ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2025/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2025/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursurilor

comerciale de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Buftea. la data de 2 martie 2005, reclamantul C.L.O. Voluntari a

formulat cerere în grănițuire în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, solicitând

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se stabilească linia de

hotar dintre cele două părți în litigiu și rectificarea cărții funciare a

pârâtei pentru limita de 22.000 m.p.

Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția

inadmisibilității acțiunii, solicitând, pe fond, respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

La termenul din 6 aprilie 2005, au

formulat cerere de intervenție în interes propriu R.V. și

SC B. SA solicitând instanței stabilirea liniei

de hotar între proprietatea pârâtei și proprietatea intervenienților și

rectificarea cărții funciare a pârâtei, în limita de 22.000 m.p. Intervenienta

SC B. SA a arătat că, în prezent, pârâta ocupă abuziv 500 m.p. din terenul

aparținând intervenientei, refuzând să-și retragă limita suprafeței conform

sentinței civile nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 prin care s-a dispus anularea

dreptului de proprietate al pârâtei la limita de 22.000 m.p., invocată și în

acțiunea principală.

La data de 26

aprilie 2005, I.N.C.D.M. București (I.M.T.) a formulat cerere de intervenție în

interes propriu, solicitând stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea sa

și proprietatea pârâtei.

La termenul

din 1 iunie 2005 au fost respinse excepția lipsei calității de reprezentant al

reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii, și s-a dispus unirea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei cu fondul cauzei.

Totodată,

instanța a admis în principiu cele trei cereri de intervenție în interes

propriu formulate în cauză.

Prin

încheierea nr. 7918 din 11 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis cererea de strămutare, cauza fiind strămutată la Judecătoria Medgidia.

Prin sentința nr.

2349 din 5 decembrie 2006, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința nr.

2995/ COM din 25 mai 2007, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței

materiale invocată de reclamant și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei

Medgidia, reținând caracterul civil al cauzei și dispunând înaintarea dosarului

către Curtea de Apel Constanța, în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

Prin sentința

civilă nr. 33/ COM din 22 august 2007, Curtea de Apel Constanța a stabilit

competența Tribunalului Constanța în soluționarea prezentei cauze.

Prin decizia nr.

1066 din 14 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefundat,

recursul declarat de recurentul – reclamant C.L.O. Voluntari împotriva

sentinței nr. 33/ COM din 22 august 2007.

După

înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 4292/118/2005, la

data de 5 mai 2009, a formulat cerere de intervenție în interes propriu, O. Voluntari,

solicitând grănițuirea terenului aparținând pârâtei

SC M. SA, prin limitarea acestuia la

suprafața legal deținută de 22.000 m.p.

Prin încheierea din 14 mai 2009,

tribunalul a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes

propriu, formulată de intervenientul O. Voluntari.

La termenul din data de 29 iunie

2009, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului și a intervenientului O. Voluntari, precum și excepția

prematurității acțiunii principale și a cererii de intervenție în interes

propriu.

Prin încheierea din 15 octombrie

2009, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale

active invocată de pârâtă și a respins excepția prematurității ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1899 din 24

martie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantului C.L. Voluntari și a intervenientului în interes propriu O.

Voluntari, respingând cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție

în interes propriu formulate de aceste părți ca fiind formulate de persoane

fără calitate procesuală activă. Instanța de fond a respins, ca neîntemeiată,

excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă în contradictoriu cu

intervenientul R.V. și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității

procesuale active a intervenienților în interes propriu R.V.,

SC B. SA și I.N.C.D.M. (I.M.T).

Totodată,

tribunalul a admis acțiunea în grănițuire formulată de intervenientul I.M.T. și

cererea intervenienților I.M.T. și

R.V. de rectificare a cărții funciare a pârâtei, în sensul

menționării dreptului de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de 22.000

m.p., și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în grănițuire formulată de

intervenienta

SC B. SA, prin administrator

judiciar

G.G.E. Sprl.

