ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4400/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2010 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, a solicitat instanței, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiș în baza raportului de inspecție fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010 întocmit de Activitatea de Inspecție Fiscală, Serviciul Inspecție Fiscală Persoane Fizice 1. În esență, reclamantul a arătat că, prin raportul de inspecție fiscală, a fost stabilită în sarcina sa obligația de plată a sumei de 3.873.686 lei, reprezentând TVA pentru sumele încasate din „livrări de terenuri construibile (ce nu au caracter ocazional fiind mai mult de una pe an)”.

Reclamantul a susținut, în esență, că sunt întrunite condițiile prevăzute art. 14 din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul cazului bine justificat, reclamantul a susținut că organul de control a făcut o aplicare greșită a normelor de drept la starea de fapt și a încălcat principiul securității juridice, întrucât a aplicat eronat dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a) - d) raportat la art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., atunci când a reținut că operațiunile de vânzare de terenuri construibile efectuate împreună cu soția sa, în perioada 31 august 2005 - 31 decembrie 2009, sunt operațiuni impozabile din punct de vedere al TVA.

Sub aspectul pagubei iminente, reclamantul a susținut că pârâta a instituit deja măsuri asigurătorii asupra bunurilor sale, constând în terenuri, conturi la bănci și părți sociale deținute la SC S. SRL, iar suma reținută în sarcina sa este foarte mare (3.873.686 lei) și nu dispune de lichidități, deoarece nu a păstrat banii realizați în urma vânzărilor de terenuri, ci a achiziționat alte terenuri cu banii încasați și a fost nevoit să încheie contracte de împrumut pentru a-și onora obligațiile contractuale asumate, a căror îndeplinire nu ar mai fi posibilă în situația executării sale silite. Prin sentința civilă nr. 357 din 26 iulie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.V.

și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de pârâtă până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această soluție, Curte de apel a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existența cazului bine justificat și prevenirea producerii unei pagube iminente. În ceea ce privește cazul bine justificat, Curtea de apel a reținut că reclamantul a invocat mai multe dispoziții din legislația fiscală privitoare la TVA, care în opinia sa au fost încălcate de pârâtă prin emiterea actelor contestate, iar întrucât criticile de nelegalitate a actului fiscal creează o îndoială serioasă asupra legalității acestuia se impune constatarea că reclamantul are dreptul să beneficieze de un control al legalității măsurii administrativ-fiscale din partea unei instanțe.

În ceea ce privește prevenirea producerii unei pagube iminente, Curtea a reținut că reclamantul a dovedit iminența producerii prejudiciului, pentru că a depus la dosar înscrisuri din care rezultă că pârâta a luat deja măsuri pentru punerea în executare a impunerii din litigiu (filele 51-84 la dosarul de fond) și, prin valoarea substanțială a acesteia, executarea ar avea consecințe materiale grave pentru reclamant. Curtea de apel a reținut, totodată, că reclamantul a făcut și dovada depunerii cauțiunii stabilite de instanță, conform recipisei de consemnare nr. 683342 din 24 iulie 2010 eliberată de CEC - Bank SA, sucursala Timișoara. Împotriva sentinței civile nr. 357 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.F.P.

Timiș. În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta D.G.F.P. Timiș a arătat, în esență, următoarele: Referitor la cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, simpla promovare a acțiunii în contencios administrativ nu poate fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiția „cazului bine justificat” , iar suspendarea nu poate fi acordată de către instanța de fond doar verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și detașând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, ci măsura poate fi dispusă doar după „pipăirea” prealabilă a fondului cauzei și examinarea superficială a legalității și temeiniciei actului administrativ fiscal.

Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate care determină principiul executării acestuia din oficiu, iar a nu executa actul administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput, or, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în mod cumulativ a condiției cazului bine justificat și a condiției prevenirii unei pagube iminente. Art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precizează că introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ, iar instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.

Recursul este neîntemeiat, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare: Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condițiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiții cumulative: a) condiția declanșării procedurii administrative prealabile, b) condiția cazului bine justificat și c) condiția prevenirii unei pagube iminente. Acestor trei condiții li se adaugă în materia contenciosului fiscal și condiția plății anticipate a unei cauțiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc.

fisc. Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conținut: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate." Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

(2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei." În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigență legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menționat, se înțeleg „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ". Critica din recurs referitoare la cazul bine justificat, astfel cum a fost formulată de recurentă, nu poate fi primită. Judecătorul fondului nu și-a fundamentat soluția referitoare la cazul bine justificat pe constatarea că reclamantul a promovat acțiunea în contencios administrativ pentru anularea actului, după cum se susține în recurs, ci în considerarea faptului că acesta a furnizat argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ, în cuprinsul acțiunii, referitoare la greșita aplicare în privința sa a prevederilor art. 126 și ale art. 127 C. fisc., deoarece operațiunile de vânzare de terenuri nu ar putea fi calificate, fără echivoc, ca operațiuni economice supuse taxei pe valoarea adăugată.

În acest mod, judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, la nivelul analizei în baza acestui text legal, a evitat să procedeze la o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare s-a solicitat prin acțiune, și s-a limitat doar la o simplă „pipăire a fondului” identificând elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ în discuție, în sensul definiției legale din art. 2 lit. t) al Legii nr. 554/2004. Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situații de excepție, cu observarea strictă a îndeplinirii exigențelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Or, în speță, prima instanță constatând că cerințele art. 14 din actul normativ precitat au fost îndeplinite, în mod corect a admis cererea reclamantului B.V. și, în consecință, a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010. În fine, criticile întemeiate pe prevederile art. 215 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, de asemenea, nu pot fi primite.

Astfel, alin. (1) din acest text legal precizează că introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea, or, în speță, această măsură nu a fost dispusă de instanța de judecată doar în considerarea faptului că reclamantul a contestat decizia de impunere fiscală, ci în baza prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, constatând că sunt îndeplinite cerințele suspendării pe cale judiciară a efectelor actului administrativ. Apoi, condiția plății unei cauțiuni, astfel cum prevede în art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 93/2003, a fost îndeplinită de către reclamant, la dosarul de fond fiind consemnat că s-a plătit suma de 38.736,86 lei cu titlu de cauțiune, conform dispoziției judecătorului fondului (fila 164). Față de cele ce preced, în baza art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta D.G.F.P. Timiș, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 357 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.