ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului

Timiș, reclamanta P.E., născută E., a solicitat, în contradictoriu cu Statul

Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă constând în deportarea sa

în Bărăgan; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

În motivare, reclamanta a arătat că

este fiica lui E.A. și E.P., și a fost deportată la vârsta de 5 ani împreună cu

familia (E.A. - tată, E.P. - mamă, E.I., E.V. și E.G.) conform Deciziei MAI nr.

200/1951, din localitatea Besenova Nouă (actual com. Dudeștii Noi), jud. Timiș,

fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Dâlga-Nouă.

Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

regimul comunist a dispus ca întreaga familie să fie obligată să părăsească

gospodăria cu toate bunurile pe care le aveau. Organele statului i-au obligat

să ia doar câteva alimente și bunuri personale, iar acolo unde li s-a stabilit

domiciliul forțat au locuit în bordei de pământ în condiții extrem de grele și

umilitoare.

Reclamantei i s-au ridicat

restricțiile domiciliare ei și familiei sale prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955

în data de 20 decembrie 1955.

Reclamanta P.E. a formulat cerere în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se astfel drepturile legale

prin Hotărârea nr. 2891 din 22 noiembrie 1990 și prin Decizia nr. 1425 din 20

martie 2003 eliberată de Comisia pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă.

Pârâta Direcția Generala a Finanțelor

Publice Timiș, în calitate de reprezentant legal al pârâtului Statul Român, a

formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamantei, referitor la acțiunea în pretenții având ca

obiect acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de familia

acesteia, precum și pentru solicitarea ei în nume propriu; admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamanta nu a precizat suma

care o solicită cu titlu de despăgubiri; pe fondul cauzei, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiata.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională privind încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de

Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

La termenul din 22 iunie 2010,

reclamanta a depus precizare de acțiune în sensul că pretențiile solicitate

sunt în cuantum de 475.000 lei.

Prin sentința civilă nr. 1667/PI din

22 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active și inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea principală

formulată de reclamanta P.E. născută E.; a respins cererea reconvențională

formulată de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., având ca obiect încetarea

acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta P.E. a fost deportată în perioada 1951-1955, fiind

luată din localitatea de domiciliu și dusă în Bărăgan.

Din dispozițiile legii speciale de

reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care

au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să

solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția

dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic

moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori.

În atare situație, excepția lipsei

calității procesuale active invocată de pârât a fost respinsă în baza art. 137 C.

proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul constatând că

reclamanta nu solicită prin prezenta acțiune despăgubiri pentru prejudiciul

suferit de autorii săi.

Excepția inadmisibilității acțiunii a

rămas iară obiect, întrucât reclamanta a indicat prin precizare de acțiune

cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care și ea a fost respinsă.

Din dispozițiile aceluiași text

rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea

de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei

măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale

doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea

bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două

măsuri.

Prin urmare, întrucât despăgubirile

pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor,

tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii

acțiunii.

Nu s-a putut susține în sens contrar

faptul că din interpretarea scopului legii care încă din titlu a înțeles să

asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta

că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de

vedere al categoriei lor. Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca

aplicare, efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor să nu fie aceeași.

De asemenea, textul de lege este

extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de

interpretare legislativă, sintagma „ în caz de condamnare" din cadrul

alineatului întâi litera a din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o

eroare a legiuitorului.

Prin urmare, în baza art. 4, 5 din

Legea nr. 221/2009 instanța a respins acțiunea principală precizată.

Întrucât cererea reconvențională având

ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr.

118/1990 si O.U.G. nr. 214/1999 are caracter subsidiar, fiind formulată doar

pentru cazul admiterii acțiunii principale, față de soluția de mai sus, aceasta

a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta P.E., arătând că fac obiectul Legii nr. 221/2009 nu numai

persoanele condamnate politic, prin hotărâri judecătorești, ci și persoanele

care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic cum este

cazul strămutării în alte localități în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951.

Prin Decizia civilă nr. 312/A din 21

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamantei reținând că dreptul acesteia la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit trebuie raportat la conținutul Deciziilor Curții Constituționale nr.

1354 și nr. 1358/2010, hotărâri prin care, la momentul soluționării prezentului

apel, izvorul dreptului pretins nu mai există fiind plasat în afara cadrului

constituțional.

În acest sens, instanța de apel a

constatat că prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte

Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe

această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Fiind declarat neconstituțional tocmai

izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări

de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern,

acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de

lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale

specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului

intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși

nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga

de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de

drept comun.

Decizia Curții Constituționale, de la

data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce

are drept consecință interpretarea apelului declarat de către reclamantă, în

sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, pe cale de

consecință, al acțiunii introductive, care astfel devine neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta P.E.,

arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de

prejudiciul creat prin deportarea acesteia în Bărăgan și de jurisprudența C.E.D.O.

în materie cu referire la noțiunea de „speranță legitimă".

Recursul este nefondat, pentru

argumentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstitutional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de

creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1.

În jurisprudentă instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudentă nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 312/ A din 21 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 februarie 2012.