ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 740/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 740/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 25 aprilie 2008, D.V.B. a

chemat în judecată A.V.A.S., solicitând obligarea acesteia să-și retragă

decizia nr. 98 din 9 aprilie 2008 și acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent cu privire la imobilul din Ploiești, str. Buna Vestire, (teren în

suprafață de 220 mp și construcțiile de pe acesta, cu destinație de magazin și

bodegă).

În motivarea cererii,

s-a arătat că autorul reclamantului - D.T.V. - a dobândit în proprietate,

conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3168 din 10 iunie 1931

de Tribunalul Prahova, imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire, compus

din teren în suprafață de 550 mp și anexe, pe acest teren fiind edificate, pe

baza autorizațiilor emise de Primăria Ploiești, o cameră de 16 mp, cu o terasă

de 40 mp în care a fost deschisă o bodegă. În anul 1952, tatăl reclamantului a

fost nevoit să cedeze imobilul în care funcționa respectiva bodegă Trustului

Alimentației Publice Ploiești, dată fiind imposibilitatea achitării impozitului

ce a avea un cuantum foarte ridicat.

Cu toate acestea,

prin decizia nr. 98/2008, pârâta A.V.A.S. a respins notificarea, cu motivarea

că petentul nu a probat preluarea abuzivă a imobilului revendicat.

Prin sentința civilă nr.

880 din  26 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

contestația, a anulat decizia nr. 98/2008 a A.V.A.S. și a obligat pe pârâtă să

emită o nouă decizie motivată, cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești,

pentru imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire, jud. Prahova, alcătuit

din teren și construcțiile aflate pe acesta, cu destinația de magazin și

bodegă, conform identificării și evaluărilor făcute prin rapoartele de

expertiză tehnică întocmite în cauză.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că imobilul menționat a fost

achiziționat pe bază de act autentic notarial la data de 10 iunie 1931, de

către tatăl reclamantului (D.T.V.) care ulterior, pe bază de autorizație, a

edificat pe teren și alte construcții (respectiv, o cameră și o prăvălie cu o

terasă).

Prin hotărârea nr. 591/1952,

pronunțată de Judecătoria Ploiești, s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare

silită pentru neplata impozitului în sumă de 16.051 lei, în baza Decretului nr.

224/1951.

Tribunalul a

considerat că este întemeiată contestația reclamantului împotriva deciziei

A.V.A.S, de respingere a notificării transmise în baza Legii nr. 10/2001,

acesta având calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin

echivalent, iar imobilul în litigiu încadrându-se în categoria bunurilor

preluate abuziv, menționate în art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S., care a susținut că în cauză nu s-a

dovedit preluarea abuzivă de către stat a imobilului, din dispozitivul Cărții

de Judecată Civilă nr. 591 din 02 iulie 1952, pronunțată de Judecătoria

Populară Mixtă Ploiești, rezultând că acesta a fost scos la licitație pentru

recuperarea unor creanțe fiscale.

De asemenea, s-a

arătat că nu există niciun temei legal prin care pârâta să fie obligată la

emiterea deciziei motivate cu propunere de acordare despăgubiri bănești și nici

la plata efectivă a despăgubirilor bănești, așa încât este nelegală și

administrarea probei cu expertiză în cauză.

Au fost formulate

critici și în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată.

Intimatul a depus

cerere de aderare la apel, prin care a solicitat modificarea sentinței în

sensul de a se menționa că despăgubirile se stabilesc potrivit Titlului VII din

Legea nr. 247/2005 și să se identifice componența imobilului, astfel cum a fost

identificat și delimitat în schița - anexă la raportul de expertiză topografică

întocmit în dosarul de primă instanță.

Prin decizia nr. 180/

A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat. A fost admisă cererea de

aderare la apel a reclamantului și schimbată în parte sentința, în sensul

obligării pârâtei să emită o nouă decizie motivată cu propuneri de despăgubiri

bănești, astfel cum sunt stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru

imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire nr. 139, alcătuit din teren în

suprafață de 212 mp, identificat prin raportul de expertiză și construcțiile

existente pe acest teren, cu destinația actuală de spațiu comercial, în

suprafață totală de 128,49 mp. Au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect, tribunalul a constatat

preluarea abuzivă a bunului de către stat, având în vedere că nu au fost

respectate înseși prevederile și procedurile reglementate de Decretul nr. 224/1951,

în temeiul căruia s-a făcut preluarea - referitoare la întocmirea

procesului-verbal de sechestru, la posibilitatea pentru petent de a plăti suma

datorată în termen de 10 zile de la aplicarea sechestrului, la întocmirea

publicațiilor de vânzare, cu descrierea și evaluarea imobilului.

