ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 740/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 25 aprilie 2008, D.V.B. a chemat în judecată A.V.A.S., solicitând obligarea acesteia să-și retragă decizia nr. 98 din 9 aprilie 2008 și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent cu privire la imobilul din Ploiești, str. Buna Vestire, (teren în suprafață de 220 mp și construcțiile de pe acesta, cu destinație de magazin și bodegă). În motivarea cererii, s-a arătat că autorul reclamantului - D.T.V. - a dobândit în proprietate, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3168 din 10 iunie 1931 de Tribunalul Prahova, imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire, compus din teren în suprafață de 550 mp și anexe, pe acest teren fiind edificate, pe baza autorizațiilor emise de Primăria Ploiești, o cameră de 16 mp, cu o terasă de 40 mp în care a fost deschisă o bodegă.

În anul 1952, tatăl reclamantului a fost nevoit să cedeze imobilul în care funcționa respectiva bodegă Trustului Alimentației Publice Ploiești, dată fiind imposibilitatea achitării impozitului ce a avea un cuantum foarte ridicat. Cu toate acestea, prin decizia nr. 98/2008, pârâta A.V.A.S. a respins notificarea, cu motivarea că petentul nu a probat preluarea abuzivă a imobilului revendicat. Prin sentința civilă nr. 880 din 26 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația, a anulat decizia nr. 98/2008 a A.V.A.S. și a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie motivată, cu propuneri de acordare de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire, jud. Prahova, alcătuit din teren și construcțiile aflate pe acesta, cu destinația de magazin și bodegă, conform identificării și evaluărilor făcute prin rapoartele de expertiză tehnică întocmite în cauză.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că imobilul menționat a fost achiziționat pe bază de act autentic notarial la data de 10 iunie 1931, de către tatăl reclamantului (D.T.V.) care ulterior, pe bază de autorizație, a edificat pe teren și alte construcții (respectiv, o cameră și o prăvălie cu o terasă). Prin hotărârea nr. 591/1952, pronunțată de Judecătoria Ploiești, s-a dispus scoaterea imobilului la vânzare silită pentru neplata impozitului în sumă de 16.051 lei, în baza Decretului nr. 224/1951. Tribunalul a considerat că este întemeiată contestația reclamantului împotriva deciziei A.V.A.S, de respingere a notificării transmise în baza Legii nr. 10/2001, acesta având calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, iar imobilul în litigiu încadrându-se în categoria bunurilor preluate abuziv, menționate în art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S., care a susținut că în cauză nu s-a dovedit preluarea abuzivă de către stat a imobilului, din dispozitivul Cărții de Judecată Civilă nr. 591 din 02 iulie 1952, pronunțată de Judecătoria Populară Mixtă Ploiești, rezultând că acesta a fost scos la licitație pentru recuperarea unor creanțe fiscale. De asemenea, s-a arătat că nu există niciun temei legal prin care pârâta să fie obligată la emiterea deciziei motivate cu propunere de acordare despăgubiri bănești și nici la plata efectivă a despăgubirilor bănești, așa încât este nelegală și administrarea probei cu expertiză în cauză. Au fost formulate critici și în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a depus cerere de aderare la apel, prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul de a se menționa că despăgubirile se stabilesc potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și să se identifice componența imobilului, astfel cum a fost identificat și delimitat în schița - anexă la raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul de primă instanță. Prin decizia nr. 180/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.

A fost admisă cererea de aderare la apel a reclamantului și schimbată în parte sentința, în sensul obligării pârâtei să emită o nouă decizie motivată cu propuneri de despăgubiri bănești, astfel cum sunt stabilite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire nr. 139, alcătuit din teren în suprafață de 212 mp, identificat prin raportul de expertiză și construcțiile existente pe acest teren, cu destinația actuală de spațiu comercial, în suprafață totală de 128,49 mp. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect, tribunalul a constatat preluarea abuzivă a bunului de către stat, având în vedere că nu au fost respectate înseși prevederile și procedurile reglementate de Decretul nr. 224/1951, în temeiul căruia s-a făcut preluarea - referitoare la întocmirea procesului-verbal de sechestru, la posibilitatea pentru petent de a plăti suma datorată în termen de 10 zile de la aplicarea sechestrului, la întocmirea publicațiilor de vânzare, cu descrierea și evaluarea imobilului. De altfel, Decretul nr. 224/1951, era neconstituțional chiar în raport de dispozițiile Constituției de la 1948 potrivit cărora dreptul de proprietate era unul fundamental.

