ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4352/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4352/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 114/A din 2 iunie

2009 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamanta SC Y.B. SA -

H.V. împotriva Sentința civile nr. 1431 din 23 septembrie 2008 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimați SC I.P. SRL și Oficiul de

Stat pentru Invenții și Mărci; a schimbat în tot sentința, în sensul că a admis

acțiunea în parte; a dispus anularea mărcii C. din 02 octombrie 2006; a respins

celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat intimata la 3.500 euro,

la cursul oficial de schimb valutar din ziua plății, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a dispune în

acest sens, instanța de apel a avut în vedere următoarele motive.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

6932/312008, la data de 19 februarie 2008, reclamanta SC Y.B. SA - H.V. a

chemat în judecată pârâții I.P. SRL și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci

(O.S.I.M.), solicitând anularea certificatului de înregistrare a mărcii

"C.", din 02 octombrie 2006, aparținând pârâtei I.P. SRL; radierea

mărcii "C." din Registrul național al mărcilor, obligarea pârâtei la

plata de daune în sumă de 1.000.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este titulara mărcilor "C.S." și

"V.", înregistrate în Grecia, pentru clasa 2 din Clasificarea de la

Nisa a produselor și serviciilor, reprezentând: vopsele, lacuri; substanțe de

protecție contra ruginii și contra deteriorării lemnului; materiale colorante;

mordanți; rășini naturale în stare brută; metale sub formă de foițe și sub

formă de pudră pentru pictori, decoratori, tipografi și artiști. Aceste mărci

le folosește pentru ca produsele reclamantei, de o calitate deosebită, să fie

individualizate și astfel să-și fidelizeze clientela. Întrucât produsele au

avut succes deosebit, prezentate sub mărcile menționate, și-a extins

activitatea de desfacere în afara Greciei, în țări din Europa, printre care și

România.

Astfel, între firma

reclamantă și pârâta I.P. SRL s-au încheiat raporturi comerciale, în perioada

2001 - 2005, produsele reclamantei fiind desfăcute pe piața românească, urmare

a executării contractului de distribuție încheiat între reclamantă și pârâtă.

În acest scop, reclamanta a livrat vopsea, ambalată în cutii metalice pe care

sunt aplicate mărcile V. și C.S.; pentru a satisface cerințele beneficiarilor,

a trimis pârâtei mai multe aparate de amestecat vopseaua pe care, de asemenea,

se află inscripționate cele două mărci.

Acționând cu

rea-credință și fără acordul reclamantei, pârâta a procedat la înregistrarea

mărcii C.S., în nume propriu. Astfel, a constatat că pârâta și-a înregistrat la

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, pentru clasa 2 de produse și servicii

marca C., copiind marca reclamantei.

Având în vedere

raporturile contractuale de distribuție existente între societatea reclamantă

și pârâta, în speță au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 84/1998 și ale

Regulamentului de aplicare a legii, marca fiind înregistrată cu rea-credință.

În acest sens sunt dispozițiile art. 86 din lege și Regula nr. 44 din

Regulamentul de aplicare a legii, de transpunere a Directivei nr. 89/104/CEE,

care interzic orice utilizare a mărcilor, contrar practicilor loiale în

activitatea industrială și comercială, în scopul de a induce în eroare

consumatorii.

Conduita pârâtei este

de rea-credință deoarece aceasta nu a înregistrat marca pentru a-și asigura

distinctivitatea propriilor produse sau servicii, ci tocmai pentru a-și

apropria pe nedrept o marcă proprietatea reclamantei. Prin acțiunile sale,

pârâta a prejudiciat-o atât material, urmare inducerii în eroare a clientelei,

cât și moral, prin diluarea atractivității mărcii, prejudiciul minimal estimat

fiind de 1.000.000 RON.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 48 lit. c) din Lege nr. 84/1998.

