ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4135/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2495 din 10 iunie

2009, pronunțată în fond după casare, urmare pronunțării deciziei nr. 3715/2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R., în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., prin care solicita anularea parțială a

Deciziei nr. 48 din 24 februarie 2004 emisă de Direcția generală de soluționare

a contestațiilor din cadrul autorității pârâte.

Instanța de judecată a respins, ca

inadmisibil, capătul de cerere privind plata obligațiilor fiscale cu de

titlu

impozit pe profit și ca neîntemeiate

celelalte capete de cerere formulate de reclamantă; de asemenea, a admis

cererea expertului privind cuantumul onorariului cuvenit pentru efectuarea

expertizei contabile și, pe cale de consecință, a obligat reclamanta la plata

diferenței de sumă cu acest titlu, până la concurența sumei totale de 14.970

lei, către expertul desemnat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Procesul verbal încheiat la

data de 26 noiembrie 2003 de către pârâta D.G.A.M.C., pentru perioada 1 aprilie

2000 - 31 decembrie 2002 s-au calculat obligații față de buget în valoare

totală de 5.054.757.574.

Contestația formulată de regie a

fost soluționată prin decizia nr. 48 din 24 februarie 2004 de către pârâta A.N.A.F.,

fiind respinsă, ca neîntemeiată, pentru capetele de cerere privind diferența de

impozit pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, vărsământul din

profitul net și fondul România, cu majorările și penalitățile aferente și ca

fiind fără obiect pentru capătul de cerere privind diferența de impozit pe

profit în sumă totală de 6.196.895.545 lei.

Reține prima instanță că, pentru

lămurirea aspectelor de specialitate, potrivit art. 201 alin. (l) C. proc. civ.,

s-a considerat necesară efectuarea expertizei contabile, dar expertul desemnat

în cauză a preluat practic susținerile reclamantei din acțiune, formulându-și

opinia că „acestea nu sunt datorate”; cu excepția calculului efectuat pentru

suma ce reprezintă impozitul pe profit (care față de soluția ce se va pronunța

cu privire la acest capăt de cerere apare ca inutilă) și fondul România, expertul

contabil desemnat face interpretări ale normelor juridice aplicabile în cauză,

atribut ce aparține instanței de judecată, motiv pentru care prima instanță a

înlăturat concluziile sale, reținând următoarele:

Primul capăt

de cerere, referitor la impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei este

inadmisibil, întrucât această datorie nu a fost stabilită prin procesul verbal

din data de 26 noiembrie 2003, ci printr-un act de control anterior: procesul

verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003, care a fost atacat separat, mai puțin

pentru suma în discuție; cum potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 13/2001

„contestația nu poate avea alte sume și măsuri decât cele stabilite prin actul

atacat” iar actul atacat, respectiv procesul verbal din 26 noiembrie 2003, nu

se referă la această sumă, rezultă că excepția ridicată de pârâta A.N.A.F. este

fondată și va fi admisă.

Referitor la

capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, instanța de fond

a reținut că, prin adresa nr. 40411 din 2 iulie 2001 A.F.P. Sector 1, a comunicat reclamantei că s-a operat compensarea solicitată dar aceasta a vizat TVA, iar nu

impozitul pe veniturile din salarii, aplicându-se corect art. 87 alin. (1) din

O.G. nr. 11/1996, potrivit cu care „sumele plătite în plus se compensează cu

obligații bugetare restante din anii precedenți”; prin urmare, având în vedere

ordinea în care opera compensarea la data respectivă, pârâții au procedat

legal, întrucât la data de 2 iulie 2001 a intervenit compensarea pentru suma de

8.736.997.878 lei pentru alte debite decât impozitul pe veniturile din salarii,

iar ulterior s-a constatat că suma de 4.625.327.674 lei nu era datorată, iar

pentru această sumă nu s-au calculat majorări de întârziere sau penalități, ci

doar pentru diferența de 4.111.670.240, pe perioada 3 iulie 2001 - 31 mai 2003.

În ceea ce

privește vărsămintele din profitul net, prima instanță a constatat că, potrivit

art. 13 alin. (3) din O.G. nr. 61/2002, data stingerii obligațiilor bugetare

este data înregistrării compensării în conturile corespunzătoare de venituri

ale bugetelor respective de către unitățile de trezorerie și contabilitate

publică; acest text, aplicabil pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 mai 2003 a

determinat calcularea dobânzilor în cuantum de 305.310.236 lei cât și a

penalităților de întârziere de 84.246.754 lei.