Pe cale de consecință, a fost admisă

în parte cererea pârâtei de obligare a reclamantului și intervenienților la

plata cheltuielilor de judecată și a fost redus onorariul de avocat solicitat

de apărătorul pârâtei, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind respinse,

ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale pârâtei SC M. SA.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că pârâtei i-au fost eliberate succesiv de către

Ministerul Industriei și Comerțului, două certificate de atestare a dreptului

de proprietate, ultimul emis la data de 8 octombrie 1998, dându-i pârâtei în

proprietate suprafața de 65.095 m.p. situată în comuna Voluntari.

Prin sentința civilă nr. 1458 din 29

noiembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, emis la data

de 8 octombrie 1998, în limitele a 43.094 m.p, ca nelegal, la solicitarea mai

multor persoane fizice, printre care și tatăl intervenientului R.V. În

motivarea acestei sentințe, instanța de judecată a reținut că terenul a fost

expropriat în mod abuziv, fiind astfel în mod legal restituit foștilor proprietari

persoane fizice, prin ordine ale P.M. București, emise în aplicarea Legii nr. 18/1991.

În plus, terenul îi fusese dat doar în administrare, nu și în proprietate.

Ca atare, tribunalul a apreciat că,

față de această hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă,

pârâta deține în proprietate doar suprafața de 22.000 m.p., astfel încât se

impune stabilirea limitelor acesteia prin grănițuirea solicitată în prezenta

cauză.

Cât privește excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului C.L. Voluntari și intervenientului O.

Voluntari, invocată de către pârâta SC M. SA, tribunalul a apreciat că aceasta

este întemeiată, întrucât aceste părți nu sunt titularele unui drept de

proprietate sau a altui drept real asupra unui teren învecinat cu terenul

proprietatea pârâtei, pentru a putea formula acțiunea în grănițuire prevăzută

de art. 594 C. civ.

Tribunalul a respins apărarea

reclamantului și a intervenientului O. Voluntari față de excepția lipsei

calității procesuale active, în sensul că are calitate procesuală activă

întrucât trebuie să repună în drepturi foștii proprietari cărora li s-a

reconstituit dreptul de proprietate prin ordinele P.M. București, întrucât

aceștia nu se pot substitui persoanelor fizice care au posibilitatea de a

formula acțiune în nume propriu împotriva pârâtei SC M. SA.

Tribunalul a respins excepția lipsei

calității procesuale active a intervenienților în interes propriu R.V.,

SC B. SA și I.M.T., ca nefondată, reținând că

aceștia sunt proprietarii unor terenuri învecinate cu terenul deținut de pârâta

SC M. SA, conform probelor administrate.

Relativ la excepția autorității de

lucru judecat invocată de pârâtă în raport cu intervenientul R.V., întrucât

cererea acestuia vizează rectificarea cărții funciare a pârâtei, iar sentința nr.

911 din 28 martie 2005 în raport cu care a fost invocată această excepție, a

fost pronunțată într-o acțiune în revendicare, tribunalul a apreciat că aceasta

nu este întemeiată, respingând-o prin încheierea din 20 mai 2006.

Cât privește acțiunea în grănițuire

formulată de intervenientul în nume propriu I.M.T., față de raportul de

expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reținut că pârâta ocupă abuziv

suprafața de 9628 m.p., pentru care nu deține titlu de proprietate, astfel

încât a admis această cerere și a stabilit linia de hotar conform anexei de la

raportul de expertiză întocmit în cauză.

Acțiunea în grănițuire formulată de

intervenienta

SC B. SA a fost respinsă ca

nedovedită, instanța de fond reținând că această parte nu a formulat obiective

în cadrul expertizei efectuată în cauză, astfel încât nu a administrat probe

pentru stabilirea liniei de demarcație între terenul proprietatea sa și terenul

proprietatea pârâtei.

Totodată, față

de hotărârea judecătorească nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și

irevocabilă, prin care s-a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului

de proprietate al pârâtei, tribunalul a admis și cererea intervenienților

R.V.,

SC B. SA și I.M.T. de rectificare a cărții funciare a pârâtei, în

limita suprafeței de 22.000 m.p.

