ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2025/2011

Deliberând asupra recursurilor comerciale de față, reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea. la data de 2 martie 2005, reclamantul C.L.O. Voluntari a formulat cerere în grănițuire în contradictoriu cu pârâta SC M. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se stabilească linia de hotar dintre cele două părți în litigiu și rectificarea cărții funciare a pârâtei pentru limita de 22.000 m.p. Pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii, solicitând, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La termenul din 6 aprilie 2005, au formulat cerere de intervenție în interes propriu R.V.

și SC B. SA solicitând instanței stabilirea liniei de hotar între proprietatea pârâtei și proprietatea intervenienților și rectificarea cărții funciare a pârâtei, în limita de 22.000 m.p. Intervenienta SC B. SA a arătat că, în prezent, pârâta ocupă abuziv 500 m.p. din terenul aparținând intervenientei, refuzând să-și retragă limita suprafeței conform sentinței civile nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 prin care s-a dispus anularea dreptului de proprietate al pârâtei la limita de 22.000 m.p., invocată și în acțiunea principală. La data de 26 aprilie 2005, I.N.C.D.M. București (I.M.T.) a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea sa și proprietatea pârâtei.

La termenul din 1 iunie 2005 au fost respinse excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei și excepția inadmisibilității acțiunii, și s-a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei cu fondul cauzei. Totodată, instanța a admis în principiu cele trei cereri de intervenție în interes propriu formulate în cauză. Prin încheierea nr. 7918 din 11 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare, cauza fiind strămutată la Judecătoria Medgidia. Prin sentința nr. 2349 din 5 decembrie 2006, Judecătoria Medgidia a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința nr. 2995/ COM din 25 mai 2007, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale invocată de reclamant și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Medgidia, reținând caracterul civil al cauzei și dispunând înaintarea dosarului către Curtea de Apel Constanța, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Prin sentința civilă nr. 33/ COM din 22 august 2007, Curtea de Apel Constanța a stabilit competența Tribunalului Constanța în soluționarea prezentei cauze. Prin decizia nr. 1066 din 14 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefundat, recursul declarat de recurentul – reclamant C.L.O.

Voluntari împotriva sentinței nr. 33/ COM din 22 august 2007. După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 4292/118/2005, la data de 5 mai 2009, a formulat cerere de intervenție în interes propriu, O. Voluntari, solicitând grănițuirea terenului aparținând pârâtei SC M. SA, prin limitarea acestuia la suprafața legal deținută de 22.000 m.p. Prin încheierea din 14 mai 2009, tribunalul a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientul O. Voluntari. La termenul din data de 29 iunie 2009, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și a intervenientului O. Voluntari, precum și excepția prematurității acțiunii principale și a cererii de intervenție în interes propriu.

Prin încheierea din 15 octombrie 2009, tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă și a respins excepția prematurității ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 1899 din 24 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C.L. Voluntari și a intervenientului în interes propriu O. Voluntari, respingând cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu formulate de aceste părți ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă. Instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă în contradictoriu cu intervenientul R.V.

și a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților în interes propriu R.V., SC B. SA și I.N.C.D.M. (I.M.T). Totodată, tribunalul a admis acțiunea în grănițuire formulată de intervenientul I.M.T. și cererea intervenienților I.M.T. și R.V. de rectificare a cărții funciare a pârâtei, în sensul menționării dreptului de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de 22.000 m.p., și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în grănițuire formulată de intervenienta SC B. SA, prin administrator judiciar G.G.E. Sprl. Pe cale de consecință, a fost admisă în parte cererea pârâtei de obligare a reclamantului și intervenienților la plata cheltuielilor de judecată și a fost redus onorariul de avocat solicitat de apărătorul pârâtei, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale pârâtei SC M. SA. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că pârâtei i-au fost eliberate succesiv de către Ministerul Industriei și Comerțului, două certificate de atestare a dreptului de proprietate, ultimul emis la data de 8 octombrie 1998, dându-i pârâtei în proprietate suprafața de 65.095 m.p. situată în comuna Voluntari. Prin sentința civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, emis la data de 8 octombrie 1998, în limitele a 43.094 m.p, ca nelegal, la solicitarea mai multor persoane fizice, printre care și tatăl intervenientului R.V.