De altfel, Decretul nr.

224/1951, era neconstituțional chiar în raport de dispozițiile Constituției de la

1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.

În același timp, s-a

constatat că, întrucât imobilul se află în proprietatea SC A.U. SRL, față de

prevederile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, contestatorul este

îndreptățit doar la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, s-a

reținut că instanța de fond nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susține apelanta pârâtă, întrucât

aceasta nu a fost obligată să plătească despăgubirile ce se cuvin

contestatorului în temeiul acestei legi. Prin obligarea apelantei de a emite

decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în

Ploiești, str. Buna Vestire, jud. Prahova, nu sunt nesocotite prevederile legii

noi și nici atribuțiile Comisiei Centrale, care va fi sesizată cu analizarea

acestei propuneri în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2),

finalizată prin emiterea raportului de evaluare (ce va conține cuantumul despăgubirilor

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire).

Cât privește critica

ce a vizat obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată,

Curtea a reținut că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care

cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată” și că acest text instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce

cade în pretenții.

Prin urmare, la baza

obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care

impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat

litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat.

În speță, instanța de

fond a admis contestația formulată împotriva deciziei emisă de apelanta pârâtă

în temeiul Legii nr. 10/2001 și a anulat această decizie, soluție în raport de

care aceasta are calitatea de parte căzută în pretenții.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel, Curtea a constatat că aceasta a vizat modificarea

sentinței numai sub aspectul identificării imobilului pentru care se propune

acordarea de despăgubiri, potrivit expertizelor topografice întocmite în cauză.

Constatând că

instanța de fond nu a precizat în mod concret suprafețele terenului și

construcțiilor pentru care urmează să se stabilească despăgubiri potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost identificate de cei doi

experți, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată cererea de aderare la apel

formulată de contestator.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către A.V.A.S., care a formulat critici sub următoarele

aspecte:

- Instanțele fondului

au aplicat în mod greșit Legea nr. 10/2001, atunci când au stabilit că

preluarea imobilului s-a făcut abuziv.

Astfel, în cadrul

procedurii prealabile, A.V.A.S. a soluționat notificarea conform art. 2 alin. (1)

lit. d), respingând-o întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, câtă

vreme aceasta s-a făcut pentru neplata impozitelor, astfel că drepturile

proprietarului nu puteau fi exercitate.

- Hotărârea este

greșită și pentru că nu există temei legal pentru ca A.V.A.S. să fie obligată

la emiterea unei noi dispoziții cu propuneri de acordare despăgubiri bănești.

Obligațiile A.V.A.S.,

conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii cu

propunere de acordare despăgubiri, conform art. 29 din actul normativ menționat

și în condițiile Legii nr. 247/2005.

Astfel, A.V.A.S. nu

are obligația de plată efectivă a măsurilor reparatorii, întrucât potrivit art.

13 din Cap. III al Legii nr. 247/2005, competența de evaluare și stabilire a

despăgubirilor aparține Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P.

- Este nelegală

administrarea probei cu expertiză, deoarece a fost încălcată procedura specială

prevăzută de Legea nr. 247/2005, având în vedere că stabilirea cuantumului

despăgubirilor se face de către evaluatori din Comisia Centrală.

- În mod nejustificat

și nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în

condițiile în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile ce îi sunt puse în

sarcină, prin emiterea deciziei motivate, nr. 98/2008.

Mai mult,

cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin

dovezi clare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul nu a depus

întâmpinare, solicitând însă prin notele scrise, respingerea recursului

întrucât niciunul din pretinsele motive de nelegalitate nu subzistă în cauză.

Analizând criticile

deduse Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Astfel:

- Susținerea că nu

s-ar fi dovedit preluarea abuzivă a imobilului nu este argumentată juridic și

ignoră considerentele ce sprijină soluția instanței de apel pe acest aspect.