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., instanța a admis în parte cererea pârâtei de obligare

a reclamanților și intervenienților în interes propriu la plata cheltuielilor

de judecată, dispunând reducerea onorariului de avocat al apărătorului ales al

pârâtei

SC M. SA de la

suma de 214.222 lei la 13.500 lei, apreciind că acesta este disproporționat de

mare față de munca îndeplinită în prezenta cauză.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel intervenienta

SC B. SA

Voluntari prin administrator judiciar

G.G.E. Sprl, reclamantul C.L.O. Voluntari

și pârâta SC M. SA.

Prin decizia nr. 120/ COM din 30

septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a anulat, ca netimbrat, apelul

declarat de apelanta – intervenientă

SC B.

SA Voluntari prin administrator judiciar, a respins excepția netimbrării

apelului declarat de apelantul – reclamant

C.L.O. Voluntari, a respins

excepția lipsei calității de reprezentat al apelantului – reclamant, a respins,

ca nefundat, apelul declarat de apelantul – reclamant și a respins, ca nefundat,

apelul declarat de apelanta – pârâtă SC M. SA.

Totodată, instanța de apel a obligat

apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimatul I.N.C.D.M.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că apelul intervenientei în interes propriu

SC B. SA, este netimbrat, motiv pentru care i se

aplică sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

întrucât acțiunea intervenientei din prezenta cauză nu face parte dintre cele

la care se referă art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Cât privește

apelul declarat de apelantul – reclamant C.L.O. Voluntari, instanța de apel a

reținut că acesta este nefondat, întrucât, astfel cum în mod corect a reținut

și prima instanță, conform art. 554 C. civ., grănițuirea intervine între

proprietăți vecine, iar în cauză s-a dovedit că proprietățile celor două părți

nu sunt apropiate, pretențiile apelantului – reclamant putând fi valorificate

doar pe calea unei acțiuni în revendicare. Ca atare, întrucât apelantul –

reclamant nu are calitatea de proprietar al unui teren învecinat cu cel deținut

de pârâtă, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței de fond este

legală sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a

reclamantului, dispozițiile Legii nr. 18/1991 și ale H.G. nr. 834/1991 nefiind

aplicabile în prezenta cauză.

Instanța de

apel a apreciat că și apelul declarat de pârâta

SC M. SA este nefondat, susținerile apelantei –

pârâte relative renunțarea la judecată a intervenienților și aplicarea

dispozițiilor art. 246 alin. (3) privind obligarea acestora la plata

cheltuielilor de judecată fiind nefondate.

Astfel, curtea de apel a apreciat că

intervenientul I.M.T. a investit instanța de judecată cu o cerere de

intervenție în interes propriu având două capete de cerere, respectiv, acțiune

în grănițuire și cerere de rectificare a cărții funciare. Prin urmare, instanța

de apel a respins susținerea apelantei – pârâte în sensul că această pârâtă a

formulat o singură cerere, respectiv, cerere de grănițuire la care ar fi

renunțat. Cât privește renunțarea la judecată, instanța de apel a apreciat că

prima instanță de fond a procedat legal la termenul din data de 4 martie 2010, luând

act doar de renunțarea la judecată formulară de reclamantul C.L.O. Voluntari și

intervenientul O. Voluntari.

Curtea de Apel a respins și

susținerea apelantei – pârâte privind renunțarea intervenientului R.V. la

cererea de intervenție formulată, reținând că, la termenul din 4 martie 2010,

acesta a precizat doar că nu formulează acțiune în revendicare, ci solicită

doar rectificarea cărții funciare.

Ca atare, curtea de apel a reținut

că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ.,

față de intervenienți, întrucât renunțările la judecată de care a luat act instanța

s-au referit în exclusivitate la reclamant și intervenientul O. Voluntari.

