ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7998/2011

Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 182 din data de 14 iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3632/111/2009, Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamanta V.V. împotriva pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și în consecință: A obligat pârâta să emită o decizie prin care să recunoască calitatea de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Oradea, Calea Clujului înscrise în CF Oradea, nr. top. a și b în suprafață totală de 13.280 mp reprezentând în natură construcții cu teren aferent aparținând actualei S.C. R. S.A. (imobil înscris în CF Oradea, nr. top. c, d, e Oradea) în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul în litigiu care a aparținut bunicilor materni ai reclamantei a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, fiind trecut în proprietatea Statului. În urma unor preluări succesive imobilul a ajuns în patrimoniul S.C. R. S.A., societate privatizată după anul 1990 de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Inițial reclamanta a adresat o notificare Prefecturii jud. Bihor pentru restituirea imobilului, iar ulterior s-a adresat și Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului București, care nu i-a comunicat un răspuns. Procedura prealabilă administrativă trebuie îndeplinită înainte de formularea unei acțiuni în justiție, însă tergiversarea acesteia și nesoluționarea notificării aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, principiului soluționării într-un termen rezonabil și corect al cererilor.

Față de acestea s-a apreciat că acțiunea este întemeiată, reclamanta făcând parte din categoria persoanelor prevăzute în art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar imobilul din categoria imobilelor preluate abuziv de stat. De asemenea s-a reținut că unitatea deținătoare S.C. R. S.A. era privatizată la data apariției Legii nr. 10/2001 și că Statul Român nu mai are calitatea de acționar majoritar. Prin Încheierea din data de 6 august 2010, s-a admis cererea formulată de petenta V.V. și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul Sentinței civile nr. 182/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că numele petentei este „V." în loc de „V.". Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București, iar prin Decizia nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că potrivit copiei xerox a colii de CF Oradea, imobilele având nr. top. a, b și e situate în localitatea Oradea, str. Clujului, au format dreptul de proprietate al întreprinderii de B.L. S.A. din Oradea (fosta denumire întreprinderea I. S.A. - Oradea). În baza Legii nr. 119/1948 întreprinderea a fost naționalizată de către Statul Român, fără însă ca în cartea funciară să se fi operat această transmisiune, iar în anul 1994 a fost intabulat, în baza Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate în favoarea S.C. R. S.A. Oradea. Calitatea de moștenitor a intimatei reclamante de pe urma bunicului acesteia L.I., fostul proprietar al întreprinderii sus-menționate, reiese din Certificatul de calitate de moștenitor din 10 februarie 2010 emis de notar public T.V.

Potrivit Legii nr. 10/2001 se impune parcurgerea unei proceduri prealabile de către autoritatea competentă, însă, față de împrejurarea că o autoritate a Statului Român nu a emis o decizie în soluționarea notificării, în mod corect instanța de fond a apreciat că acest aspect aduce atingere implicit dreptului de proprietate al intimatei reclamante și dreptului la soluționarea petiției sale în termen rezonabil. Susținerea apelantei în sensul că intimata nu ar fi făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, nu a fost primită pentru că din înscrisurile depuse a fost dovedit acest aspect. Astfel, reclamanta a făcut dovada cu extrasul de carte funciară a suprafeței de teren aferent fostei fabrici de blănuri ce a aparținut antecesorului notificatoarei și a precizat în patrimoniul cărei societăți privatizate se regăsește, respectiv S.C.

R. S.A. Faptul că persoana îndreptățită nu a mai așteptat ani de zile un răspuns, ci s-a adresat direct justiției, nu atrage respingerea acțiunii pentru neparcurgerea fazei administrative, pentru că, dacă s-ar proceda astfel ar înseamnă că s-ar încălca dreptul de acces la un tribunal, în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a invocat interpretarea greșită a art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001. în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, a susținut că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu avea cum să emită o decizie pentru că reclamanta nu a depus actele doveditoare în susținerea calității sale de persoană îndreptățită.

Referitor la art. 25 din același act normativ a arătat că reclamanta nu poate învesti cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 atât organul administrativ jurisdicțional, cât și instanța de judecată, pentru că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Criticile formulate de recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului privind greșita interpretare a art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite în raport de dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în recursul în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, pe de o parte, se reține faptul că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevăd că actele doveditoare se depun până la data soluționării notificării nu poate avea semnificația pretinsă de recurentă, atâta timp cât în cadrul procedurii judiciare au fost administrate toate probatoriile de care reclamanta a înțeles să se folosească și în raport de care instanța a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptățită. Pe de altă parte, susținerea recurentei-pârâte conform căreia reclamanta nu poate învesti cu soluționarea aceleiași cereri atât instanța de judecată, cât și organul administrativ cu motivarea că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă este nefondată și în contradicție cu decizia pronunțată în interesul legii.

Prin decizia evocată, s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de legea specială de reparație, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare, sau, după caz, entitatea competentă a soluționa notificarea, ar determina o prelungire nejustificată a procedurii de restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană.

S-a apreciat și că tergiversarea soluționării pretențiilor întemeiate pe legea de reparație echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare, care nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși dispozițiile constituționale prevăd că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În speță, la data introducerii acțiunii la instanța de fond, respectiv 18 mai 2009, notificarea formulată de reclamantă nu era soluționată, pârâta justificând nefinalizarea procedurii administrative prin aceea că nu au fost depuse actele doveditoare solicitate cu privire la calitatea acesteia de persoană îndreptățită.

Or, constatând mai întâi refuzul nejustificat al recurentei pârâte de a soluționa notificarea reclamantei, instanța de judecată, în temeiul plenitudinii de competență consacrat prin decizia în interesul legii, în mod legal, a procedat apoi la soluționarea pe fond a cauzei. Față de considerentele prezentate, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., solicitarea intimatei reclamante de obligarea a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, va fi respinsă, întrucât aceasta nu a fost dovedită. Prin urmare, condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu sunt îndeplinite, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Respinge cererea formulată de intimata reclamantă V.V. de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.