În același timp, s-a constatat că, întrucât imobilul se află în proprietatea SC A.U. SRL, față de prevederile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, contestatorul este îndreptățit doar la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, s-a reținut că instanța de fond nu a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cum susține apelanta pârâtă, întrucât aceasta nu a fost obligată să plătească despăgubirile ce se cuvin contestatorului în temeiul acestei legi.

Prin obligarea apelantei de a emite decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Ploiești, str. Buna Vestire, jud. Prahova, nu sunt nesocotite prevederile legii noi și nici atribuțiile Comisiei Centrale, care va fi sesizată cu analizarea acestei propuneri în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1) și (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare (ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire). Cât privește critica ce a vizat obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată” și că acest text instituie prezumția de culpă procesuală a celui ce cade în pretenții.

Prin urmare, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, care impune ca partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a purtat litigiul să suporte cheltuielile făcute de partea care a triumfat. În speță, instanța de fond a admis contestația formulată împotriva deciziei emisă de apelanta pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001 și a anulat această decizie, soluție în raport de care aceasta are calitatea de parte căzută în pretenții. În ceea ce privește cererea de aderare la apel, Curtea a constatat că aceasta a vizat modificarea sentinței numai sub aspectul identificării imobilului pentru care se propune acordarea de despăgubiri, potrivit expertizelor topografice întocmite în cauză.

Constatând că instanța de fond nu a precizat în mod concret suprafețele terenului și construcțiilor pentru care urmează să se stabilească despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum au fost identificate de cei doi experți, Curtea a apreciat ca fiind întemeiată cererea de aderare la apel formulată de contestator. Decizia a fost atacată cu recurs de către A.V.A.S., care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanțele fondului au aplicat în mod greșit Legea nr. 10/2001, atunci când au stabilit că preluarea imobilului s-a făcut abuziv. Astfel, în cadrul procedurii prealabile, A.V.A.S. a soluționat notificarea conform art. 2 alin. (1) lit. d), respingând-o întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, câtă vreme aceasta s-a făcut pentru neplata impozitelor, astfel că drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

- Hotărârea este greșită și pentru că nu există temei legal pentru ca A.V.A.S. să fie obligată la emiterea unei noi dispoziții cu propuneri de acordare despăgubiri bănești. Obligațiile A.V.A.S., conform Legii nr. 10/2001, se limitează numai la emiterea unei decizii cu propunere de acordare despăgubiri, conform art. 29 din actul normativ menționat și în condițiile Legii nr. 247/2005. Astfel, A.V.A.S. nu are obligația de plată efectivă a măsurilor reparatorii, întrucât potrivit art. 13 din Cap. III al Legii nr. 247/2005, competența de evaluare și stabilire a despăgubirilor aparține Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P. - Este nelegală administrarea probei cu expertiză, deoarece a fost încălcată procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005, având în vedere că stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatori din Comisia Centrală.

- În mod nejustificat și nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care aceasta și-a îndeplinit obligațiile ce îi sunt puse în sarcină, prin emiterea deciziei motivate, nr. 98/2008. Mai mult, cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, nefiind justificate prin dovezi clare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimatul nu a depus întâmpinare, solicitând însă prin notele scrise, respingerea recursului întrucât niciunul din pretinsele motive de nelegalitate nu subzistă în cauză. Analizând criticile deduse Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Astfel: - Susținerea că nu s-ar fi dovedit preluarea abuzivă a imobilului nu este argumentată juridic și ignoră considerentele ce sprijină soluția instanței de apel pe acest aspect.