În motivarea acestei sentințe, instanța de judecată a reținut că terenul a fost expropriat în mod abuziv, fiind astfel în mod legal restituit foștilor proprietari persoane fizice, prin ordine ale P.M. București, emise în aplicarea Legii nr. 18/1991. În plus, terenul îi fusese dat doar în administrare, nu și în proprietate. Ca atare, tribunalul a apreciat că, față de această hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, pârâta deține în proprietate doar suprafața de 22.000 m.p., astfel încât se impune stabilirea limitelor acesteia prin grănițuirea solicitată în prezenta cauză. Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C.L.

Voluntari și intervenientului O. Voluntari, invocată de către pârâta SC M. SA, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât aceste părți nu sunt titularele unui drept de proprietate sau a altui drept real asupra unui teren învecinat cu terenul proprietatea pârâtei, pentru a putea formula acțiunea în grănițuire prevăzută de art. 594 C. civ. Tribunalul a respins apărarea reclamantului și a intervenientului O. Voluntari față de excepția lipsei calității procesuale active, în sensul că are calitate procesuală activă întrucât trebuie să repună în drepturi foștii proprietari cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate prin ordinele P.M. București, întrucât aceștia nu se pot substitui persoanelor fizice care au posibilitatea de a formula acțiune în nume propriu împotriva pârâtei SC M. SA.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților în interes propriu R.V., SC B. SA și I.M.T., ca nefondată, reținând că aceștia sunt proprietarii unor terenuri învecinate cu terenul deținut de pârâta SC M. SA, conform probelor administrate.

Relativ la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă în raport cu intervenientul R.V., întrucât cererea acestuia vizează rectificarea cărții funciare a pârâtei, iar sentința nr. 911 din 28 martie 2005 în raport cu care a fost invocată această excepție, a fost pronunțată într-o acțiune în revendicare, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată, respingând-o prin încheierea din 20 mai 2006. Cât privește acțiunea în grănițuire formulată de intervenientul în nume propriu I.M.T., față de raportul de expertiză întocmit în cauză, tribunalul a reținut că pârâta ocupă abuziv suprafața de 9628 m.p., pentru care nu deține titlu de proprietate, astfel încât a admis această cerere și a stabilit linia de hotar conform anexei de la raportul de expertiză întocmit în cauză.

Acțiunea în grănițuire formulată de intervenienta SC B. SA a fost respinsă ca nedovedită, instanța de fond reținând că această parte nu a formulat obiective în cadrul expertizei efectuată în cauză, astfel încât nu a administrat probe pentru stabilirea liniei de demarcație între terenul proprietatea sa și terenul proprietatea pârâtei. Totodată, față de hotărârea judecătorească nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și irevocabilă, prin care s-a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, tribunalul a admis și cererea intervenienților R.V., SC B. SA și I.M.T. de rectificare a cărții funciare a pârâtei, în limita suprafeței de 22.000 m.p. În baza art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța a admis în parte cererea pârâtei de obligare a reclamanților și intervenienților în interes propriu la plata cheltuielilor de judecată, dispunând reducerea onorariului de avocat al apărătorului ales al pârâtei SC M. SA de la suma de 214.222 lei la 13.500 lei, apreciind că acesta este disproporționat de mare față de munca îndeplinită în prezenta cauză. Împotriva acestei sentințe au declarat apel intervenienta SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar G.G.E. Sprl, reclamantul C.L.O. Voluntari și pârâta SC M. SA. Prin decizia nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelanta – intervenientă SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar, a respins excepția netimbrării apelului declarat de apelantul – reclamant C.L.O.

Voluntari, a respins excepția lipsei calității de reprezentat al apelantului – reclamant, a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelantul – reclamant și a respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanta – pârâtă SC M. SA. Totodată, instanța de apel a obligat apelanții la plata cheltuielilor de judecată către intimatul I.N.C.D.M. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că apelul intervenientei în interes propriu SC B. SA, este netimbrat, motiv pentru care i se aplică sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea intervenientei din prezenta cauză nu face parte dintre cele la care se referă art. 77 din Legea nr. 85/2006. Cât privește apelul declarat de apelantul – reclamant C.L.O.