Pârâta SC I.P. SRL a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei,

arătând următoarele:

Reclamanta nu s-a

folosit de dreptul său de opoziție, pe care legea îl recunoaște titularilor

unor mărci anterioare sau notorii prin art. 23 din Legea nr. 84/1998 și nu

poate invoca faptul că nu a avut cunoștință de înregistrarea mărcii pe

teritoriul României, motivat de faptul că este o persoană juridică străină,

întrucât ea are în România o reprezentanță încă din anul 2005.

Se afirmă în cererea

de chemare în judecată faptul că societatea pârâtă ar fi de rea-credință, dar

nu se aduce nicio probă în susținerea celor afirmate. Potrivit legislației în

vigoare precum și a practicii judiciare, reaua-credință nu se prezumă, ci

trebuie demonstrată. Din actele depuse nu reiese în nicio formă reaua-credință;

mai mult, nici nu reiese că reclamanta ar avea o marcă înregistrată în Grecia

cu această denumire.

Pârâta a fost de

bună-credință atunci când și-a înregistrat marca C. în România. Au fost

îndeplinite toate demersurile cerute de legea română pentru înregistrarea

mărcii; s-a solicitat și s-a efectuat în acest sens o cercetare documentară,

din care a rezultat că la acea dată marca C. nu era protejată pe teritoriul

României de către o altă societate.

Pârâtul Oficiul de

Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.), a formulat întâmpinare, prin care a

arătat că procedează la examinarea din oficiu a cererilor de înregistrare a mărcii

pentru motivele expres prevăzute de art. 19 coroborat cu dispozițiile art. 5 și

art. 6 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Astfel,

O.S.I.M. examinează calitatea solicitantului (persoană fizică sau juridică),

motivele absolute și relative pentru care o marcă poate fi exclusă de la

protecție și, după caz, condițiile pentru invocarea priorității. Prin urmare,

instanța nu poate să rețină o culpă procesuală a O.S.I.M.

Prin sentința civilă

nr. 1431 din 23 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a respins acțiunea ca nefondată

S-a reținut că din

examinarea actelor depuse de către reclamantă la dosarul cauzei nu rezultă

reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii C.

Reclamanta nu a făcut

dovada că ar avea vreun drept de proprietate asupra mărcii C., iar cererea de

înregistrare depusă la data de 30 decembrie 2003 la autoritățile elene, privind

înregistrarea pe teritoriul Greciei a mărcii C.S., nu a primit până la data

pronunțării sentinței nicio rezolvare.

De asemenea,

reclamanta nu a depus la dosar vreun certificat de protecție în România a

mărcii C./C. S., sau de înregistrare pe cale internațională, respectiv

comunitară.

Din cercetarea

documentară făcută de pârâtă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci

(O.S.I.M.) cu ocazia înregistrării mărcii, a rezultat că la data înregistrării

depozitului nu exista nicio marcă identică sau asemănătoare cu marca C.,

înregistrată pe plan național, comunitar sau internațional.

În aceste condiții,

Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada relei-credințe a pârâtei

în ceea ce privește procedura de înregistrare a mărcii C., astfel încât

acțiunea este nefondată, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 48 lit.

c) din Legea nr. 84/1998.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinței,

iar, pe fond, admiterea acțiunii și anularea mărcii, susținându-se următoarele:

Motivarea reținută de

instanță este nelegală, netemeinică și străină de natura pricinii. Cererea de

anulare a mărcii "C." a fost întemeiată pe dispozițiile art. 48 lit.

c) din Legea nr. 84/1998, invocându-se reaua-credință la înregistrarea mărcii.

Practic, instanța de fond reține doar inaplicabilitatea acestui text de lege,

nemotivând în niciun fel, ci reținând faptul că "din examinarea actelor

depuse la dosarul cauzei nu rezultă reaua credință a pârâtei la înregistrarea

mărcii C."

Toate celelalte

rețineri ale instanței în motivarea soluției pronunțate, rețineri referitoare

la existența sau nu a unei mărci înregistrate "C." pe plan național

sau în Grecia deținute de către subscrisă, nu au legătură cu existența sau nu a

relei-credințe a pârâtei-intimate la înregistrarea mărcii a cărei anulare se

solicită.

