ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3730/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de față:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, la

data de 28 noiembrie 2008 sub nr. 45667/3/2008, reclamanta SC C.A. SRL a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâții SC G. SA și O.S.I.M., ca prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună decăderea titularului SC G. SA din drepturile conferite

de marca individuală verbală B., din 20 mai 2003, pentru clasa 2, și să dispună

radierea mărcii menționate, pentru clasa 2, din Registrul Național al Mărcilor,

ținut de O.S.I.M., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamanta a

arătat că la data de 20 mai 2003 pârâta G. a depus la O.S.I.M. cerere pentru înregistrarea

mărcii individuale verbale B., pentru clasele de servicii/produse nr. 2, 5, 38 și

43, O.S.I.M. dispunând înregistrarea din 20 mai 2003. La data de 30 iunie 2008,

reclamanta a depus cerere de înregistrare a mărcii individuale combinate B., pentru

clasa 2 (vopsele, fimisuri, lacuri, substanțe de protecție contra ruginii și contra

deteriorării lemnului, materiale colorante, mordanți, rășini naturale în stare brută,

metale sub formă de foiță și sub formă de pudră pentru pictori, decoratori, tipografi

și artiști), nr. depozit reglementar D1 din 20 iunie 2008.

A mai arătat reclamanta că pârâta nu a

folosit marca în ultimii 5 ani, așa încât este decăzută din drepturile sale, iar

potrivit dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) se poate solicita decăderea de către

orice persoană interesată, reclamanta justificând în cauză interesul, așa cum s-a

menționat, prin formularea cererii de înregistrare la O.S.I.M.

Prin sentința civilă nr. 519 din 8

aprilie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate

excepția lipsei de interes a acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtei SC G. SA, a admis acțiunea reclamantei SC C.A. SRL, în contradictoriu

cu pârâții SC G. SA, O.S.I.M. și H.P., a dispune decăderea pârâtului H.P. din drepturile

asupra mărcii B., cu privire la produsele din clasa 2, pe teritoriul României și

radierea mărcii din Registrul Național al Mărcilor, după rămânerea definitivă a

hotărârii.

Curtea de Apel București, secția a

IX-

a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de SC G. SA și H.P.,

prin decizia nr. 162 din 15 octombrie 2009, a respins căile de atac ca nefondate

pentru considerentele ce urmează.

Critica privind necompetența funcțională

a secției civile, decurgând din caracterul comercial al raportului juridic dedus

judecății este nefondat față de prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,

regula nr. 32 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat

prin H.G. nr. 833/1998, ce a prevăzut expres competența secției civile a Tribunalului

București în soluționarea cererii de decădere din marcă.

O asemenea reglementare nu este contrară

legii, ci, constituind o problemă administrativă, poate fi cuprinsă în normele de

aplicare a legii, neputându-se considera că adaugă la lege, deoarece norma de competență

materială (care prevede soluționarea cererii de tribunal) este cuprinsă în lege

și este respectată de regulament.

Curtea a constatat că nu este întemeiată

nici critica privind caracterul comercial al pricinii, având în vedere că înregistrarea

mărcii dă naștere unui drept de proprietate intelectuală, a cărui valorificare este

dată în competența instanței civile, iar simpla calitate de comerciant a titularului

mărcii nu este suficientă pentru a impune caracterul de faptă de comerț subiectivă.

În consecința acestui raționament, Curtea

a constatat ca nefondat și argumentul privind încălcarea dispozițiilor art. 720

1

și urm. C. proc. civ., deoarece aceste dispoziții sunt specifice litigiilor comerciale

și nu sunt aplicabile în speță.

A fost înlăturată și critica legată de

modul de calcul al termenului de 5 ani după care intervine decăderea din drepturile

conferite de marcă în cazul nefolosirii acesteia, raționamentul primei instanțe

fiind corect.

Astfel, dacă de la data depunerii cererii

de înregistrare a mărcii se naște și protecția oferită de lege titularului acesteia

(sub condiția suspensivă a înregistrării ulterioare, condiție îndeplinită în speță),

atunci se impune și recunoașterea obligației corelative de a folosi marca, împrejurare

în care de la această dată curge și termenul avut în vedere la examinarea decăderii.

Astfel cum s-a arătat în doctrină, după

înregistrarea mărcii, nimic nu mai poate reține pe titularul mărcii să o folosească

efectiv pentru produsele/serviciile pentru care a fost înregistrată. Dacă titularul

mărcii nu folosește, în mod nejustificat, marca înregistrată, ulterior înregistrării

acesteia, sancțiunea de drept substanțial a decăderii trebuie aplicată potrivit

scopului și naturii sale, în raport de data până la care urcă protecția consolidată

de înregistrare, respectiv data depozitului reglementar.

Împotriva deciziei au declarat recurs apelanții

criticând-o în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs, se

invocă necompetența secției civile a Tribunalului București, deoarece cererile având

ca obiect anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute de art. 48 din

Legea nr. 84/1998 sunt de natură comercială, ceea ce atrage temeinicia excepției

de prematuritate a cererii de chemare în judecată motivată pe dispozițiile art.

