urmând a fi respins pentru

următoarele considerente:

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentei

această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a

reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului

citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că

există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta C.A. împotriva Deciziei nr. 401 din 1 martie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2012.