Curtea de Apel a respins, ca

nefondate, și motivele invocate de apelanta – pârâtă relative la netemeinicia cererii

în grănițuire a intimatei I.M.T., întrucât aceasta nu ar fi indicat motivele de

fapt și de drept ale cererii, instanța de apel reținând că intervenienta a

indicat art. 584 C. civ., în cuprinsul cererii sale, iar pronunțarea instanței

de fond s-a făcut, oricum, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) raportat

la art. 84 C. proc. civ.

În plus, probele administrate au

dovedit temeinicia pretenției formulate, întrucât delimitarea celor două

proprietăți nu era clară, iar granița dintre cele două proprietăți nu era

marcată în fapt.

Curtea de apel a apreciat ca

temeinică și legală și soluția primei instanțe de fond în ceea ce privește

acțiunea în rectificarea cărții funciare a pârâtei, formulată de intervenienți,

față de sentința civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și

irevocabilă, prin care s-a reținut că pârâta deține legal doar suprafața de

22.000 m.p. hotărârea judecătorească ce are efecte erga omnes, astfel încât

este lipsit de relevanță aspectul dacă intervenienții R.V. și I.M.T. au fost

sau nu părți în litigiul finalizat cu această sentință.

Instanța de apel a respins și

criticile apelantei – pârâte privind soluția instanței de fond de acordare doar

parțială a cheltuielilor de judecată, întrucât intimaților R.V. și I.M.T. nu li

se aplică dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât s-a

reținut că nu au renunțat la judecată, iar aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., privind recalcularea onorariului de avocat al apărătorului

pârâtei este corectă, micșorarea onorariului de avocat al apărătorului neavând

influență asupra dispozițiilor din Statutul profesiei de avocat sau asupra

taxelor și impozitelor deja achitate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, intervenienta

SC B. SA

Voluntari prin administrator judiciar

G.G.E. Sprl, pârâta SC M. SA și

reclamantul C.L.O. Voluntari.

Recurenta – intervenientă

SC B. SA, prin administrator judiciar, a arătat

în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art.

77 din Legea nr. 85/2006, întrucât textul de lege menționat nu limitează

acțiunile ce pot fi introduse de administratorul judiciar și care sunt scutite

de la plata taxelor de timbru.

Recurenta –

intervenientă a arătat că instanța de apel a dispus anularea apelului ca

netimbrat, fără ca apelanta – intimată să fie citată cu mențiunea expresă de

achitare a taxei de timbru, conform art. 36 alin. (1) din Normele Metodologice

de aplicare a Legii nr. 146/1997, apelul intervenientei fiind expediat prin

poștă și cuprinzând mențiunea că apelanta este scutită de la plata taxelor de

timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta –

pârâtă

SC M. SA a

arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9, următoarele:

nelegală în raport cu dispozițiile art. 55 C. proc. civ., întrucât acțiunea

principală formulată de reclamantul C.L.O. Voluntari a fost respinsă pentru

lipsa calității procesuale active, soluție menținută de instanța de apel. Ca

atare, întrucât cererea de intervenție în interes propriu are caracter incident

în raport cu cererea principală, soluționarea acesteia este influențată de

soluția dată cererii principale, fiind o cerere conexă.

arătat pârâta, este nelegală și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 246

C. proc. civ., întrucât intervenienții R.V. și I.N.C.D.M. au renunțat la

judecată în ședință publică din 4 martie 2010, conform încheierii de ședință de

la acel termen .

Recurenta – pârâtă a arătat că

intimatul R.V. a investit instanța cu o singură cerere, rectificarea cărții

funciare a pârâtei, astfel încât renunțarea acestuia nu putea privi decât

această acțiune. La fel și în ceea ce privește cererea intimatului I.M.T. care

a avut un singur capăt de cerere, respectiv, acțiune în grănițuire, această

parte neînvestind instanța de judecată cu o cerere de rectificare a cărții

funciare a pârâtei, cerere asupra căreia, însă, instanțele de fond s-au

pronunțat.