720

1

C. proc. civ.

Se mai arată că hotărârea recurată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, fiind încălcate dispozițiile imperative ale dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu sunt analizate distinct criticile formulate

de societatea comercială.

Cu privire la calculul termenului de 5

ani, în vederea decăderii din dreptul de marcă se arată că acesta începe să curgă

de la data înregistrării în Registrul Național al Mărcilor, căci de la acea dată

titularul nu mai poate avea niciun fel de incertitudine referitoare la apropierea

mărcii.

Intimata-reclamantă, deși legal citată,

nu a formulat întâmpinare conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc.

civ.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma

criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept aplicabile

cauzei, reține caracterul fondat al recursurilor, în limitele și pentru argumentele

ce succed.

Înregistrarea mărcii dă naștere unui drept

de proprietate intelectuală, a cărui valorificare ori contestare este dată expres

în competența instanței civile conform art. 45 alin. (1) din Legea nr. 84/1998,

a regulii nr. 32 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, aprobat

prin H.G. nr. 833/1998.

Dat fiind competența exclusivă a secției

civile a Tribunalului București în materia decăderii din drepturile conferite de

marcă, calitatea de comerciant a reclamantei și a pârâtei SC G. SA, este lipsită

de relevanță.

În consecință, nu devin incidente nici

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. referitoare la obligativitatea concilierii

directe prealabile formulării cererii de chemare în judecată.

Decizia pronunțată în apel cuprinde motivele

de fapt și de drept ce i-au format convingerea, cu respectarea dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece pentru ca o hotărâre judecătorească să fie

motivat este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel

și nu să răspundă separat motivelor de apel identice. Cu alte cuvinte, decizia pronunțată

în apel este motivat și sub aspectul criticilor formulate de SC G. SA, întrucât

argumentele sale de nelegalitate și netemeinicie nu sunt distincte de cele ale persoanei

fizice.

Este fondată însă critica referitoare la

modul de calcul al termenului de 5 ani.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată

la 28 februarie 2008, după aderarea României la spațiul Comunității economice europene.

Potrivit dispozițiilor Directivei nr. 89/104/EEC

art. 10 alin. (1), la data soluționării apelului, Directiva nr. 2008/95/CE din 22

octombrie 2008, începerea duratei de 5 ani are loc după momentul la care procedura

de înregistrare este terminată (Directiva nr. 2008/95/CE a fost implementată prin

Legea nr. 66/2010).

Legea nr. 84/1998, a fost republicată în

M. Of. din 27 mai 2010.

Potrivit art. 46 alin. (1) lit. a) din

lege, calculul termenului începe să curgă de la data înregistrării mărcii în Registru

întrucât din acest moment este recunoscut titularului un drept exclusiv, conform

art. 35 alin. (1) din lege și nu de la constituirea depozitului reglementar, chiar

dacă înregistrarea are efecte retroactive de la data depunerii cererii.

Dispozițiile legii interne în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată conduc la aceeași soluție.

Din perspectiva titularului de marcă, intervalul

scurs între momentul constituirii depozitului și momentul la care marca a fost acceptată

la înregistrare, după parcurgerea procedurii instituite prin dispozițiile art. 19-28

din Legea nr. 84/1998 reprezintă, cu referire la dispozițiile art. 45 alin. (1)

din lege, o durată în cadrul căreia neutilizarea este justificată tocmai de incertitudinea

care vizează acordarea protecției.

Astfel în procedura de înregistrare a mărcii,

momentul publicării și cel al înregistrării acesteia sunt două momente diferite.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 84/1998, dacă în urma examinării cererii

se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, O.S.I.M. decide înregistrarea

mărcii și publicarea ei în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. De la

data publicării mărcii curge termenul în care orice persoană interesată poate face

opoziție; prin urmare solicitantul nu are încă certitudinea că marca va fi înregistrată.

Conform art. 28 din lege, abia când decizia de înregistrare a mărcii a rămas definitivă,

marca este înregistrată în Registrul Național al Mărcilor.

În condițiile calificării duratei scurse

între momentul constituirii depozitului reglementar – 20 mai 2003 și cel al admiterii

cererii de înregistrare al mărcii - 2004, ca reprezentând o durată de neutilizare

a mărcii justificată, cererea de chemare în judecată este nefondată nefiind îndeplinite

condițiile cumulative impuse de art. 45 alin. (1) lit. a).

Înalta Curte, pentru considerentele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursurile, va modifica decizia

în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâți. Drept consecință sentința va

fi schimbată în parte în sensul că acțiunea va fi respinsă. Vor fi menținute dispozițiile

referitoare la respingerea excepțiilor lipsei de interes și a lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC G. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile pârâților H.P. și SC

G. SA Galați împotriva deciziei nr. 162/A din 15 octombrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Modifică decizia în sensul că admite apelurile

pârâților împotriva sentinței nr. 519 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că

respinge acțiunea.

Menține dispozițiile referitoare la respingerea

excepțiilor lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

SC G. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

iunie 2010.