ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2563/2010

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de fată, reține cele

ce urmează:

Prin cererea înregistrată sub nr. 4251 din 10

noiembrie 2005, reclamanta S.C. V.I. S.R.L., prin reprezentant legal, a chemat

în judecată pe pârâta L.V.M. S.A., reprezentată prin mandatar, solicitând

decăderea acesteia din drepturile conferite prin certificatul de înregistrare

marcă nr. 31522 din 25 iulie 1997.

În motivarea

acțiunii, arată reclamanta că, în fapt, firma franceză pârâtă a obținut

înregistrarea și protecția pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, în

baza certificatului menționat, pentru clasele de produse/servicii pentru

articolele confecționate din piele sau imitație din piele.

Societatea reclamantă

are ca obiect de activitate comercializarea pe teritoriul României a

articolelor din piele, articole ce sunt alese din cataloagele puse la

dispoziție de producător, inscripționate și etichetate cu marca

"V.G.".

Deși pârâta și-a

înregistrat marca pe teritoriul României încă din 1997, aceasta nu a făcut

obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României din momentul

înregistrării până în prezent, pentru produsele pentru care a fost

înregistrată.

Prin Sentința civilă

nr. 955 din 13 septembrie 2005 pronunțată în cauză de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, s-a admis cererea și s-a dispus decăderea pârâtei L.V.M.

S.A. din drepturile conferite de certificatul de înregistrare mărci pentru

clasa de produse 35 a Clasificării Internaționale de la Nisa.

Decizia nr. 261A din

14 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală prin care s-a admis excepția

lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, a fost casată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin

Decizia nr. 7074 din 26 octombrie 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță, instanța reținând interesul reclamantei în promovarea

acțiunii ce rezidă din faptul că este titulara unei cereri de înregistrare a

mărcii în nume propriu pentru care s-a emis aviz de refuz provizoriu.

Curtea de Apel,

rejudecând cauza, prin Decizia nr. 72A din 26 martie 2009, a respins, ca

neîntemeiate excepțiile de prematuritate a cererii de chemare în judecată și a

lipsei interesului reclamantei; a admis apelul pârâtei L.V.M. S.A., a schimbat

în tot sentința în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată pentru

considerentele ce urmează.

Asupra motivelor de

apel care au vizat lipsa interesului intimatei reclamante în formularea cererii

de decădere a pârâtei din drepturile conferite de marca înregistrată a

acesteia, Curtea a apreciat că această excepție a fost definitiv tranșată prin

decizia de casare, astfel încât nu se mai impune a fi finalizată.

În ce privește

excepția prematurității cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că este

neîntemeiată, potrivit celor ce urmează:

Conform art. 45 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căruia s-a solicitat decăderea

apelantei pârâte din drepturile conferite de marca L.V., „orice persoană

interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de

protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de

marcă".

Durata de protecție a

mărcii se întinde, potrivit art. 29 alin. (1), de la data depozitului național

reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani.

Din perspectiva

terțului ce invocă neutilizarea de către titular a mărcii, termenul suspensiv,

la care a făcut referire apelantul în susținerea excepției, nu are consecințe

în privința momentului la care acesta este îndreptățit să solicite decăderea

din drepturi, sancțiune specifică domeniului mărcii.

A se susține că doar

la momentul înregistrării mărcii în RMN, începe să curgă termenul de 5 ani

prevăzut de lege, ca fiind termenul în funcție de împlinirea căruia persoana

interesată își poate exercita dreptul de a cere decăderea, înseamnă în mod

implicit, o adăugire adusă legii.

Din perspectiva

titularului de marcă, intervalul scurs între momentul constituirii depozitului

și momentul la care marca a fost acceptată la înregistrare, după parcurgerea

procedurii instituite prin dispozițiile art. 19 - 28 din Legea nr. 84/1998,

reprezintă, cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege, o

durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de

incertitudinea care vizează acordarea protecției.

În cauză, marca ce i

se opune intimatei reclamante și în raport de care s-a apreciat interesul

acesteia în a solicita decăderea pârâtei apelante din drepturi poartă ca dată

la care a fost înregistrată și a obținut protecție pe teritoriul României, data

de 25 iulie 1997.

În raport de această

dată, cererea de chemare în judecată formulată la 10 noiembrie 2003, nu poate

fi considerată prematură, deoarece între momentul înscris în certificat ca dată

a înregistrării și momentul cererii de decădere se scursese o durată de timp

mai mare de 5 ani, durată care se încadrează în perioada de protecție, astfel

cum este definită prin dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 și

care constituie totodată reper al unei acțiuni în decădere întemeiată pe

dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege.

În condițiile

respingerii excepției de prematuritate a cererii de chemare în judecată,

potrivit celor anterior expuse, dar calificării duratei scurse între momentul

constituirii depozitului național reglementar și cel al admiterii la

înregistrare al mărcii - 14 aprilie 1999, potrivit actului depus în apel, ca

reprezentând o durată de neutilizare a mărcii justificată, în discuție se află

netemeinicia cererii, câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile cumulativ

impuse de art. 45 alin. (1) lit. a), respectiv: inexistența unor motive

justificate de neutilizare, absența unei folosiri efective a mărcii pe

teritoriul României și o durată neîntreruptă de neutilizare de 5 ani.

Împotriva deciziei au

declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.

Reclamanta S.C. V.I.