Voluntari, instanța de apel a reținut că acesta este nefondat, întrucât, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, conform art. 554 C. civ., grănițuirea intervine între proprietăți vecine, iar în cauză s-a dovedit că proprietățile celor două părți nu sunt apropiate, pretențiile apelantului – reclamant putând fi valorificate doar pe calea unei acțiuni în revendicare. Ca atare, întrucât apelantul – reclamant nu are calitatea de proprietar al unui teren învecinat cu cel deținut de pârâtă, instanța de apel a apreciat că hotărârea instanței de fond este legală sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, dispozițiile Legii nr. 18/1991 și ale H.G.

nr. 834/1991 nefiind aplicabile în prezenta cauză. Instanța de apel a apreciat că și apelul declarat de pârâta SC M. SA este nefondat, susținerile apelantei – pârâte relative renunțarea la judecată a intervenienților și aplicarea dispozițiilor art. 246 alin. (3) privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată fiind nefondate. Astfel, curtea de apel a apreciat că intervenientul I.M.T. a investit instanța de judecată cu o cerere de intervenție în interes propriu având două capete de cerere, respectiv, acțiune în grănițuire și cerere de rectificare a cărții funciare. Prin urmare, instanța de apel a respins susținerea apelantei – pârâte în sensul că această pârâtă a formulat o singură cerere, respectiv, cerere de grănițuire la care ar fi renunțat.

Cât privește renunțarea la judecată, instanța de apel a apreciat că prima instanță de fond a procedat legal la termenul din data de 4 martie 2010, luând act doar de renunțarea la judecată formulară de reclamantul C.L.O. Voluntari și intervenientul O. Voluntari. Curtea de Apel a respins și susținerea apelantei – pârâte privind renunțarea intervenientului R.V. la cererea de intervenție formulată, reținând că, la termenul din 4 martie 2010, acesta a precizat doar că nu formulează acțiune în revendicare, ci solicită doar rectificarea cărții funciare. Ca atare, curtea de apel a reținut că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., față de intervenienți, întrucât renunțările la judecată de care a luat act instanța s-au referit în exclusivitate la reclamant și intervenientul O. Voluntari.

Curtea de Apel a respins, ca nefondate, și motivele invocate de apelanta – pârâtă relative la netemeinicia cererii în grănițuire a intimatei I.M.T., întrucât aceasta nu ar fi indicat motivele de fapt și de drept ale cererii, instanța de apel reținând că intervenienta a indicat art. 584 C. civ., în cuprinsul cererii sale, iar pronunțarea instanței de fond s-a făcut, oricum, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) raportat la art. 84 C. proc. civ. În plus, probele administrate au dovedit temeinicia pretenției formulate, întrucât delimitarea celor două proprietăți nu era clară, iar granița dintre cele două proprietăți nu era marcată în fapt.

Curtea de apel a apreciat ca temeinică și legală și soluția primei instanțe de fond în ceea ce privește acțiunea în rectificarea cărții funciare a pârâtei, formulată de intervenienți, față de sentința civilă nr. 1458 din 29 noiembrie 1999, definitivă și irevocabilă, prin care s-a reținut că pârâta deține legal doar suprafața de 22.000 m.p. hotărârea judecătorească ce are efecte erga omnes, astfel încât este lipsit de relevanță aspectul dacă intervenienții R.V. și I.M.T. au fost sau nu părți în litigiul finalizat cu această sentință. Instanța de apel a respins și criticile apelantei – pârâte privind soluția instanței de fond de acordare doar parțială a cheltuielilor de judecată, întrucât intimaților R.V.

