ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1199/2011

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 861/F din 09 decembrie 2010,Tribunalul București, secția a II-a

penală, a dispus printre altele, în baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C.

pen. condamnarea inculpatului U.T. să execute pedeapsa cea mai grea, și anume 5

(cinci) ani închisoare, în regim de detenție și 4 (patru) ani interzicerea

exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale. A făcut

aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Împotriva

sentinței primei instanțe a declarat apel, inculpatul U.T., apel care formează

obiectul dosarului nr. 34500/3/2010 (449/2011) al Curții de Apel București, secția

I

penală.

La termenul

din 10 martie 2011, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și

temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în

temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva

acestei încheieri, inculpatul U.T., a declarat recurs solicitând admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte

examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în

încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Cu privire la

această dispoziție a instanței, înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De la această

regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5

paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de

libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-1 împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea

acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență,

legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus,

să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 paragraful 1.

In cauza

supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de

judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta Curte

constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de

împrejurările comiterii faptelor, respectiv că la data de 11 martie 2010, în

jurul orelor 16,30 inculpatul U.T. fiind ajutat de către inculpatul S.N.A., s-a

prezentat la sediul agenției Raiffeisen Bank din București, folosind o carte de

identitate falsificată, pe numele U.D., a retras din contul acestuia suma de

200.000 Euro, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

pe care inculpatul le-a săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4

ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea

publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna

desfășurare a justiției.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură

esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului

pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub

acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din

însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din

reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea

comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții

ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord cu

prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine

dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere

circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul

crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției

provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful

3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea

detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același

sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive

nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi

judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se

în dispozițiile și limitele legii.

Înalta Curte

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul U.T. împotriva încheierii

din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în dosarul nr. 34500/3/2010 (449/2011).

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare

conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul U.T. împotriva încheierii din 10

martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I p

enală,

pronunțată în dosarul nr. 34500/3/2010 (449/2011).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 25 martie 2011.