ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7998/2011

Asupra recursului

civil de față, instanța constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 182 din data de 14

iunie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 3632/111/2009, Tribunalul Bihor a admis

acțiunea formulată de reclamanta V.V. împotriva pârâtei Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și în consecință:

A obligat pârâta să

emită o decizie prin care să recunoască calitatea de persoană îndreptățită la

restituirea prin echivalent a imobilelor situate în Oradea, Calea Clujului

înscrise în CF Oradea, nr. top. a și b în suprafață totală de 13.280 mp

reprezentând în natură construcții cu teren aferent aparținând actualei S.C. R.

S.A. (imobil înscris în CF Oradea, nr. top. c, d, e Oradea) în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Imobilul în litigiu

care a aparținut bunicilor materni ai reclamantei a fost naționalizat prin

Legea nr. 119/1948, fiind trecut în proprietatea Statului.

În urma unor preluări

succesive imobilul a ajuns în patrimoniul S.C. R. S.A., societate privatizată

după anul 1990 de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Inițial reclamanta a

adresat o notificare Prefecturii jud. Bihor pentru restituirea imobilului, iar

ulterior s-a adresat și Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

București, care nu i-a comunicat un răspuns.

Procedura prealabilă

administrativă trebuie îndeplinită înainte de formularea unei acțiuni în

justiție, însă tergiversarea acesteia și nesoluționarea notificării aduce

atingere dreptului de proprietate al reclamantei, principiului soluționării

într-un termen rezonabil și corect al cererilor.

Față de acestea s-a

apreciat că acțiunea este întemeiată, reclamanta făcând parte din categoria

persoanelor prevăzute în art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar imobilul din

categoria imobilelor preluate abuziv de stat. De asemenea s-a reținut că

unitatea deținătoare S.C. R. S.A. era privatizată la data apariției Legii nr.

10/2001 și că Statul Român nu mai are calitatea de acționar majoritar.

Prin Încheierea din

data de 6 august 2010, s-a admis cererea formulată de petenta V.V. și s-a

dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul Sentinței civile

nr. 182/C/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în sensul că numele petentei

este „V." în loc de „V.".

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului București, iar prin Decizia nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că potrivit copiei xerox a colii de CF

Oradea, imobilele având nr. top. a, b și e situate în localitatea Oradea, str.

Clujului, au format dreptul de proprietate al întreprinderii de B.L. S.A. din

Oradea (fosta denumire întreprinderea I. S.A. - Oradea).

În baza Legii nr.

119/1948 întreprinderea a fost naționalizată de către Statul Român, fără însă

ca în cartea funciară să se fi operat această transmisiune, iar în anul 1994 a

fost intabulat, în baza Legii nr. 15/1990, dreptul de proprietate în favoarea

S.C. R. S.A. Oradea.

Calitatea de moștenitor

a intimatei reclamante de pe urma bunicului acesteia L.I., fostul proprietar al

întreprinderii sus-menționate, reiese din Certificatul de calitate de

moștenitor din 10 februarie 2010 emis de notar public T.V.

Potrivit Legii nr.

10/2001 se impune parcurgerea unei proceduri prealabile de către autoritatea

competentă, însă, față de împrejurarea că o autoritate a Statului Român nu a

emis o decizie în soluționarea notificării, în mod corect instanța de fond a

apreciat că acest aspect aduce atingere implicit dreptului de proprietate al

intimatei reclamante și dreptului la soluționarea petiției sale în termen

rezonabil.

Susținerea apelantei

în sensul că intimata nu ar fi făcut dovada calității sale de persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în sensul art. 3 din Legea nr.

10/2001, nu a fost primită pentru că din înscrisurile depuse a fost dovedit

acest aspect. Astfel, reclamanta a făcut dovada cu extrasul de carte funciară a

suprafeței de teren aferent fostei fabrici de blănuri ce a aparținut antecesorului

notificatoarei și a precizat în patrimoniul cărei societăți privatizate se

regăsește, respectiv S.C. R. S.A.

Faptul că persoana

îndreptățită nu a mai așteptat ani de zile un răspuns, ci s-a adresat direct

justiției, nu atrage respingerea acțiunii pentru neparcurgerea fazei

administrative, pentru că, dacă s-ar proceda astfel ar înseamnă că s-ar încălca

dreptul de acces la un tribunal, în sensul art. 6 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs, recurenta a invocat interpretarea greșită a art. 23 și 25

din Legea nr. 10/2001.

în raport de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, a susținut că Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului nu avea cum să emită o decizie pentru că

reclamanta nu a depus actele doveditoare în susținerea calității sale de

persoană îndreptățită.

Referitor la art. 25

din același act normativ a arătat că reclamanta nu poate învesti cu

soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 atât organul

administrativ jurisdicțional, cât și instanța de judecată, pentru că procedura

judiciară nu poate suplini procedura administrativă.

Recursul declarat de

pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului va fi respins ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile formulate

de recurenta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului privind

greșita interpretare a art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi primite

în raport de dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, dată în recursul

în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, pe de o

parte, se reține faptul că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, care prevăd că actele doveditoare se depun până la data

soluționării notificării nu poate avea semnificația pretinsă de recurentă,

atâta timp cât în cadrul procedurii judiciare au fost administrate toate

probatoriile de care reclamanta a înțeles să se folosească și în raport de care

instanța a constatat calitatea acesteia de persoană îndreptățită.

Pe de altă parte,

susținerea recurentei-pârâte conform căreia reclamanta nu poate învesti cu

soluționarea aceleiași cereri atât instanța de judecată, cât și organul

administrativ cu motivarea că procedura judiciară nu poate suplini procedura

administrativă este nefondată și în contradicție cu decizia pronunțată în

interesul legii.

Prin decizia evocată,

s-a stabilit că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii

prevăzută de legea specială de reparație, judecătorul are a chibzui și asupra

eficienței soluției pe care o adoptă, raportat la faptul că retrimiterea cauzei

la unitatea deținătoare, sau, după caz, entitatea competentă a soluționa

notificarea, ar determina o prelungire nejustificată a procedurii de

restituire, aspect ce ar contraveni cu principiul soluționării cauzei într-un

termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană.

S-a apreciat și că

tergiversarea soluționării pretențiilor întemeiate pe legea de reparație

echivalează cu un refuz nejustificat de soluționare, care nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se

consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă,

însăși dispozițiile constituționale prevăd că nici o lege nu poate îngrădi

exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

În speță, la data

introducerii acțiunii la instanța de fond, respectiv 18 mai 2009, notificarea

formulată de reclamantă nu era soluționată, pârâta justificând nefinalizarea

procedurii administrative prin aceea că nu au fost depuse actele doveditoare

solicitate cu privire la calitatea acesteia de persoană îndreptățită.

Or, constatând mai

întâi refuzul nejustificat al recurentei pârâte de a soluționa notificarea

reclamantei, instanța de judecată, în temeiul plenitudinii de competență

consacrat prin decizia în interesul legii, în mod legal, a procedat apoi la

soluționarea pe fond a cauzei.

Față de

considerentele prezentate, urmează a se reține că hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 și 25 din Legea nr. 10/2001.

În raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., solicitarea intimatei reclamante de

obligarea a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, va fi

respinsă, întrucât aceasta nu a fost dovedită.

Prin urmare,

condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu

sunt îndeplinite, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul pârâtei se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva Deciziei nr. 11 din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Respinge cererea

formulată de intimata reclamantă V.V. de acordare a cheltuielilor de judecată

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.