În fapt, instanța nu

analizează și nu reține aspecte de fapt importante susținute și dovedite de

reclamantă prin probele administrate, aspecte ce fac dovada relei-credințe.

O ipoteză clasică de

anulare a unei mărci invocându-se reaua-credință este și cea din prezenta

speță, care constă în faptul că între titularul mărcii a cărei anulare se cere

și reclamant au existat relații comerciale sau orice alte raporturi ce conduc

la concluzia că pârâtul a avut cunoștință de existența semnului anterior. În

asemenea cazuri, cele mai des administrate probe sunt înscrisurile (oferte de

produse comercializate sub semnul ulterior înregistrat de către pârâtă,

contracte de distribuție încheiate între utilizatorul semnului anterior folosit

și titularul mărcii a cărei anulare se cere, corespondență între cele două

părți, etc). Toate aceste înscrisuri au fost administrate în dovedirea

acțiunii, însă instanța de fond nu a analizat și considerat concludente probele

administrate.

Pentru o analiză

sistematică a situației au fost arătate care au fost relațiile comerciale

existente între părți anterior înregistrării mărcii ce face obiectul acțiunii

în anulare, cu referire la înscrisurile administrate în dovedirea acestora.

Totodată, pe

parcursul colaborării în România cu pârâta, s-a depus în Grecia, în data de 30

decembrie 2003, o cerere de înregistrare a mărcii "C.", cerere ce a

fost admisă, iar marca a fost înregistrată definitiv la data de 28 iunie 2004.

Astfel, contrar

reținerii instanței de fond din motivarea sentinței apelate, reclamanta este

titulara unei mărci înregistrare "C." în Grecia.

Pe parcursul anului

2005 relația comercială cu firma I.P. SRL s-a deteriorat, o parte din

angajamentele financiare ale acesteia nefiind onorate (pârâta nu și-a plătit o

parte din facturile transmise de reclamantă, ca urmare a cumpărării produselor

sale). În data de 11 noiembrie 2005 reclamanta a decis înființarea unei filiale

în România care să îi reprezinte interesele și care să preia activitatea de

distribuitor exclusiv a produselor sale pe teritoriul României. În acest sens a

depus la dosarul cauzei Hotărârea Consiliului de Administrație a Y.B. SA din

data de 3 octombrie 2005.

În data de 31

decembrie 2005 s-a încheiat contractul de distribuție exclusivă cu pârâta I.P.

SRL, acesta nefiind prelungit.

În data de 02

octombrie 2006 pârâta I.P. SRL a depus la înregistrare marca "C.".

După data

înregistrării mărcii, pârâta I.P. SRL a notificat filiala reclamantei din

România - V.H. SRL (distribuitorul autorizat al reclamantei), solicitând să

înceteze folosirea denumirii "C." pe teritoriul României. În acest

sens au fost transmise notificări de către pârâtă în datele de 11 ianuarie

2008, 18 ianuarie 2008, 17 ianuarie 2008.

În paralel cu

notificarea adresată reclamantei, pârâta I.P. SRL a trecut și la notificarea

principalilor clienți ai acesteia, care achiziționau produse sub marca

"C.", informându-i că achiziționează produse de la un distribuitor ce

nu e autorizat să distribuie marca "C.", amenințându-i că în cazul în

care vor continua colaborarea cu societatea V.H. SRL, li se vor confisca

produsele.

În mod evident,

depunerea la înregistrare a mărcii "C." a fost solicitată cu

rea-credință, pârâta fiind în fapt nemulțumită de încetarea contractului de

distribuție exclusivă cu reclamanta. De asemenea, atitudinea ulterioară a

pârâtei (de după data înregistrării mărcii), prin care aceasta a notificat

filiala reclamantei din România precum și clienții acesteia din România,

conduce la concluzia că înregistrarea s-a făcut cu intenția de a acapara o

parte a clientelei reclamantei.