și I.M.T. nu li se aplică dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât s-a reținut că nu au renunțat la judecată, iar aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., privind recalcularea onorariului de avocat al apărătorului pârâtei este corectă, micșorarea onorariului de avocat al apărătorului neavând influență asupra dispozițiilor din Statutul profesiei de avocat sau asupra taxelor și impozitelor deja achitate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, intervenienta SC B. SA Voluntari prin administrator judiciar G.G.E. Sprl, pârâta SC M. SA și reclamantul C.L.O. Voluntari. Recurenta – intervenientă SC B. SA, prin administrator judiciar, a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, întrucât textul de lege menționat nu limitează acțiunile ce pot fi introduse de administratorul judiciar și care sunt scutite de la plata taxelor de timbru. Recurenta – intervenientă a arătat că instanța de apel a dispus anularea apelului ca netimbrat, fără ca apelanta – intimată să fie citată cu mențiunea expresă de achitare a taxei de timbru, conform art. 36 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, apelul intervenientei fiind expediat prin poștă și cuprinzând mențiunea că apelanta este scutită de la plata taxelor de timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006. Recurenta – pârâtă SC M. SA a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, următoarele: 1. Decizia instanței de apel este nelegală în raport cu dispozițiile art. 55 C. proc.

civ., întrucât acțiunea principală formulată de reclamantul C.L.O. Voluntari a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, soluție menținută de instanța de apel. Ca atare, întrucât cererea de intervenție în interes propriu are caracter incident în raport cu cererea principală, soluționarea acesteia este influențată de soluția dată cererii principale, fiind o cerere conexă. 2. Soluția instanței de apel, a arătat pârâta, este nelegală și din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., întrucât intervenienții R.V. și I.N.C.D.M. au renunțat la judecată în ședință publică din 4 martie 2010, conform încheierii de ședință de la acel termen . Recurenta – pârâtă a arătat că intimatul R.V.

a investit instanța cu o singură cerere, rectificarea cărții funciare a pârâtei, astfel încât renunțarea acestuia nu putea privi decât această acțiune. La fel și în ceea ce privește cererea intimatului I.M.T. care a avut un singur capăt de cerere, respectiv, acțiune în grănițuire, această parte neînvestind instanța de judecată cu o cerere de rectificare a cărții funciare a pârâtei, cerere asupra căreia, însă, instanțele de fond s-au pronunțat. Întrucât renunțarea la judecată este irevocabilă și necondiționată, partea care renunță la pretențiile sale nu mai poate decât să formuleze o nouă acțiune în justiție. Recurenta – pârâtă a învederat că, având în vedere renunțarea celor două interveniente la cererile formulate, devin aplicabile dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc.

civ., având în vedere momentul procesual la care au intervenit aceste acte de dispoziție, intimatele – interveniente urmând a fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către recurenta – pârâtă. 3. Chiar dacă s-ar trece peste renunțarea intervenientei I.M.T. la cererea de grănițuire, soluția dată de instanțele de fond este nelegală, întrucât această cerere nu este întemeiată nici în fapt și nici în drept, nefiind îndeplinite condițiile acțiunii în grănițuire, întrucât, în realitate, se invocă lipsa gardului, iar nu a liniei de hotar. Nelegală este și soluția pronunțată în cererea de rectificare a cărții funciare a pârâtei, arată recurenta – pârâtă, întrucât intervenienta I.M.T. nu a formulat niciodată o atare cerere, pe care instanțele totuși, s-au pronunțat.

În plus, intervenienții R.V. și I.M.T. nu au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat sentința nr. 1458 din 28 noiembrie 1999, curtea de apel nedispunând nimic cu privire la menționarea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 22.000 m.p. Recurenta – pârâtă a arătat că nelegală este și soluția de rectificare a cărții funciare a pârâtei pronunțată la solicitarea intimatului R.V. care, în ipoteza afectării posesiei avea la dispoziție o acțiune posesorie, iar nu o acțiune în rectificare de carte funciară. Ca atare, se impune respingerea cererilor de intervenție în interes propriu, a arătat recurenta – pârâtă și obligarea intervenienților la plata în întregime a cheltuielilor de judecată efectuate de către pârâtă.

5. Recurenta – pârâtă a criticat și soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată de către pârâta SC M. SA, sub un dublul aspect: numărul părților obligate la plata cheltuielilor de judecată, respectiv, 3 în loc de 5, și calculul cheltuielilor de judecată. Cât privește numărul părților obligate la plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă a arătat că, potrivit art. 246 alin. (3) C. proc. civ., se impunea obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a celor doi intervenienți care au renunțat la cererile de intervenție formulate, respectiv, R.V. și I.M.T. Chiar trecând peste aceste renunțări, față de caracterul nefondat al acestor cereri de intervenție, se impunea obligarea tuturor intervenienților în interes propriu la plata cheltuielilor de judecată.