S.R.L. își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu

referire la dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că urmare a respingerii excepției de prematuritate

a formulării cererii de chemare în judecată, nu se mai putea pune problema

calificării duratei de neutilizare, a începutului ori sfârșitului termenului.

Protejarea mărcii începe din ziua constituirii termenului la Oficiul de Stat

pentru Invenții și Mărci și conferă solicitantului un drept de folosire

exclusivă a denumirii mărcii și de interzicere a terților de a folosi denumirea

respectivă.

Se mai arată că

potrivit art. 47 din lege dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia,

dovezi ce nu au fost făcute de pârâtă.

Dovezile produse în

apel, referitoare la producerea de carâmburi de încălțăminte și accesorii de

marochinărie nu sunt produse ce pot fi incluse în cele enumerate în clasa 18

„genți și geamantane", iar notorietatea mărcii „L.V." nu poate

înfrânge principiul teritorialității și nu reprezintă un act de folosință a

mărcii.

Pârâta L.V.M. S.A.

prin dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., invocă nelegala respingere a excepției de prematuritate deoarece România,

prin Acordul European de Asociere notificat prin Legea nr. 20/1993, s-a obligat

să-și normalizeze legislația cu cea europeană, că Directiva 89/104/CEE privind mărcile

a fost transpusă integral precum și Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca

comunitară astfel cum rezultă din H.G. nr. 1424/2003.

Se apreciază că

interpretarea restrictivă a instanței de apel atrage incidența art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, datorită lipsei de previzibilitate în

aplicarea regulilor, dar și datorită divergențelor de jurisprudență.

Interpretarea dată de

instanța de apel în sensul că termenul de 5 ani începe să curgă de la data

înscrisă în certificatul de înregistrare este greșită pentru că nu corespunde

practicii judiciare în materie.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor

administrate și a temeiurilor de drept incidente în cauză reține caracterul

nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 45

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, text în temeiul căruia s-a solicitat

decăderea din drepturile conferite prin certificatul de înregistrare marcă

„orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în

cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile

conferite de marcă dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul

unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5

ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost

înregistrată".

Textul art. 10 alin.

(1) din Directiva nr. 89/104/CEE potrivit căruia perioada de 5 ani se

calculează de la momentul în care procedura de înregistrare a mărcii este

terminată a fost implementat în dreptul intern prin Legea nr. 66/2010 publicată

în M. Of. din 9 aprilie 2010, ce urmează să intre în vigoare în 30 de zile de

la publicare. Conform acestei modificări termenul de 5 ani se socotește de la

data înscrierii în Registrul mărcilor.

Chiar în absența

implementării dispozițiilor europene la data pronunțării în apel, în mod corect

instanța a interpretat dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) în sensul că, în

tăcerea legii intervalul scurs între momentul constituirii depozitului și momentul

la care marca a fost acceptată la înregistrare a reprezentat o durată în cadrul

căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care

vizează acordarea protecției.

Astfel în procedura

de înregistrare a mărcii, momentul publicării și cel al înregistrării acesteia

sunt două momente diferite. Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 84/1998,

dacă în urma examinării cererii se constată că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci decide înregistrarea

mărcii și publicarea ei în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. De la

data publicării mărcii curge termenul în care orice persoană interesată poate

face opoziție; prin urmare solicitantul nu are încă certitudinea că marca va fi

înregistrată. Conform art. 28 din lege, abia când decizia de înregistrare a

mărcii a rămas definitivă, marca este înregistrată în Registrul Național al

Mărcilor.

Reclamanta, prin

motivele de recurs, nu critică respingerea excepției prematurității, cu toate

că asemenea soluție - dată pe cale de excepție și nu pe fond - i-ar fi permis

să introducă o nouă acțiune în decădere, fără a i se putea opune autoritatea de

lucru judecat a hotărârii pentru perioada de timp care a făcut obiect de

analiză în primul proces.

Drept urmare,

solicitarea pârâtei referitoare la încălcarea art. 6 din

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului

, în sensul că este încălcată practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție în materie, nu acoperă sfera sa de interes.

Reclamanta formulează

critici întemeiate pe dispozițiile art. 47 din Legea nr. 84/1998 referitoare la

proba ce incumbă titularului mărcii în dovedirea utilizării acesteia, numai că

în hotărârea instanței de apel nu s-a făcut vorbire de aceste dispoziții

legale, temeiurile de drept fiind exclusiv cele înscrise în art. 45 alin. (1)

lit. a), mai precis, interpretarea judiciară a textului de lege incident în

cauză.

Nici criticile

privitoare la notorietatea mărcii L.V. nu au făcut obiect al dezbaterii în

apel, așa încât ele nu se pot constitui în motive de nelegalitate câtă vreme

decizia atacată nu cuprinde argumente de natura celor invocate.

Concluzionând,

instanța de apel a aplicat corespunzător legea, atunci când a reținut că

termenul de 5 ani stipulat în lege nu era împlinit la momentul formulării

cererii de chemare în judecată, întrucât intervalul scurs între momentul

constituirii depozitului și momentul înregistrării reprezintă o neutilizare

justificată datorită incertitudinii care vizează acordarea protecției.

Înalta Curte, pentru

argumentele ce preced, va respinge ambele recursuri în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. V.I. S.R.L. și pârâtul

L.V.M. împotriva Deciziei nr. 72/A din 26 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2010.