Întrucât renunțarea la judecată este

irevocabilă și necondiționată, partea care renunță la pretențiile sale nu mai

poate decât să formuleze o nouă acțiune în justiție.

Recurenta – pârâtă a învederat că,

având în vedere renunțarea celor două interveniente la cererile formulate,

devin aplicabile dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere

momentul procesual la care au intervenit aceste acte de dispoziție, intimatele

– interveniente urmând a fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către

recurenta – pârâtă.

renunțarea intervenientei I.M.T. la cererea de grănițuire, soluția dată de

instanțele de fond este nelegală, întrucât această cerere nu este întemeiată

nici în fapt și nici în drept, nefiind îndeplinite condițiile acțiunii în

grănițuire, întrucât, în realitate, se invocă lipsa gardului, iar nu a liniei

de hotar.

Nelegală este și soluția pronunțată

în cererea de rectificare a cărții funciare a pârâtei, arată recurenta –

pârâtă, întrucât intervenienta I.M.T. nu a formulat niciodată o atare cerere,

pe care instanțele totuși, s-au pronunțat.

În plus, intervenienții R.V. și

I.M.T. nu au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat sentința nr. 1458 din

28 noiembrie 1999, curtea de apel nedispunând nimic cu privire la menționarea

dreptului de proprietate asupra suprafeței de 22.000 m.p.

Recurenta – pârâtă a arătat că

nelegală este și soluția de rectificare a cărții funciare a pârâtei pronunțată

la solicitarea intimatului R.V. care, în ipoteza afectării posesiei avea la

dispoziție o acțiune posesorie, iar nu o acțiune în rectificare de carte

funciară.

Ca atare, se impune respingerea

cererilor de intervenție în interes propriu, a arătat recurenta – pârâtă și

obligarea intervenienților la plata în întregime a cheltuielilor de judecată

efectuate de către pârâtă.

soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată de către pârâta SC M.

SA, sub un dublul aspect: numărul părților obligate la plata cheltuielilor de

judecată, respectiv, 3 în loc de 5, și calculul cheltuielilor de judecată.

Cât privește numărul părților

obligate la plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă a arătat că,

potrivit art. 246 alin. (3) C. proc. civ., se impunea obligarea la plata

cheltuielilor de judecată și a celor doi intervenienți care au renunțat la

cererile de intervenție formulate, respectiv, R.V. și I.M.T.

Chiar trecând peste aceste

renunțări, față de caracterul nefondat al acestor cereri de intervenție, se

impunea obligarea tuturor intervenienților în interes propriu la plata

cheltuielilor de judecată.

Relativ la cuantumul cheltuielilor de

judecată solicitate de către pârâta – recurentă, a arătat că instanța de fond a

aplicat nelegal dispozițiile art. 274 alin. (3) abrogate implicit.

Astfel, recurenta – pârâtă a arătat

că instanța de fond a redus onorariul de avocat ignorând faptul că acesta

include taxe, impozite și contribuții care nu pot fi reduse de către judecător

conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, conform art. 34 din Legea nr.

51/1995 și art. 133 din Statutul profesiei de avocat, instanțele de judecată nu

pot controla contractul stabilit între avocat și clientul său.

În plus, în speță, nu se aplică

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere miza procesului,

complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, a arătat recurenta –

pârâtă.

Recurentul – reclamant a invocat în

dezvoltarea criticilor de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., învederând că soluția instanțelor de fond de admitere a excepției lipsei

calității procesuale active a reclamantului este nelegală, având în vedere dispozițiile

H.G. nr. 831/1991 și de Legea nr. 18/1990.

Recurentul – reclamant a arătat că

excedentul de teren deținut de pârâtă aparține domeniului privat al localității

Voluntari, reclamantul fiind obligat să efectueze punerea în posesie a

persoanelor căruia li s-a recunoscut dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991.

Pe fondul cauzei, recurentul –

reclamant arată că soluția instanțelor de fond este corectă sub aspectul

reținerii faptului că pârâta deține în proprietate doar suprafața de 22.000 m.p.