Relativ la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâta – recurentă, a arătat că instanța de fond a aplicat nelegal dispozițiile art. 274 alin. (3) abrogate implicit. Astfel, recurenta – pârâtă a arătat că instanța de fond a redus onorariul de avocat ignorând faptul că acesta include taxe, impozite și contribuții care nu pot fi reduse de către judecător conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, conform art. 34 din Legea nr. 51/1995 și art. 133 din Statutul profesiei de avocat, instanțele de judecată nu pot controla contractul stabilit între avocat și clientul său. În plus, în speță, nu se aplică dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere miza procesului, complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, a arătat recurenta – pârâtă.

Recurentul – reclamant a invocat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că soluția instanțelor de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului este nelegală, având în vedere dispozițiile H.G. nr. 831/1991 și de Legea nr. 18/1990. Recurentul – reclamant a arătat că excedentul de teren deținut de pârâtă aparține domeniului privat al localității Voluntari, reclamantul fiind obligat să efectueze punerea în posesie a persoanelor căruia li s-a recunoscut dreptul de proprietate, conform Legii nr. 18/1991. Pe fondul cauzei, recurentul – reclamant arată că soluția instanțelor de fond este corectă sub aspectul reținerii faptului că pârâta deține în proprietate doar suprafața de 22.000 m.p.

I.N.C.D.M. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de recurenta – pârâtă ca nefondat și a recursului declarat de intervenientă și lăsând la aprecierea instanței soluția în recursul declarat de recurentul – reclamant. Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul – reclamant și recurenta – pârâtă sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cât privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte reține că soluția instanțelor de fond privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului este legală, instanțele făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 584 C. civ., care reglementează condițiile acțiunii în grănițuire.

Se reține astfel, că potrivit normei legale arătate, calitate procesuală activă în acțiunea în grănițuire are doar titularul unui drept de proprietate sau al altui drept real asupra unui teren ce se învecinează cu terenul proprietatea părții împotriva căruia a fost promovată acțiunea în grănițuire. Întrucât recurentul – reclamant nu a probat în fața instanței că este titularul unui atare drept, soluția instanțelor de fond este legală și urmează a fi menținută prin respingerea recursului promovat de această parte. Susținerea recurentului – reclamant relativă la aplicarea dispozițiilor H.G.

nr. 831/1991 și ale Legii nr. 18/1991 nu poate fi reținută, având în vedere cadrul procesual stabilit prin promovarea acțiunii în grănițuire de față și faptul că, persoanelor fizice, în numele cărora susține recurentul – reclamant promovarea acțiunii de față, li s-a reconstituit deja dreptul de proprietate, având posibilitatea de a formula acțiuni în nume personal împotriva pârâtei. Relativ la recursul declarat de recurenta – pârâtă, Înalta Curte reține următoarele: 1. Înalta Curte reține că prima critică de nelegalitate vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 55 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea principală fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, iar cererea de intervenție este o cerere conexă fiind în raport de dependență cu cererea principală, este nefondată, întrucât în speță au fost formulate cereri de intervenție principală, iar nu cereri de intervenție accesorie.

Ca atare, întrucât intervenientul principal invocă un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, fiind îndreptată împotriva ambelor părți inițiale ale procesului, respectiv, reclamant și pârât, se bucură de independență procesuală atât față de reclamant, cât și față de pârât, continuând să fie judecată chiar și în ipoteza în care soluția în cererea principală se întemeiază pe un incident procesual. 2. Cât privește motivul invocat de recurenta – pârâtă relativ la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., privind renunțarea la judecată, având în vedere că intervenienții R.V. și I.M.T. ar fi renunțat la judecata cererilor de intervenție în ședința publică din 4 martie 2010, Înalta Curte reține că și această critică este nefondată.

