ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4135/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2495 din 10 iunie 2009, pronunțată în fond după casare, urmare pronunțării deciziei nr. 3715/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., prin care solicita anularea parțială a Deciziei nr. 48 din 24 februarie 2004 emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul autorității pârâte.

Instanța de judecată a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind plata obligațiilor fiscale cu de titlu impozit pe profit și ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamantă; de asemenea, a admis cererea expertului privind cuantumul onorariului cuvenit pentru efectuarea expertizei contabile și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta la plata diferenței de sumă cu acest titlu, până la concurența sumei totale de 14.970 lei, către expertul desemnat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Procesul verbal încheiat la data de 26 noiembrie 2003 de către pârâta D.G.A.M.C., pentru perioada 1 aprilie 2000 - 31 decembrie 2002 s-au calculat obligații față de buget în valoare totală de 5.054.757.574.

Contestația formulată de regie a fost soluționată prin decizia nr. 48 din 24 februarie 2004 de către pârâta A.N.A.F., fiind respinsă, ca neîntemeiată, pentru capetele de cerere privind diferența de impozit pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, vărsământul din profitul net și fondul România, cu majorările și penalitățile aferente și ca fiind fără obiect pentru capătul de cerere privind diferența de impozit pe profit în sumă totală de 6.196.895.545 lei. Reține prima instanță că, pentru lămurirea aspectelor de specialitate, potrivit art. 201 alin. (l) C. proc.

civ., s-a considerat necesară efectuarea expertizei contabile, dar expertul desemnat în cauză a preluat practic susținerile reclamantei din acțiune, formulându-și opinia că „acestea nu sunt datorate”; cu excepția calculului efectuat pentru suma ce reprezintă impozitul pe profit (care față de soluția ce se va pronunța cu privire la acest capăt de cerere apare ca inutilă) și fondul România, expertul contabil desemnat face interpretări ale normelor juridice aplicabile în cauză, atribut ce aparține instanței de judecată, motiv pentru care prima instanță a înlăturat concluziile sale, reținând următoarele: Primul capăt de cerere, referitor la impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei este inadmisibil, întrucât această datorie nu a fost stabilită prin procesul verbal din data de 26 noiembrie 2003, ci printr-un act de control anterior: procesul verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003, care a fost atacat separat, mai puțin pentru suma în discuție; cum potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G.

nr. 13/2001 „contestația nu poate avea alte sume și măsuri decât cele stabilite prin actul atacat” iar actul atacat, respectiv procesul verbal din 26 noiembrie 2003, nu se referă la această sumă, rezultă că excepția ridicată de pârâta A.N.A.F. este fondată și va fi admisă. Referitor la capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, instanța de fond a reținut că, prin adresa nr. 40411 din 2 iulie 2001 A.F.P. Sector 1, a comunicat reclamantei că s-a operat compensarea solicitată dar aceasta a vizat TVA, iar nu impozitul pe veniturile din salarii, aplicându-se corect art. 87 alin. (1) din O.G.

nr. 11/1996, potrivit cu care „sumele plătite în plus se compensează cu obligații bugetare restante din anii precedenți”; prin urmare, având în vedere ordinea în care opera compensarea la data respectivă, pârâții au procedat legal, întrucât la data de 2 iulie 2001 a intervenit compensarea pentru suma de 8.736.997.878 lei pentru alte debite decât impozitul pe veniturile din salarii, iar ulterior s-a constatat că suma de 4.625.327.674 lei nu era datorată, iar pentru această sumă nu s-au calculat majorări de întârziere sau penalități, ci doar pentru diferența de 4.111.670.240, pe perioada 3 iulie 2001 - 31 mai 2003. În ceea ce privește vărsămintele din profitul net, prima instanță a constatat că, potrivit art. 13 alin. (3) din O.G.