Examinând sentința

apelată prin prisma motivelor invocate și ținând seama de actele și lucrările

dosarului, Curtea a constatat că apelul este întemeiat, urmând a fi admis, cu

consecința schimbării în tot a hotărârii atacate, pentru următoarele

considerente:

Susținerile apelantei-reclamante

interesează, pe de o parte, condițiile înregistrării mărcii pârâtei

"C." (conform certificatului de înregistrare din 02 octombrie 2006

emis de O.S.I.M.) sub aspectul bunei/relei-credințe a acesteia, prin urmare

aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 privind

mărcile și indicațiile geografice, iar pe de altă parte, întinderea protecției

mărcii anterioare a reclamantei "C.S." (înregistrată în Grecia din 30

decembrie 2003).

Legea română a

mărcilor nu conține o definiție a relei-credințe, nici criterii obiective de

determinare a acesteia. Reaua-credință trebuie, așadar, analizată de către

instanță, prin raportare la datele concrete ale speței, în contextul obligației

legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și

potrivit uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale.

Contrar susținerilor

pârâtei, anterior înregistrării mărcii sale, aceasta a avut relații comerciale

cu reclamanta, în calitate de distribuitor al acesteia, concluzie rezultând din

coroborarea consemnării acordului de distribuție exclusivă încheiat între cele

două părți la 31 decembrie 2005, facturilor și declarațiilor vamale depuse și

indicate în cadrul apelului, dar și recunoașterii intimatei-pârâte la

interogatoriu (întrebarea nr. 1), cu referință la perioada 2001 - 2005.

Rezultă, astfel, cunoașterea de către pârâta a produselor reclamantei și

implicit a mărcii acesteia.

Acest presupus raport

comercial, deși nu dovedește cunoașterea înregistrării mărcii în altă jurisdicție,

are relevanță din perspectiva ulterioară a înregistrării în România de către

pârâtă a mărcii în formă similară pentru produse și servicii identice/similare

din clasa 2 a Clasificării de la Nisa, ceea ce nu poate constitui o simplă

coincidență, ci un demers deliberat, în cunoștință de cauză, cu scopul

înlăturării de pe piață a unui concurent și în condițiile eludării regulilor

concurenței loiale.

Asupra protecției

mărcii anterioare a reclamantei "C.S." (înregistrată în Grecia din 30

decembrie 2003) s-a constatat că potrivit pct. g al art. 4 alin. (5) al

Directivei 89/104/CEE, marca poate fi declarată nulă de către instanță, dacă

"poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul

depunerii cererii și care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută

cu rea-voință de către solicitant." În mod evident, în momentul depunerii

cererii pârâtei la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci marca

"C.S." era utilizată în străinătate de către societatea reclamantă,

fiind dovedit că cererea a fost făcută cu rea-credință de către pârâtă;

atitudinea culpabilă derivă din calitatea de distribuitor a pârâtei și rezultă

din cunoașterea folosirii semnului distinctiv de către reclamantă.

Nu a fost primită

cererea de obligare a pârâtei la plata de daune în sumă de 1.000.000 RON,

acestea nefiind dovedite în cauză.

Cât privește

obligarea pârâtei O.S.I.M. la radierea înregistrării mărcii menționate și la

publicarea prezentei hotărâri în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială,

Curtea a constatat ca neîntemeiat acest capăt de cerere, aparținând

reclamanților sarcina de comunicare către O.S.I.M a hotărârii judecătorești

definitive și irevocabile, conform dispozițiilor cuprinse în Regula nr. 32

alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Intimata-pârâtă, ca

parte căzută în pretenții, a fost obligată la plata către apelanții-reclamanți

a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500, euro la cursul oficial de

schimb valutar din ziua plății, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC l.P. SRL, criticând-o cu indicarea în mod

generic a dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și, arătând că în

mod greșit s-a reținut reaua sa credință:

- S-a invocat faptul

că recurenta a reprezentat până la data de 31 decembrie 2005 în România

societatea reclamantă, comercializând produsele acesteia, printre care și cele

sub marca C., fapt contrazis de actele depuse chiar de reclamantă la dosar.

Astfel, potrivit Contractului Exclusiv de Agenție, recurenta comercializează în

România produsele sub marca V. și S. și nicidecum C. Reclamanta nu a depus la

dosarul cauzei vreun document care să ateste faptul că măcar în Grecia, țara ei

de origine, aceasta deține vreun drept de proprietate asupra mărcii C.