Referitor

la fondul România, instanța de fond reține că organul de control a procedat

conform pct. 6.1 din O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, cu ocazia refacerii

controlului, s-au verificat doar sumele contestate inițial de reclamantă; cum

reclamanta nu a contestat inițial modul de calcul, organul de control a avut în

vedere nivelul profitului impozabil aferent perioadei pentru care s-a calculat

fondul.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, susținând că hotărârea atacată

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

- instanța

de fond a reținut, în mod greșit inadmisibilitatea capătului de cerere

referitor la suma de 6.196.895.545 lei, stabilindu-se în mod eronat că în actul

atacat, respectiv procesul-verbal din 23 noiembrie 2003 nu se regăsește această

sumă. Suma în discuție nu a fost contestată întrucât din conținutul procesului -

verbal din iulie 2003 rezulta că diferența de impozit pe profit a fost de

7.512.730.033 lei, iar nu de 13.709.625.578 lei (sume adunate, respectiv

6.196.895.545 plus 7.512.730.033);

- referitor

la capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, prin procesul

- verbal de control nu s-a ținut cont de cererile regiei de compensare,

luându-se în considerare sumele din adresa A.F. a Sectorului 1, care conținea

și sume nedatorate sau sume pe care regia le achitase deja, dar care nu erau

operate de către organul fiscal. De asemenea, organul de control nu a ținut

seama de data la care compensarea a devenit posibilă potrivit legii, astfel cum

s-a dispus prin Decizia nr. 211/2003 și cum se prevede în cuprinsul O.G. nr. 11/1996;

- cu

privire la vărsămintele din profitul net soluția instanței de fond este nelegală,

deoarece deși organul de control considera compensarea valabilă la data

depunerii cererii, respectiv 25 aprilie 2001, totuși calculează penalități și

dobânzi, fără a avea baza impozabilă;

- în

ceea ce privește Fondul România instanța nu a ținut seama de faptul că prin

decizia nr. 291 din 21 martie 2003 s-a desființat procesul – verbal nr. 12133

din 17 iulie 2003 pentru diferența Fond România, în vederea recalculării

diferențelor de plată ale regiei, în funcție de cuantumul profitului impozabil

aferent anului 2001, ce urma să fie stabilit prin noul act de control, ținând

cont de deductibilitatea cheltuielilor cu alimentația de protecție.

În

drept recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 8,

9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând

actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În

mod corect instanța de fond a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere

privind impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei, având în vedere că

obligația nu a fost stabilită prin procesul – verbal din 26 noiembrie 2003, ci

printr-un act de control anterior, respectiv procesul - verbal nr. 12133 din 17

iulie 2003, care a fost atacat separat. În acest sens sunt prevederile art. 3 alin.

(4) din O.U.G. nr. 13/2001, potrivit cărora „contestația nu poate avea ca

obiect alte sume și măsuri decât cele stabilite prin actul atacat”.

Este

neîntemeiat argumentul invocat de recurenta - reclamantă în sensul că baza

impozabilă au constituit-o cheltuielile cu alimentația de protecție acordată în

temeiul Legii nr. 90/1996 a protecției muncii, republicată; aceste cheltuieli

au fost considerate nedeductibile la controlul finalizat în iulie 2003, și

deductibile la controlul efectuat ca urmare a desființării parțiale a acestui proces

- verbal, în noiembrie 2003.

Astfel,

prin procesul-verbal încheiat la 26 noiembrie 2003 ca urmare a refacerii

controlului au fost considerate deductibile cheltuielile cu alimentația de

protecție în sumă de 22.240.062.844 lei, pentru anul 2001 și 49.495.288.494 lei,

pentru anul 2002 (conform mențiunilor din procesul - verbal, cap III, pct. III

1, impozitul pe profit).

În

ceea ce privește motivul de recurs referitor la impozitul pe veniturile din

salarii, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 87 alin. (1) din O.U.G.

nr. 11/1996, în forma existentă la data de 2 iulie 2001, când a operat

compensarea, articol potrivit căruia „sumele plătite în plus se compensează […]

cu obligații bugetare restante din anii precedenți”. Cum prin obligații

bugetare restante din anii precedenți se înțeleg debite provenite din impozite,

taxe și alte venituri bugetare, precum și majorările de întârziere aferente, în

mod corect s-au calculat majorări de întârziere aferente debitelor mai vechi

ale R.A.R., existente la data compensării, respectiv TVA stabilit prin acte de

control anterioare.

În

ceea ce privește motivul de recurs referitor la fondul România, acesta este, de

asemenea, nefondat, aplicându-se în mod corect, de către instanță pct. 6.1 din

O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, o dată cu refacerea controlului, organele

fiscale au verificat doar sumele contestate inițial de reclamantă. Potrivit

actului normativ menționat „în cazul desființării totale sau parțiale a actului

atacat, noul act de control sau de impunere, care va viza strict aceeași

perioadă și aceleași sume și măsuri contestate, va fi întocmit de o altă echipă

de control decât cea care a încheiat actul contestat”.

Prin

urmare, debitele la acest fond au rămas definitive, ca urmare a necontestării

lor cu ocazia atacării procesului - verbal anterior, nr. 12133/565886/ iulie

2003.

Pentru

considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R. SA împotriva sentinței nr. 2495

din 10 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2010.