I.N.C.D.M. a depus întâmpinare solicitând respingerea

recursului declarat de recurenta – pârâtă ca nefondat și a recursului declarat

de intervenientă și lăsând la aprecierea instanței soluția în recursul declarat

de recurentul – reclamant.

Examinând motivele de nelegalitate

formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul – reclamant

și recurenta – pârâtă sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cât privește recursul declarat de

reclamant, Înalta Curte reține că soluția instanțelor de fond privind admiterea

excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului este legală,

instanțele făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 584 C. civ., care

reglementează condițiile acțiunii în grănițuire. Se reține astfel, că potrivit

normei legale arătate, calitate procesuală activă în acțiunea în grănițuire are

doar titularul unui drept de proprietate sau al altui drept real asupra unui

teren ce se învecinează cu terenul proprietatea părții împotriva căruia a fost

promovată acțiunea în grănițuire. Întrucât recurentul – reclamant nu a probat

în fața instanței că este titularul unui atare drept, soluția instanțelor de

fond este legală și urmează a fi menținută prin respingerea recursului promovat

de această parte.

Susținerea recurentului – reclamant

relativă la aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 831/1991 și ale Legii nr. 18/1991

nu poate fi reținută, având în vedere cadrul procesual stabilit prin promovarea

acțiunii în grănițuire de față și faptul că, persoanelor fizice, în numele

cărora susține recurentul – reclamant promovarea acțiunii de față, li s-a

reconstituit deja dreptul de proprietate, având posibilitatea de a formula

acțiuni în nume personal împotriva pârâtei.

Relativ la recursul declarat de

recurenta – pârâtă, Înalta Curte reține următoarele:

critică de nelegalitate vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 55 C.

proc. civ., având în vedere că acțiunea principală fost respinsă pentru lipsa

calității procesuale active, iar cererea de intervenție este o cerere conexă

fiind în raport de dependență cu cererea principală, este nefondată, întrucât

în speță au fost formulate cereri de intervenție principală, iar nu cereri de

intervenție accesorie. Ca atare, întrucât intervenientul principal invocă un drept

propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată,

fiind îndreptată împotriva ambelor părți inițiale ale procesului, respectiv,

reclamant și pârât, se bucură de independență procesuală atât față de

reclamant, cât și față de pârât, continuând să fie judecată chiar și în ipoteza

în care soluția în cererea principală se întemeiază pe un incident procesual.

recurenta – pârâtă relativ la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 246 C.

proc. civ., privind renunțarea la judecată, având în vedere că intervenienții R.V.

și I.M.T. ar fi renunțat la judecata cererilor de intervenție în ședința

publică din 4 martie 2010, Înalta Curte reține că și această critică este

nefondată.

Astfel, din conținutul încheierii de

ședință din data de 4 martie 2010, din dosarul Tribunalului Constanța, se

reține că instanța de fond a luat act de renunțarea făcută de reclamantă și

intervenientul O. Voluntari, folosind verbul „renunță” doar în raport cu aceste

părți în proces. Cât privește cererea de intervenție formulată de R.V. aceasta

a avut un singur capăt de cerere, respectiv, rectificarea cărții funciare a

pârâtei, pretenție pe care și-a menținut-o în fața primei instanțe de fond la

momentul dezbaterilor, 4 martie 2010, astfel cum transpare din conținutul

încheierii de ședință de la acea dată.

Înalta Curte nu poate primi nici

susținerea recurentei – pârâte privind cererea de intervenție a

intervenientului I.M.T., în sensul că această parte a formulat doar acțiune în

grănițuire la care a renunțat în ședința publică din 4 martie 2010, față de

conținutul încheierii de ședință de la acea dată și față de conținutul cererii

de intervenție în interes propriu cu care această parte a înțeles să

investească instanța de judecată, fila x din dosarul Judecătoriei Buftea,

cerere ce cuprinde două capete de cerere, respectiv, acțiune în grănițuire și

cerere în rectificarea cărții funciare a pârâtei.