Astfel, din conținutul încheierii de ședință din data de 4 martie 2010, din dosarul Tribunalului Constanța, se reține că instanța de fond a luat act de renunțarea făcută de reclamantă și intervenientul O. Voluntari, folosind verbul „renunță” doar în raport cu aceste părți în proces. Cât privește cererea de intervenție formulată de R.V. aceasta a avut un singur capăt de cerere, respectiv, rectificarea cărții funciare a pârâtei, pretenție pe care și-a menținut-o în fața primei instanțe de fond la momentul dezbaterilor, 4 martie 2010, astfel cum transpare din conținutul încheierii de ședință de la acea dată.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerea recurentei – pârâte privind cererea de intervenție a intervenientului I.M.T., în sensul că această parte a formulat doar acțiune în grănițuire la care a renunțat în ședința publică din 4 martie 2010, față de conținutul încheierii de ședință de la acea dată și față de conținutul cererii de intervenție în interes propriu cu care această parte a înțeles să investească instanța de judecată, fila x din dosarul Judecătoriei Buftea, cerere ce cuprinde două capete de cerere, respectiv, acțiune în grănițuire și cerere în rectificarea cărții funciare a pârâtei.

De altfel, având în vedere calitatea acestei interveniente în interes propriu, de persoană juridică, renunțarea la judecată se putea face fie prin cerere scrisă semnată de reprezentantul părții, fie verbal, în ședință publică, de avocatul împuternicit cu mandat special în sensul renunțării la judecată, aspecte neinvocate și neprobate în fața instanțelor de fond de către recurenta – pârâtă. Ca atare, reținând că în mod corect instanțele de fond au reținut neaplicarea dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., față de intervenienții în interes propriu R.V. și I.M.T., Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., privind obligarea intervenienților la plata cheltuielilor de judecată către recurenta – pârâtă.

Înalta Curte reține că prima critică invocată la pct. 3 din cadrul motivelor de recurs formulate de recurenta – pârâtă, vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac, instanțele de fond apreciind că față de probele administrate, acțiunea în grănițuire a I.M.T. este întemeiată, întrucât nu vizează absența gardului, ci absența liniei de demarcație între cele două proprietăți. Înalta Curte va respinge și critica privind pronunțarea instanțelor de fond asupra unei cereri de rectificare a cărții funciare a pârâtei, cerere pe care intervenientul în interes propriu I.M.T. nu ar fi formulat-o niciodată, față de conținutul cererii de intervenție în interes propriu aflat la dosarul Judecătoriei Buftea și față de menținerea acesteia, conform încheierii de dezbateri din data de 4 martie 2010 a Tribunalului Constanța.

Înalta Curte reține legalitatea deciziei instanței de apel cât privește aprecierea caracterului erga omnes al sentinței nr. 1458 din 28 noiembrie 1999 prin care s-a dispus anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei, astfel încât susținerea recurentei pârâte privind faptul că intervenienții I.M.T. și R.V. nu au fost părți în acest proces, este nefondată. Nu poate fi primită susținerea recurentei – pârâte în sensul că, prin această sentință, curtea de apel nu a dispus nimic cu privire la menționarea dreptului de proprietate al pârâtei asupra suprafeței de 22.000 m.p., întrucât această critică este infirmată de chiar conținutul acestei hotărâri judecătorești, singura problemă de drept dedusă judecății în această cauză fiind tocmai limitarea dreptului de proprietate al pârâtei.

Critica recurentei – pârâte vizând nelegalitatea soluției de admitere a cererii de rectificare a cărții funciare, formulată de intervenientul R.V., întrucât în ipoteza tulburării posesiei această parte ar fi avut la dispoziție o acțiune posesorie, iar nu o acțiune în rectificare carte funciară, este superfluă, față de titlurile de proprietate deținute de cele două părți și față de probele administrate în cauză, nefiind îndeplinite condițiile acțiunii posesorii. 5. Ultima critică de nelegalitate formulată de recurenta – pârâtă privește soluția de acordare parțială a cheltuielilor de judecată și vizează un dublu aspect, numărul părților obligate la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă și cuantumul acestora.

