ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4863/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de față reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 746 din 29 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de către reclamanta T.O.G. Limited în contradictoriu cu pârâta S.R.Tv., și a dispus decăderea din drepturile conferite de înregistrarea mărcii T.O. pentru produsele și serviciile din clasele 35, 38 și 41. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea din 18 august 2006, reclamanta a solicitat înregistrarea mărcii T.O. pentru produsele și serviciile din clasele 9, 35, 38, 39, 41. În soluționarea acestei cereri, O.S.I.M. a emis avizul de refuz provizoriu, motivat de anterioritatea înregistrării mărcii T.O., și de dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Potrivit certificatului depus la dosar, pârâta este titulara protecției în România a mărcii T.O. pentru produsele și serviciile din clasele 16, 35, 38, 39, 40, 41, 44, perioada de valabilitate a mărcii expirând la 16 februarie 2018. Tribunalul a reținut interesul reclamantei în formularea unei astfel de acțiuni în decădere justificat de faptul că aceasta intenționează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a pârâtei, dar este împiedicată de prevederile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998. Reținând și faptul că de natura acțiunii în decădere este probarea de către pârâtă a faptului că marca a fost folosită în ultimii 5 ani pentru produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată.

Din probele administrate în cauză, prima instanță a reținut ca dovedite apărările privind folosirea expresiei verbale T.O. pentru identificarea serviciilor incluse în clasa 41. A reținut însă Tribunalul că, probele privind posibilitatea cunoașterii de către public despre existența mărcii pârâtei nu pot fi luate în considerare ca o apărare valabilă pentru respingerea cererii de decădere, apreciind că în condițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, pârâta ar fi putut produce dovezi că, deși nu a folosit marca într-o perioadă de 5 ani de la data înregistrării de către O.S.I.M., mai înainte de luna august 2008 a făcut totuși acest lucru. Dar, apariția mărcii în emisiunea din septembrie 2007 nu a fost luată în considerare de către prima instanță care a apreciat că expresia apare pe ecran fără a identifica cu precizie o rubrică, astfel că nu se poate reține că publicul a avut cunoștință de intenția pârâtei de a folosi acest semn ca marcă.

Privitor la emisiunile din 2006, s-a reținut că nu s-a putut proba conținutul acestora și deci nu rezultă nici modul de folosire a semnului către public a expresiei verbale. S-a arătat astfel că nu fac dovada folosirii efective a mărcii în sensul art. 45 alin. (1) lit. a), actele izolate, precum cele sporadice, puțin importante. Tribunalul a respins și apărarea privind curgerea unui nou termen de la data reînnoirii mărcii reținând că decăderea se pronunță când, timp de 5 ani, în perioada de protecție, titularul nu a folosit marca. Cu privire la situația din dosar, Tribunalul a reținut că, față de cererea din noiembrie 2008, indiferent de data reînnoirii, dacă anterior lui noiembrie 2003 pârâta nu face dovada cerută de art. 45, cererea de decădere e întemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia nr. 127A din 20 mai 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, pentru considerentele ce urmează: Dovada interesului în promovarea cererii de decădere este în mod constant în practica judiciară reținută ca fiind dovedită prin simplul fapt al încercării privind înregistrarea unei mărci care este respinsă prin simplul fapt al invocării dreptului anterior al pârâtei. Potrivit reglementării protecției drepturilor asupra mărcilor de comerț, faptul folosinței mărcii nu este necesar pentru obținerea înregistrării mărcii. în consecință, nu pot fi primite argumentele apelantei privind lipsa de interes a reclamantei în formularea acțiunii în decădere dată fiind imposibilitatea folosirii ulterioare a mărcii.

Analiza O.S.I.M. privind cererea de înregistrare se va reduce la condițiile pe care Legea nr. 84/1998 le stabilește ca și condiții esențiale privind registrabilitatea mărcilor care însă nu includ dovezi privind capacitatea folosinței efective a mărcii ulterior datei înregistrării. Al doilea motiv de apel este, de asemenea, neîntemeiat, deoarece durata de protecție a unei mărci pe numele unuia și aceluiași titular este privită ca un tot unitar, indiferent de faptul că perioada de protecție este reînnoită o dată la 10 ani. Finalitatea urmărită de către legiuitor prin stabilirea reînnoirii periodice a înregistrării este tocmai faptul de a verifica interesul titularului în menținerea înregistrării.

Nu se poate reține însă că reînnoirea titlului la marcă ar putea fi invocată pentru a împiedica acțiunea în decădere care are practic același scop ca și procedura reînnoirii însăși: de a verifica în ce măsură se justifică menținerea înregistrării mărcii în scopul pentru care înregistrarea însăși a fost recunoscută: folosirea efectivă în comerț în scopul identificării originii bunurilor sau serviciilor. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, în considerentele sentinței, nu există motive contradictorii, ci Tribunalul arată că reține ca fiind dovedită difuzarea emisiunii T.O. în zilele de 19 septembrie 2007 și, respectiv 13 octombrie 2007, dar că aceste probe nu sunt suficiente pentru a dovedi ca neîntemeiată cererea de decădere.

În completarea raționamentului expus de către instanța de fond, Curtea a reținut că, în zădărnicirea unei cereri în decădere, practica judiciară a reținut ca fiind necesar a se dovedi o folosință efectivă care impune inclusiv folosirea serioasă a mărcii în acest sens, „actele izolate de folosire sau cele sporadice, puțin importante, nu pot fi considerate ca fiind acte serioase de exploatare”. Or, făcând aplicarea acestui principiu identificat în doctrină, Tribunalul a constatat că „expresia verbală apare pe ecran fără a identifica cu precizie o rubrică, astfel că nu se poate reține că publicul a avut cunoștință de intenția pârâtei de a folosi acest semn ca marcă”. Mai concret, nu rezultă cu claritate că prin apariția pe ecran a mărcii verbale se intenționa identificarea unei emisiuni de sine-stătătoare al cărui conținut specific să se distingă de cel al altor emisiuni.

Împotriva deciziei a declarat recurs S.R.Tv. întemeiat pe dispozițiile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că acțiunea este lipsită de interes, căci existența unei cereri a reclamantei la O.S.I.M. nu probează interesul. Reclamanta nu a făcut dovada că are capacitatea de exercițiu de a produce, promova și radiodifuza emisiuni de televiziune. Nici pe fond acțiunea nu este fondată deoarece recurenta a difuzat numeroase emisiuni sub titlul T.A. Cum posturile de televiziune au obligația să păstreze monitorizarea programelor numai 30 zile, folosința a fost exemplificată cu DVD-urile emisiunilor din 19 septembrie 2007 și 13 octombrie 2007. Tot în cadrul recursului este analizată și contradictorialitatea argumentelor aduse de prima instanță.

O altă critică se referă la „analiza superficială” a probelor administrate de pârâtă. Astfel, pârâta a dovedit utilizarea în perioada martie-iunie 2006, în 19 septembrie 2007 și 13 octombrie 2007 cu DVD-uri, precum și cu înscrisuri emanate de la compartimentul emisie al S.R.Tv. și de la serviciul coordonare program. A fost dovedită și difuzarea de emisiuni purtând marca T.A. (clasa 38), precum și publicitatea emisiunilor (clasa 35). Drept urmare, argumentele instanței de apel sunt contrazise de faptul că produsul concret căruia i s-a aplicat semnul îl formează emisiunile difuzate în 2007 și magazinul sportiv difuzat în martie-iunie 2006, iar modul în care această folosire a servit funcției mărcii este dat de notorietatea titlului emisiunilor difuzate ale TVR.

Instanțele de fapt nu și-au motivat hotărârile pronunțate, iar instanța de apel nu se pronunță cu privire la afirmația instanței de fond potrivit căreia pentru clasele 35 și 38 nu există dovada utilizării. Se mai arată că instanța de apel nu a luat în discuție nici faptul că reclamanta nu a făcut dovada că lipsa utilizării mărcii ar fi fost fără motive justificate. S.R.Tv. a pierdut dreptul la radiodifuzarea meciurilor de fotbal din Liga I și a dreptului la radiodifuzarea rezumatelor meciurilor din ligă, ceea ce motivează neutilizarea mărcii, din motive independente de voința sa. Intimata-reclamantă, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed: - Conform art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căreia a fost intentată acțiunea reclamantei – orice persoană interesată poate solicita, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă, dacă, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul folosirii efectivă pe teritoriul României, într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată.

Legea nu definește ce se înțelege prin „persoană interesată”, ceea ce înseamnă că rămâne la aprecierea instanței să stabilească, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, dacă persoana care formulează o acțiune în decăderea titularului din dreptul la marcă are sau nu interes în promovarea acțiunii, prin prisma criteriilor conform cărora interesul trebuie să fie direct, personal, legitim, născut și actual. Ambele instanțe de fond au reținut corect existența interesului reclamantei față de împrejurarea că aceasta intenționează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a pârâtei și că dispozițiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu îi permit aceasta. Persoana aflată într-o atare situație juridică justifică interesul de a obține decăderea concurentului din dreptul asupra mărcii înregistrate, dar nefolosită.

A pretinde reclamantei că, înainte de a intenta acțiunea în decădere, să facă dovezi referitoare la capabilitatea de a produce, promova și difuza emisiuni de televiziune cu marca T.A. pe teritoriul României cum se pretinde de pârâtă, înseamnă să a-i pretinde să se hazardeze într-un demers posibil ilicit, prin încălcarea drepturilor pe care, până la un eventual succes al acțiunii în decădere, pârâta le deținea exclusiv asupra mărcii sale. De altfel, printre condițiile de registrabilitate a mărcii nu se află și dovezile privind capacitatea folosinței efective a mărcii ulterior datei înregistrării, astfel cum interpretează recurenta dispozițiile legale. Așadar, instanța de apel a reținut corect ca fiind dovedit interesul reclamantei în inițierea demersului judiciar.

- Instanța de apel, deși a motivat pe scurt hotărârea, a examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse: lipsa interesului în formularea acțiunii și dovedirea folosirii mărcii în litigiu. Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, care nu sunt esențiale. Astfel, recurenta afirmă că instanța nu s-a pronunțat asupra criticilor referitoare la contradictorialitatea motivelor sentinței precum și asupra criticii că reclamanta nu a făcut dovada că lipsa utilizării ar fi fost fără motive justificate.

În speță, instanța de apel, înlăturând prima critică aduce argumente suplimentare motivării primei instanțe în ceea ce privește lipsa dovezilor de utilizare a mărcii. Este real că instanța de apel nu răspunde criticii referitoare la absența probelor administrate de reclamantă în dovedirea absenței motivelor nejustificate. Doar că dispozițiile legale în materie, art. 47 [în prezent art. 46 alin. (4)] din Legea nr. 84/1998, impun că dovada folosirii mărcii incumbă titularului mărcii, deci pârâtei și nu reclamantei. Nepronunțarea asupra acestui motiv de apel nu are nicio înrâurire asupra soluției pronunțate câtă vreme recurenta trebuia să facă dovada că nefolosirea se datorează unor circumstanțe mai presus de voința sa.

Faptul că nu a mai fost eligibilă în cadrul licitațiilor organizate pentru transmiterea meciurilor de fotbal din Liga I nu reprezintă o împrejurare ce să denote cauze mai presus de voința recurentei de a folosi marca T.A., în condițiile în care marca nu era înregistrată doar pentru acest gen de transmisii televizate. - Recurenta susține că a făcut dovada folosinței mărcii pentru toate clasele de produse și servicii. Cu privire la clasa 35 (promovare/publicitate) se arată că spoturile de autopromovare și difuzarea unei emisiuni de televiziune implică și o activitate de promovare. Numai că în Ghidul de utilizare a Clasificării de la Nisa (ediția a 9-a) se precizează că această clasă cuprinde în mod particular „strângerea la un loc, în beneficiul terților, a unor produse diverse pentru a permite clienților să le vadă și să le achiziționeze comod”.

Rezultă din această explicitare faptul că serviciile din clasa 35, în speță promovare/publicitate, nu se referă la produsele proprii, ci se referă la acele servicii exercitate în folosul și beneficiul terților. Referitor la producerea și înregistrarea – clasa 41 – de către pârâtă a unor emisiuni produse și înregistrate sub marca T.A. se arată că dovada o reprezintă DVD-urile pentru perioada martie-iunie 2006, din 19 septembrie 2007 și din 13 octombrie 2007. Însă, așa cum au reținut ambele instanțe de fond, expresia verbală ce apare pe ecran, fără identificarea vreunei rubrici, nu determină recunoașterea de către public a intenției de a folosi acest semn ca marcă. Înscrisurile depuse atestă că emisiunea A. s-a difuzat în perioada martie-iunie 2006 nu și că expresia verbală T.A.

a fost folosită ca marcă în sensul de a distinge produsul oferit spre vânzare - emisiuni sportive - de alte produse de același gen. Pârâta nu a arătat de ce situația de fapt reținută de prima instanță, însușită și completată de instanța superioară de fond nu a fost pe deplin stabilită. Aceasta pentru că în etapa procesuală a recursului, decizia poate fi analizată doar pentru motive de nelegalitate și nu pentru motive de netemeinicie. În recurs nu s-au complinit probe cu înscrisuri care să dovedească că marca a fost exploatată real, public și neechivoc, în condițiile în care actele sporadice de folosire nu au făcut dovada constantei utilizării semnului în relațiile cu produsele/serviciile aferente.

Recurenta avea obligația, potrivit legii, să facă dovezi privind produsul concret căruia i s-a aplicat semnul și modul cum această folosire a servit funcționării mărcii. În mod similar și pentru aceleași argumente nu vor fi reținute ca fondate apărările formulate pentru clasa 38 (difuzarea de emisiuni de televiziune purtând marca T.A.). Drept urmare, dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, au fost corect aplicate întrucât nu a rezultat cu claritate, fără echivoc că apariția pe ecran a mărcii verbale a identificat o emisiune de sine stătătoare al cărui conținut specific să se distingă de cel al altor emisiuni. Recurenta invocă și pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. fără însă a arăta care este actul juridic dedus judecății ce a fost interpretat eronat în sensul încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, așa încât se constată că textul de lege a fost indicat pur formal. Înalta Curte, pentru argumentele ce succed, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.R.Tv. împotriva deciziei nr. 127A din 20 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2011.