De altfel, având în vedere calitatea

acestei interveniente în interes propriu, de persoană juridică, renunțarea la

judecată se putea face fie prin cerere scrisă semnată de reprezentantul părții,

fie verbal, în ședință publică, de avocatul împuternicit cu mandat special în

sensul renunțării la judecată, aspecte neinvocate și neprobate în fața instanțelor

de fond de către recurenta – pârâtă.

Ca atare, reținând că în mod corect

instanțele de fond au reținut neaplicarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C.

proc. civ., față de intervenienții în interes propriu R.V. și I.M.T., Înalta

Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 246 alin.

(3) C. proc. civ., privind obligarea intervenienților la plata cheltuielilor de

judecată către recurenta – pârâtă.

Înalta Curte reține că prima critică

invocată la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs formulate de recurenta –

pârâtă, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această cale

extraordinară de atac, instanțele de fond apreciind că față de probele

administrate, acțiunea în grănițuire a

I.M.T.

este întemeiată, întrucât nu vizează absența gardului, ci absența liniei de

demarcație între cele două proprietăți.

Înalta Curte

va respinge și critica privind pronunțarea instanțelor de fond asupra unei

cereri de rectificare a cărții funciare a pârâtei, cerere pe care

intervenientul în interes propriu I.M.T. nu ar fi formulat-o niciodată, față de

conținutul cererii de intervenție în interes propriu aflat la dosarul

Judecătoriei Buftea și față de menținerea acesteia, conform încheierii de

dezbateri din data de 4 martie 2010 a Tribunalului Constanța.

Înalta Curte

reține legalitatea deciziei instanței de apel cât privește aprecierea

caracterului erga omnes al sentinței nr. 1458 din 28 noiembrie 1999 prin care

s-a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate al pârâtei, astfel încât susținerea recurentei pârâte privind

faptul că intervenienții I.M.T. și

R.V. nu au fost părți în acest proces, este nefondată.

Nu poate fi primită susținerea

recurentei – pârâte în sensul că, prin această sentință, curtea de apel nu a

dispus nimic cu privire la menționarea dreptului de proprietate al pârâtei

asupra suprafeței de 22.000 m.p., întrucât această critică este infirmată de

chiar conținutul acestei hotărâri judecătorești, singura problemă de drept

dedusă judecății în această cauză fiind tocmai limitarea dreptului de

proprietate al pârâtei.

Critica recurentei – pârâte vizând

nelegalitatea soluției de admitere a cererii de rectificare a cărții funciare,

formulată de intervenientul R.V., întrucât în ipoteza tulburării posesiei această

parte ar fi avut la dispoziție o acțiune posesorie, iar nu o acțiune în

rectificare carte funciară, este superfluă, față de titlurile de proprietate

deținute de cele două părți și față de probele administrate în cauză, nefiind

îndeplinite condițiile acțiunii posesorii.

formulată de recurenta – pârâtă privește soluția de acordare parțială a

cheltuielilor de judecată și vizează un dublu aspect, numărul părților obligate

la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă și cuantumul acestora.

În ceea ce privește primul aspect

învederat, relativ la numărul părților care ar fi trebuit să fie obligate la

plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă apreciind că se impune

obligarea tuturor intervenienților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât

intervenienții

I.M.T. și

R.V. au

renunțat la cererile formulate, devenind aplicabile dispozițiile art. 246 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această critică este nefondată față

de argumentele reținute la punctul 2 al motivelor de recurs privind legalitatea

soluțiilor pronunțate de instanțele de fond prin raportare la dispozițiile art.

246 C. proc. civ.

Cât privește cuantumul efectiv al

cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că recurenta – pârâtă critică aplicarea,

în speță, de către instanța de fond a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. și reducerea onorariului de avocat, având în vedere miza procesului, munca

avocatului și complexitatea cauzei.