În ceea ce privește primul aspect învederat, relativ la numărul părților care ar fi trebuit să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată, recurenta – pârâtă apreciind că se impune obligarea tuturor intervenienților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât intervenienții I.M.T. și R.V. au renunțat la cererile formulate, devenind aplicabile dispozițiile art. 246 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că această critică este nefondată față de argumentele reținute la punctul 2 al motivelor de recurs privind legalitatea soluțiilor pronunțate de instanțele de fond prin raportare la dispozițiile art. 246 C. proc. civ. Cât privește cuantumul efectiv al cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că recurenta – pârâtă critică aplicarea, în speță, de către instanța de fond a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. și reducerea onorariului de avocat, având în vedere miza procesului, munca avocatului și complexitatea cauzei. Înalta Curte, conform unei practici constantă, reține că aspectele învederate vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, reducerea onorariu de avocat fiind lăsată de legiuitor la dispoziția instanței de judecată care înțelege să aplice dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prin analiza unor elemente de fapt ce țin de circumstanțierea speței. Singurul aspect de nelegalitate invocat în cadrul acestui motiv de recurs, privește încălcarea de către instanțele de fond a dispozițiilor imperative prevăzute de art. 274 alin. (2) C. proc. civ., critică pe care Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, întrucât ipoteza legală vizată de articolul menționat este ipoteza din art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., onorariul de avocat incluzând toate taxele și contribuțiile către bugetul de stat, nefiind obiect de reglementare al dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul – reclamant C.L.O. Voluntari și recurenta – pârâtă SC M. SA. Cât pentru recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA, prin administrator judiciar, Înalta Curte reține în majoritate că recursul declarat de această parte este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 77 din Legea nr. 85/2006, republicată: „Toate acțiune introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru”.

Din interpretarea acestui text de lege, se reține că legiuitorul a avut în vedere ansamblul acțiunilor formulate de debitor prin lichidator/ administrator judiciar, fără a face vreo distincție, astfel cum în mod nelegal a reținut instanța de apel. Înalta Curte apreciază că prin folosirea sintagmei „inclusiv pentru recuperarea creanțelor”, legiuitorul român a extins sfera acțiunilor formulate prin administrator/lichidator scutite de plata taxei de timbru la toate acțiunile în justiție, urmărind să împiedice limitarea aplicării acestei dispoziții ale excepției doar la acțiunile ce privesc recuperarea de creanțe, prin aplicarea mutatis mutandis a principiului pe care se bazează reglementarea din art. 36 al aceleiași legi, articol ce privește suspendarea doar a acțiunilor în realizarea de creanțe.

Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 cu încălcarea principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, aprecierea instanței de apel privind neîncadrarea acțiunii în grănițuire și rectificarea cărții funciare, în dispozițiile art. 77, neavând suport legal. În ceea ce privește motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizând necitarea recurentei – interveniente cu mențiunea de a achita taxa de timbru legal stabilită, Înalta Curte reține că și acesta este fondat, întrucât, astfel cum reiese din dovada de citare aflată la fila x din dosarul instanței de apel, apelanta – intervenientă nu a fost citată cu mențiunea expresă de a achita taxa de timbru legal datorată conform art. 36 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 145/1997, republicată.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în majoritate va admite recursul declarat de recurenta – intervenientă SC B. SA prin administrator judiciar, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului formulat de această parte, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate. În baza art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., Înalta Curte va admite în parte cererea intimatului I.N.C.D.M. București și, în consecință, va obliga recurentul – reclamant și recurenta – pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către această parte. Având în vedere soluția de casare cu trimitere pronunțată în recursul declarat de recurenta - intimată, Înalta Curte reține că nu poate fi soluționată cererea intimatului de obligare a acestei părți la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI și de recurenta - pârâtă SC M. SA VOLUNTARI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurentul - reclamant C.L.O. VOLUNTARI și recurenta - pârâtă SC M. SA VOLUNTARI la câte 167 lei, fiecare, cheltuieli de judecată către intimatul - intervenient I.N.D.M. Voluntari. Cu majoritate: Admite recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E. SPRL BUCUREȘTI împotriva aceleiași decizii, pe care o casează, în parte, și trimite cauza spre rejudecare a apelului declarat de această parte.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Cu opinia separată a doamnei judecător Elena Cârcei în sensul : Respinge recursul declarat de recurenta - intervenientă SC B. SA VOLUNTARI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR G.G.E. SPRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 120/ COM din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.