ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1008/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 650 din 5 octombrie 2010 Tribunalul Arad, secția civilă a admis în parte acțiunea reclamantei C.A. și a obligat pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. București, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad să-i plătească reclamantei suma echivalentă în lei a 4000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul reținut că pedeapsa condamnării la închisoare corecțională de 6 ani, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior suferită de soțul defunct al reclamantei, C.D. se încadrează în dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o condamnare cu caracter politic.

Reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare a persoanei condamnate politic, este îndreptățită la obținerea de despăgubiri, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Instanța a apreciat că suma de 4.000 euro este în măsură să conducă la o reparație și o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea statului pentru prejudiciul moral suferit. S-a ținut seama de drepturile bănești semnificative de care beneficiază reclamanta în baza Decretului Lege nr. 118/90, începând cu anul 1998. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul. Reclamanta a susținut că deși legea nu prevede criterii obiective de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, instanța a acordat u sumă mult prea mică drept despăgubiri pentru daunele morale suferite de soțul său.

Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantei având în vedere că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale temeiul de drept pe care ea și-a întemeiat acțiunea (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) a încetat să-și mai producă efecte. S-a mai susținut că rațiunea despăgubirilor pentru daune morale nu trebuie să se constituie într-o îmbogățire fără justă cauză, ci reprezintă un remediu echitabil și rezonabil care, oricum, a fost instituit prin dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, la care face trimitere expresă Legea nr. 221/2009. Chiar și în jurisprudența CEDO s-a consacrat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să ajungă la un cuantum exagerat.

Prin Decizia nr. 401 din 1 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie instanța a examinat apelurile prin prisma motivelor, cât și, din oficiu, sub aspectul incidenței Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. S-a reținut că urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15 noiembrie 2010, a admis această excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerentă și instabilitate.

S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv. Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanta o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.

Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza Ernewein ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurispmdenței generate de aplicarea acestui articol.

S-a mai reținut că reclamanta nu avea un „bun" în sensul jurispmdenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional (nr. 1) la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.). Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun" (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat), iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia). S-a mai reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În criticile dezvoltate de susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituția României și pe cele ale art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992 când a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale este aplicabilă în sensul lipsirii de conținut a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Această interpretare a instanței de apel contravine dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil. Decizia Curții Constituționale are efecte doar pentru viitor.

Hotărârea instanței de apel contravine dispozițiilor art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 1 al Protocolului 12 adițional la Convenție, care interzic orice forme de discriminare. A fost încălcat principiul egalității în drepturi a cetățenilor, principiu consacrat în art. 16 din Constituție. Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, se constată că este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Contrar susținerilor recurentei această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamanta nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva Deciziei nr. 401 din 1 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2012.