ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4400/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

16 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Timiș, a solicitat instanței, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să

dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010

emisă de D.G.F.P. Timiș în baza raportului de inspecție fiscală nr. 3539 din 30

martie 2010 întocmit de Activitatea de Inspecție Fiscală, Serviciul Inspecție

Fiscală Persoane Fizice 1.

În esență, reclamantul a arătat că,

prin raportul de inspecție fiscală, a fost stabilită în sarcina sa obligația de

plată a sumei de 3.873.686 lei, reprezentând TVA pentru sumele încasate din

„livrări de terenuri construibile (ce nu au caracter ocazional fiind mai mult

de una pe an)”.

Reclamantul a susținut, în esență,

că sunt întrunite condițiile prevăzute art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul cazului bine

justificat, reclamantul a susținut că

organul

de control a făcut o aplicare greșită a normelor de drept la starea

de

fapt și a încălcat principiul securității juridice, întrucât a aplicat eronat

dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a) - d) raportat la art. 127 alin. (1) și

(2) C. fisc., atunci când a reținut că operațiunile de vânzare de terenuri

construibile efectuate împreună cu soția sa, în perioada 31 august 2005 - 31

decembrie 2009, sunt operațiuni impozabile din punct de vedere al TVA.

Sub aspectul pagubei iminente,

reclamantul a susținut că pârâta a instituit deja măsuri asigurătorii asupra

bunurilor sale, constând în terenuri, conturi la bănci și părți sociale

deținute la SC S. SRL, iar suma reținută în sarcina sa este foarte mare

(3.873.686 lei) și

nu dispune de

lichidități, deoarece nu a păstrat banii

realizați în urma vânzărilor de

terenuri, ci a achiziționat alte terenuri cu banii încasați și a fost nevoit să

încheie contracte de împrumut pentru a-și onora obligațiile contractuale

asumate, a căror îndeplinire nu ar mai fi posibilă în situația executării sale

silite.

Prin sentința civilă nr. 357 din 26

iulie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.V. și a dispus suspendarea

executării deciziei de impunere fiscală nr.

3539

din 30 martie 2010 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a

pronunța această soluție, Curte de apel a reținut, în esență, că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare

la existența cazului bine justificat și prevenirea producerii unei pagube

iminente.

În ceea ce

privește cazul bine justificat, Curtea de apel a reținut că

reclamantul a invocat mai multe

dispoziții din legislația fiscală privitoare la TVA, care în opinia sa au fost încălcate de pârâtă prin emiterea actelor contestate, iar întrucât criticile de

nelegalitate a actului fiscal creează o îndoială serioasă asupra legalității

acestuia se impune constatarea că reclamantul are dreptul să beneficieze de un

control al legalității măsurii administrativ-fiscale din partea unei instanțe.

În ceea ce

privește prevenirea producerii unei pagube iminente,

Curtea a reținut că reclamantul a

dovedit iminența producerii prejudiciului, pentru că a depus la dosar

înscrisuri din care rezultă că pârâta a luat deja măsuri pentru punerea în

executare a impunerii din litigiu (filele 51-84 la dosarul de fond) și, prin

valoarea substanțială a acesteia, executarea ar avea consecințe materiale grave

pentru reclamant.

Curtea de apel

a reținut, totodată, că reclamantul a făcut și dovada depunerii cauțiunii

stabilite de instanță, conform

recipisei de consemnare nr. 683342 din 24 iulie 2010 eliberată de CEC -

Bank SA, sucursala Timișoara.

Împotriva sentinței civile nr. 357

din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș.

În motivarea recursului, întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta D.G.F.P. Timiș a arătat,

în esență, următoarele:

Referitor la cererea de suspendare a

executării actelor administrative atacate, simpla promovare a acțiunii în contencios

administrativ nu poate fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiția

„cazului bine justificat” , iar suspendarea nu poate fi acordată de către

instanța de fond doar verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004 și detașând complet cererea de suspendare de

fondul cauzei, ci măsura poate fi dispusă doar după „pipăirea” prealabilă a

fondului cauzei și examinarea superficială a legalității și temeiniciei actului

administrativ fiscal.

Actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate și de veridicitate care determină principiul executării

acestuia din oficiu, iar a nu executa actul administrativ emis în baza legii

echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de

neconceput, or, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în mod cumulativ a condiției

cazului bine justificat și a condiției prevenirii unei pagube iminente.

Art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, precizează că introducerea contestației pe calea

administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ, iar

instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de

până la 20% din cuantumul sumei contestate.

Recursul este neîntemeiat, criticile

subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind

fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare:

Curtea constată că în art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate

condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării

actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții

cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b)

condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube

iminente.

Acestor trei condiții li se adaugă

în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni,

astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.

Art. 14 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul

conținut: „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în

cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în

termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio

formalitate."

Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea

executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea

administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2)

Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de

a cere suspendarea executării

actului

administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă

se

depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar

în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de

până la 2.000 lei."

În ceea ce

privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această

exigență legală trebuie interpretată

în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea

contenciosului

administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în

textul

legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ".

Critica din recurs referitoare la

cazul bine justificat, astfel cum a fost formulată de recurentă, nu poate fi

primită. Judecătorul fondului nu și-a fundamentat soluția referitoare la cazul bine

justificat pe constatarea că reclamantul a promovat acțiunea în contencios

administrativ pentru anularea actului, după cum se susține în recurs, ci în

considerarea faptului că acesta a furnizat argumente juridice aparent valabile

cu privire la nelegalitatea actului administrativ, în cuprinsul acțiunii,

referitoare la greșita aplicare în privința sa a prevederilor art. 126 și ale

art. 127 C. fisc., deoarece operațiunile de vânzare de terenuri nu ar putea fi

calificate, fără echivoc, ca operațiuni economice supuse taxei pe valoarea

adăugată.

În acest mod, judecătorul fondului a

făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și, la nivelul analizei în baza acestui text legal, a evitat să

procedeze la o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare s-a

solicitat prin acțiune, și s-a limitat doar la o simplă „pipăire a fondului”

identificând elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

actului administrativ în discuție, în sensul definiției legale din art. 2 lit.

t) al Legii nr. 554/2004.

Este de principiu că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul

său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde

decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii

echivalează cu a nu executa legea. Pentru

aceasta, suspendarea executării unui act

administrativ nu poate fi

ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de

excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum

sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Or, în speță, prima instanță constatând

că cerințele art. 14 din actul normativ precitat au fost îndeplinite, în mod

corect a admis cererea reclamantului B.V. și, în consecință, a dispus

suspendarea deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010.

În fine, criticile întemeiate pe

prevederile art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

de asemenea, nu pot fi primite. Astfel, alin. (1) din acest text legal

precizează că introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu

suspendă executarea, or, în speță, această măsură nu a fost dispusă de instanța

de judecată doar în considerarea faptului că reclamantul a contestat decizia de

impunere fiscală, ci în baza prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004,

constatând că sunt îndeplinite cerințele suspendării pe cale judiciară a

efectelor actului administrativ. Apoi, condiția plății unei cauțiuni, astfel

cum prevede în art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 93/2003, a fost îndeplinită de

către reclamant, la dosarul de fond fiind consemnat că s-a plătit suma de

38.736,86 lei cu titlu de cauțiune, conform dispoziției judecătorului fondului

(fila 164).

Față de cele ce preced, în baza art.

312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta D.G.F.P.

Timiș, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiș

împotriva sentinței civile nr. 357 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie

2010.