Recurenta nu face decât să afirme că imobilul a fost preluat pentru neplata impozitelor „astfel încât drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate”, fără să combată în vreun fel aprecierile instanței legate de nerespectarea dispozițiilor și a procedurilor prevăzute chiar de actul normativ (Decretul nr. 224/1951) care a constituit temei al preluării, precum și cele vizând neconcordanța acestui decret cu legea fundamentală care garanta dreptul de proprietate. Cum argumentele instanței de apel sunt corecte și au condus la concluzia încadrării modalității de preluare în dispozițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă că în analiza cauzei s-a pornit corect de la constatarea existenței situației premisă a aplicării legii speciale de reparație.

- Critica vizând inexistența unui temei legal care să oblige A.V.A.S. la emiterea unei decizii conținând propuneri de acordare de despăgubiri bănești, cu motivarea că această instituție nu are obligația plății efective, nesocotește de asemenea, conținutul soluției adoptate în cauză. Astfel, instanța de apel a reținut, așa cum de altfel, reiterează și recurenta prin motivele de recurs, că Legea nr. 247/2005 a modificat Legea nr. 10/2001, sub aspectul modalității de stabilire și acordare a despăgubirilor; că, potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 determinarea cuantumului final al despăgubirilor se face de către Comisia Centrală, în termenii prevăzuți de art. 16 alin. (2) din același Titlu VII.

Contrar susținerii recurentei, care a înțeles eronat soluția adoptată în cauză, aceasta nu a fost obligată la plata efectivă a despăgubirilor, ci la emiterea unei decizii care să conțină propuneri de măsuri reparatorii, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (și art. 29.2 din Normele metodologice). Mențiunea referitoare la sintagma „despăgubiri bănești” este lipsită de relevanța juridică pretinsă de parte, având în vedere că se circumstanțiază faptul că despăgubirile se vor acorda potrivit legii speciale, fiind prezentate, detaliat, etapele stabilirii, evaluării și definitivării întinderii acestor despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. - Critica vizând nelegala administrare a probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului despăgubirilor este lipsită de pertinență, având în vedere că o asemenea probă, cu un astfel de obiectiv, nu a fost administrată în cauză.

În realitate, în faza apelului nu a fost suplimentat probatoriul, iar în fața primei instanțe a fondului a fost administrată proba cu expertiză topometrie, pentru identificarea terenului și a construcției – probă utilă, având în vedere că în procedura ulterioară, a legii speciale, determinarea cuantumului măsurilor reparatorii se realizează la valoarea de circulație a imobilului, ale cărui caracteristici au fost determinate prin expertiza întocmită. - Susținerea conform căreia A.V.A.S. nu ar fi trebuit obligată la plata cheltuielilor de judecată este eronată și nu poate fi primită. Împrejurarea că aceasta a emis decizia în procedura Legii nr. 10/2001 și că a soluționat astfel, notificarea transmisă de către petent, nu este de natură, astfel cum se pretinde, să o exonereze pe pârâta-recurentă de la plata cheltuielilor, câtă vreme rezolvarea notificării s-a făcut nelegal.

Sub acest aspect, instanța a reținut corect că în raport de soluția pronunțată în cauză, devin incidente dispozițiile art. 274 C. proc. civ., regăsindu-se prezumția de culpă procesuală, conform căreia partea care a pierdut procesul ori din vina căreia s-a declanșat litigiul trebuie să suporte cheltuielile desfășurării procedurii judiciare. Cum pretențiile reclamantului ar fi putut fi rezolvate încă din faza procedurii prealabile, fără să fie necesară recurgerea la etapa jurisdicțională (și la cheltuielile determinate de aceasta) cum, pe de altă parte, pârâta nu a recunoscut pretențiile la prima zi de înfățișare, pentru a opera exonerarea în condițiile art. 275 C. proc. civ., rezultă că în mod corect aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor.

- Este de asemenea, total lipsită de fundament, afirmația potrivit căreia cuantumul cheltuielilor ar fi fost stabilit în mod arbitrar și „nejustificat de dovezi clare”, în condițiile în care instanța de apel a arătat că este vorba despre onorariul de avocat, indicând și fila (25) a dosarului, unde se regăsește chitanța justificativă. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 180/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentă la 620 lei cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant D.V.B. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.