Înalta Curte, conform unei practici

constantă, reține că aspectele învederate vizează aspecte de netemeinicie ce nu

pot fi analizate în această fază procesuală, reducerea onorariu de avocat fiind

lăsată de legiuitor la dispoziția instanței de judecată care înțelege să aplice

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prin analiza unor elemente de fapt ce țin

de circumstanțierea speței.

Singurul aspect de nelegalitate

invocat în cadrul acestui motiv de recurs, privește încălcarea de către

instanțele de fond a dispozițiilor imperative prevăzute de art. 274 alin. (2) C.

proc. civ., critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, întrucât

ipoteza legală vizată de articolul menționat este ipoteza din art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., onorariul de avocat incluzând toate taxele și contribuțiile

către bugetul de stat, nefiind obiect de reglementare al dispozițiilor art. 274

alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus

invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurentul – reclamant C.L.O. Voluntari și

recurenta – pârâtă SC M. SA.

Cât pentru recursul declarat de

recurenta - intervenientă

SC B. SA, prin

administrator judiciar, Înalta Curte reține în majoritate că recursul declarat

de această parte este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 77

din Legea nr. 85/2006, republicată: „Toate acțiune introduse de administratorul

judiciar sau de lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv

pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru”.

Din interpretarea acestui text de lege, se reține că

legiuitorul a avut în vedere ansamblul acțiunilor formulate de debitor prin

lichidator/ administrator judiciar, fără a face vreo distincție, astfel cum în

mod nelegal a reținut instanța de apel.

Înalta Curte

apreciază că prin folosirea sintagmei „inclusiv pentru recuperarea creanțelor”,

legiuitorul român a extins sfera acțiunilor formulate prin

administrator/lichidator scutite de plata taxei de timbru la toate acțiunile în

justiție, urmărind să împiedice limitarea aplicării acestei dispoziții ale

excepției doar la acțiunile ce privesc recuperarea de creanțe, prin aplicarea mutatis

mutandis a principiului pe care se bazează reglementarea din art. 36 al

aceleiași legi, articol ce privește suspendarea doar a acțiunilor în realizarea

de creanțe.

Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a

interpretat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 cu încălcarea

principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, aprecierea

instanței de apel privind neîncadrarea acțiunii în grănițuire și rectificarea

cărții funciare, în dispozițiile art. 77, neavând suport legal.

În ceea ce

privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., vizând necitarea recurentei – interveniente cu mențiunea de a

achita taxa de timbru legal stabilită, Înalta Curte reține că și acesta este

fondat, întrucât, astfel cum reiese din dovada de citare aflată la fila x din

dosarul instanței de apel, apelanta –

intervenientă nu a fost citată cu

mențiunea expresă de a achita taxa de timbru legal datorată conform art.

36 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 145/1997, republicată.

Pentru

considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate va admite recursul

declarat de recurenta –

intervenientă

SC B. SA prin administrator judiciar, va

casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelului formulat de această parte, menținând celelalte dispoziții

ale deciziei atacate.

În baza art. 274

raportat la art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea

intimatului I.N.C.D.M. București și, în consecință, va obliga recurentul –

reclamant și recurenta – pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către

această parte.

Având în

vedere soluția de casare cu trimitere pronunțată în recursul declarat de

recurenta - intimată, Înalta Curte reține că nu poate fi soluționată cererea

intimatului de obligare a acestei părți la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI și de

recurenta - pârâtă SC M. SA VOLUNTARI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30

septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială,

maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă

recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI și recurenta - pârâtă SC M. SA

VOLUNTARI la câte 167 lei, fiecare, cheltuieli de judecată către intimatul -

intervenient I.N.D.M. Voluntari.

Cu

majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta - intervenientă

SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E. SPRL BUCUREȘTI împotriva

aceleiași decizii, pe care o casează, în parte, și trimite cauza spre

rejudecare a apelului declarat de această parte. Menține celelalte dispoziții

ale deciziei.

Cu opinia separată a doamnei judecător Elena Cârcei

în sensul

:

Respinge recursul declarat de

recurenta - intervenientă SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E.

SPRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 mai 2011.