Recurenta nu face

decât să afirme că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor „astfel

încât drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”, fără să combată în

vreun fel aprecierile instanței legate de nerespectarea dispozițiilor și a

procedurilor prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a

constituit temei al preluării, precum și cele vizând neconcordanța acestui

decret cu legea fundamentală care garanta dreptul de proprietate.

Cum argumentele

instanței de apel sunt corecte și au condus la concluzia încadrării modalității

de preluare în dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă că în

analiza cauzei s-a pornit corect de la constatarea existenței situației premisă

a aplicării legii speciale de reparație.

- Critica vizând

inexistența unui temei legal care să oblige A.V.A.S. la emiterea unei decizii

conținând propuneri de acordare de despăgubiri bănești, cu motivarea că această

instituție nu are obligația plății efective, nesocotește de asemenea,

conținutul soluției adoptate în cauză.

Astfel, instanța de

apel a reținut, așa cum de altfel, reiterează și recurenta prin motivele de

recurs, că Legea nr. 247/2005 a modificat Legea nr. 10/2001, sub aspectul

modalității de stabilire și acordare a despăgubirilor; că, potrivit art. 13 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 determinarea cuantumului final al

despăgubirilor se face de către Comisia Centrală, în termenii prevăzuți de art.

16 alin. (2) din același Titlu VII.

Contrar susținerii

recurentei, care a înțeles eronat soluția adoptată în cauză, aceasta nu a fost

obligată la plata efectivă a despăgubirilor, ci la emiterea unei decizii care

să conțină propuneri de măsuri reparatorii, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001

(și art. 29.2 din Normele metodologice).

Mențiunea referitoare

la sintagma „despăgubiri bănești” este lipsită de relevanța juridică pretinsă

de parte, având în vedere că se circumstanțiază faptul că despăgubirile se vor

acorda potrivit legii speciale, fiind prezentate, detaliat, etapele stabilirii,

evaluării și definitivării întinderii acestor despăgubiri, conform Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

- Critica vizând

nelegala administrare a probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului

despăgubirilor este lipsită de pertinență, având în vedere că o asemenea probă,

cu un astfel de obiectiv, nu a fost administrată în cauză.

În realitate, în faza

apelului nu a fost suplimentat probatoriul, iar în fața primei instanțe a

fondului a fost administrată proba cu expertiză topometrie, pentru

identificarea terenului și a construcției – probă utilă, având în vedere că în

procedura ulterioară, a legii speciale, determinarea cuantumului măsurilor

reparatorii se realizează la valoarea de circulație a imobilului, ale cărui

caracteristici au fost determinate prin expertiza întocmită.

- Susținerea conform

căreia A.V.A.S. nu ar fi trebuit obligată la plata cheltuielilor de judecată

este eronată și nu poate fi primită.

Împrejurarea că

aceasta a emis decizia în procedura Legii nr. 10/2001 și că a soluționat

astfel, notificarea transmisă de către petent, nu este de natură, astfel cum se

pretinde, să o exonereze pe pârâta-recurentă de la plata cheltuielilor, câtă

vreme rezolvarea notificării s-a făcut nelegal.

Sub acest aspect,

instanța a reținut corect că în raport de soluția pronunțată în cauză, devin

incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., regăsindu-se prezumția de culpă

procesuală, conform căreia partea care a pierdut procesul ori din vina căreia

s-a declanșat litigiul trebuie să suporte cheltuielile desfășurării procedurii

judiciare.

Cum pretențiile

reclamantului ar fi putut fi rezolvate încă din faza procedurii prealabile,

fără să fie necesară recurgerea la etapa jurisdicțională (și la cheltuielile

determinate de aceasta) cum, pe de altă parte, pârâta nu a recunoscut

pretențiile la prima zi de înfățișare, pentru a opera exonerarea în condițiile art.

275 C. proc. civ., rezultă că în mod corect aceasta a fost obligată la plata

cheltuielilor.

- Este de asemenea,

total lipsită de fundament, afirmația potrivit căreia cuantumul cheltuielilor

ar fi fost stabilit în mod arbitrar și „nejustificat de dovezi clare”, în

condițiile în care instanța de apel a arătat că este vorba despre onorariul de

avocat, indicând și fila (25) a dosarului, unde se regăsește chitanța

justificativă.

Pentru toate aceste

considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 180/ A

din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă

la 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant D.V.B.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.