- La dosarul cauzei

există un document tradus din limba greacă care arată că la 30 decembrie 2003

s-a depus doar o cerere de înregistrare a mărcii C.S., cerere ce urma să fie

soluționată la data de 28 iunie 2004.

Nu se cunoaște cum

s-a soluționat această cerere, dar se deduce că dacă ar fi fost soluționată

favorabil în sensul înregistrării mărcii C.S., reclamanta ar fi depus la dosar

certificatul de marcă emis de autoritățile elene.

- Din actele depuse

la dosar reiese clar ca reclamanta nu a considerat niciun moment că deține o

marcă denumită C.

Nu există niciun

document care să ateste faptul că în relațiile comerciale i-ar fi adus la

cunoștința că ar deține o marcă C.S.

Dacă ar fi avut

această marcă, ar fi încercat protejarea acesteia pe teritoriul României, la

fel cum a încercat și și-a protejat celelalte mărci ale ei și anume V., S. și

H. încă din anul 2007 și nu în 2008 în urma notificării de a nu mai folosi

marca C., cerere care i-a fost respinsă.

Adevăratul motiv de

depunere a cererii de înregistrare a mărcii C.S. din anul 2008 a fost doar de a

se face un act premergător prezentului dosar, de a-și demonstra reclamanta un

interes pentru aceasta marcă și de a promova o acțiune în anularea mărcii

deținute de recurentă.

În situația în care

ar fi existat un certificat de marcă în Grecia pentru marca C.S. aparținând

societății Y.B., O.S.I.M. nu ar fi procedat la înregistrarea mărcii C. în

favoarea societății recurente; înaintea emiterii certificatului de marcă de

către O.S.I.M. s-a efectuat o cercetare documentară din care a rezultat că nu

există mărci similare înregistrate în țară sau în străinătate.

- Instanța de apel a

reținut în mod greșit că produsele livrate de apelanta reclamantă ar fi purtat

marca C.

În realitate aceste

produse erau sub marca V., iar expresia C. era folosită ca un cuvânt comun și

nu ca o marcă. Dacă ar fi considerat expresia C. ca fiind o marcă înregistrată,

în contractele de exclusivitate succesive semnate cu ei ar fi trecut și dreptul

său de a comercializa produse sub marca C. și ar fi înregistrat-o la O.S.I.M.

odată cu celelalte mărci ale lor.

- Art. 47 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 84/1998 (fost art. 48) prevede că se poate solicita de

orice persoană interesată anularea înregistrării mărcii înregistrate cu

rea-credință.

Acest motiv de refuz

sau de nulitate a unei mărci este reglementat și de art. 3 alin. (2) lit. d)

din Directiva nr. 89/104/CE din 21 decembrie 1988 (înlocuită în prezent de

Directiva nr. 2008 (95/CE - art. 3 alin. (2) lit. d)). Ipoteza reglementată de

art. 4 alin. (1) lit. g) din directivă vizează un motiv suplimentar de refuz

sau de nulitate privind conflictele cu drepturi anterioare, respectiv cel în

care marca poate fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul

depunerii cererii și care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută

cu rea-credință de către solicitant.

Ambele ipoteze legale

avute în vedere de instanță se referă la reaua-credință a solicitantului, norma

comunitară făcând o referire simultană la conflictul cu o marcă anterioară.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constata că recursul este

nefondat, în considerarea celor ce succed.

Instanța de apel a

reținut, ca situație de fapt ce nu mai poate fi reapreciată de instanța de

recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., că anterior înregistrării mărcii

de către pârâtă, aceasta avea relații comerciale cu reclamanta, în calitate de

distribuitor al acesteia pe piața românească, cunoscând astfel marca

anterioară.

Astfel, criticile

recurentei vizând relațiile comerciale dintre părți și nedeținerea de către

reclamantă a unei mărci înregistrate în Grecia vizează netemeinicia hotărârii,

respectiv modul de apreciere de către instanță a probelor administrate, aspect

ce nu poate fi cenzurat de instanța de recurs.