nr. 61/2002, data stingerii obligațiilor bugetare este data înregistrării compensării în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetelor respective de către unitățile de trezorerie și contabilitate publică; acest text, aplicabil pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 mai 2003 a determinat calcularea dobânzilor în cuantum de 305.310.236 lei cât și a penalităților de întârziere de 84.246.754 lei. Referitor la fondul România, instanța de fond reține că organul de control a procedat conform pct. 6.1 din O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, cu ocazia refacerii controlului, s-au verificat doar sumele contestate inițial de reclamantă; cum reclamanta nu a contestat inițial modul de calcul, organul de control a avut în vedere nivelul profitului impozabil aferent perioadei pentru care s-a calculat fondul.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - instanța de fond a reținut, în mod greșit inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la suma de 6.196.895.545 lei, stabilindu-se în mod eronat că în actul atacat, respectiv procesul-verbal din 23 noiembrie 2003 nu se regăsește această sumă. Suma în discuție nu a fost contestată întrucât din conținutul procesului - verbal din iulie 2003 rezulta că diferența de impozit pe profit a fost de 7.512.730.033 lei, iar nu de 13.709.625.578 lei (sume adunate, respectiv 6.196.895.545 plus 7.512.730.033); - referitor la capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, prin procesul - verbal de control nu s-a ținut cont de cererile regiei de compensare, luându-se în considerare sumele din adresa A.F.

a Sectorului 1, care conținea și sume nedatorate sau sume pe care regia le achitase deja, dar care nu erau operate de către organul fiscal. De asemenea, organul de control nu a ținut seama de data la care compensarea a devenit posibilă potrivit legii, astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 211/2003 și cum se prevede în cuprinsul O.G.

nr. 11/1996; - cu privire la vărsămintele din profitul net soluția instanței de fond este nelegală, deoarece deși organul de control considera compensarea valabilă la data depunerii cererii, respectiv 25 aprilie 2001, totuși calculează penalități și dobânzi, fără a avea baza impozabilă; - în ceea ce privește Fondul România instanța nu a ținut seama de faptul că prin decizia nr. 291 din 21 martie 2003 s-a desființat procesul – verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003 pentru diferența Fond România, în vederea recalculării diferențelor de plată ale regiei, în funcție de cuantumul profitului impozabil aferent anului 2001, ce urma să fie stabilit prin noul act de control, ținând cont de deductibilitatea cheltuielilor cu alimentația de protecție.

În drept recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 8, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În mod corect instanța de fond a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei, având în vedere că obligația nu a fost stabilită prin procesul – verbal din 26 noiembrie 2003, ci printr-un act de control anterior, respectiv procesul - verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003, care a fost atacat separat. În acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 13/2001, potrivit cărora „contestația nu poate avea ca obiect alte sume și măsuri decât cele stabilite prin actul atacat”.

Este neîntemeiat argumentul invocat de recurenta - reclamantă în sensul că baza impozabilă au constituit-o cheltuielile cu alimentația de protecție acordată în temeiul Legii nr. 90/1996 a protecției muncii, republicată; aceste cheltuieli au fost considerate nedeductibile la controlul finalizat în iulie 2003, și deductibile la controlul efectuat ca urmare a desființării parțiale a acestui proces - verbal, în noiembrie 2003. Astfel, prin procesul-verbal încheiat la 26 noiembrie 2003 ca urmare a refacerii controlului au fost considerate deductibile cheltuielile cu alimentația de protecție în sumă de 22.240.062.844 lei, pentru anul 2001 și 49.495.288.494 lei, pentru anul 2002 (conform mențiunilor din procesul - verbal, cap III, pct. III 1, impozitul pe profit).

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la impozitul pe veniturile din salarii, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 11/1996, în forma existentă la data de 2 iulie 2001, când a operat compensarea, articol potrivit căruia „sumele plătite în plus se compensează […] cu obligații bugetare restante din anii precedenți”. Cum prin obligații bugetare restante din anii precedenți se înțeleg debite provenite din impozite, taxe și alte venituri bugetare, precum și majorările de întârziere aferente, în mod corect s-au calculat majorări de întârziere aferente debitelor mai vechi ale R.A.R., existente la data compensării, respectiv TVA stabilit prin acte de control anterioare.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la fondul România, acesta este, de asemenea, nefondat, aplicându-se în mod corect, de către instanță pct. 6.1 din O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, o dată cu refacerea controlului, organele fiscale au verificat doar sumele contestate inițial de reclamantă. Potrivit actului normativ menționat „în cazul desființării totale sau parțiale a actului atacat, noul act de control sau de impunere, care va viza strict aceeași perioadă și aceleași sume și măsuri contestate, va fi întocmit de o altă echipă de control decât cea care a încheiat actul contestat”. Prin urmare, debitele la acest fond au rămas definitive, ca urmare a necontestării lor cu ocazia atacării procesului - verbal anterior, nr. 12133/565886/ iulie 2003. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R. SA împotriva sentinței nr. 2495 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.