La situația de fapt

reținută s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, cu

aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nulitate

reglementat de art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, invocat de

reclamantă, este un motiv distinct de cel vizând conflictul cu o marcă

anterioară.

În cazul în care se

solicită anularea înregistrării unei mărci pentru rea-credință și nu pentru

încălcarea unui drept la marcă anterior protejat, pentru a justifica

legitimarea procesuală activă reclamantul nu trebuie să facă dovada că deținea

la data înregistrării mărcii contestate o marcă anterioară.

Dacă s-ar condiționa

interesul și dreptul la acțiune în anularea înregistrării pentru rea-credință

de calitatea de titular al mărcii anterioare, reglementarea din art. 48 alin.

(1) lit. c) ar deveni superfluă, întrucât titularul mărcii anterioare are la

dispoziție acțiunea în anulare întemeiată pe art. 48 alin. (1) lit. b), în care

nu este ținut să facă dovada relei-credințe ci a conflictului. Mai mult, s-ar

impune o cerință pe care Legea nr. 84/1998 nu o prevede.

Reaua-credință a

recurentei la înregistrarea mărcii, materializată în aspectele de fapt

reținute, îmbracă forma fraudei, care constă în cunoștința pe care a avut-o

aceasta despre faptul că marca depusă de ea pentru înregistrare este folosită

de altcineva, realizând totodată că nu pot folosi ambii aceeași marcă, dar

profitând de faptul că marca nu a fost încă depusă în România. Ea eludează

astfel regulile concurenței loiale, de a nu folosi un semn distinctiv ce

aparține altcuiva, sub care, în baza relațiilor comerciale, îi și

comercializează în țară produsele.

Norma comunitară

invocată, care reglementează distinct motivul de nulitate avut în vedere de

recurentă de cel vizând înregistrarea mărcii cu rea-credință, ar fi prezentat

relevanță în cauză în ipoteza în care s-ar fi solicitat anularea unei mărci

înregistrate după modificarea Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010 - când

s-a reglementat distinct acest motiv, prevăzut suplimentar de norma comunitară.

Potrivit art. 4 alin.

(4) lit. g) din Directiva comunitară (reluat și în actuala Directivă

2008/95/CE), un stat membru poate, în plus, să refuze înregistrarea unei mărci

sau, dacă este înregistrată, aceasta poate fi declarată nulă dacă marca poate

fi confundată cu o marcă utilizată în străinătate în momentul depunerii cererii

și care continuă să fie utilizată, dacă cererea a fost făcută cu rea-credință

de către solicitant.

Oricum, acesta este

un motiv diferit de cel invocat de reclamantă, care este similar directivei

comunitare.

- Faptul că Oficiul

de Stat pentru Invenții și Mărci ar fi efectuat o cercetare documentară

anterior și nu ar fi procedat la înregistrarea mărcii în condiții de

ilegalitate nu poate fi folosit în susținerea recursului, întrucât, pe de o

parte, verificările nu țin de atitudinea subiectivă a solicitantului, iar

altfel s-ar lipsi de conținut Legea nr. 84/1998, care conferă instanței

abilitatea legală de a anula o marcă înregistrată, în condițiile strict

stipulate.

- Atât timp cât s-a

reținut de instanța de apel calitatea de distribuitor al produselor reclamantei

de către recurentă și cunoașterea astfel a folosirii semnului de către aceasta,

ultima critică vizează reaprecierea probelor avute în vedere în acest sens,

lucru nepermis în fața instanței de recurs.

În considerarea

argumentelor reținute mai sus față de dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 84/1998, Înalta Curte constată că în cauză s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând să dispună respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea

și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu

art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata sumei de 2000 euro,

în echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC I.P. SRL împotriva Deciziei nr. 114/A din 2

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală.

Obligă recurenta la

plata sumei de 2000 euro, echivalentul în RON la data plății, cheltuieli de

judecată către intimata SC Y.B. SA H.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN