ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1165/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 11 martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta P.E., născută E., a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă constând în deportarea sa în Bărăgan; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere. În motivare, reclamanta a arătat că este fiica lui E.A. și E.P., și a fost deportată la vârsta de 5 ani împreună cu familia (E.A. - tată, E.P. - mamă, E.I., E.V. și E.G.) conform Deciziei MAI nr. 200/1951, din localitatea Besenova Nouă (actual com. Dudeștii Noi), jud. Timiș, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Dâlga-Nouă.

Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 regimul comunist a dispus ca întreaga familie să fie obligată să părăsească gospodăria cu toate bunurile pe care le aveau. Organele statului i-au obligat să ia doar câteva alimente și bunuri personale, iar acolo unde li s-a stabilit domiciliul forțat au locuit în bordei de pământ în condiții extrem de grele și umilitoare. Reclamantei i s-au ridicat restricțiile domiciliare ei și familiei sale prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 în data de 20 decembrie 1955. Reclamanta P.E. a formulat cerere în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se astfel drepturile legale prin Hotărârea nr. 2891 din 22 noiembrie 1990 și prin Decizia nr. 1425 din 20 martie 2003 eliberată de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Pârâta Direcția Generala a Finanțelor Publice Timiș, în calitate de reprezentant legal al pârâtului Statul Român, a formulat întâmpinare, solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, referitor la acțiunea în pretenții având ca obiect acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de familia acesteia, precum și pentru solicitarea ei în nume propriu; admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la faptul că reclamanta nu a precizat suma care o solicită cu titlu de despăgubiri; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata. Pârâta a formulat cerere reconvențională privind încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. La termenul din 22 iunie 2010, reclamanta a depus precizare de acțiune în sensul că pretențiile solicitate sunt în cuantum de 475.000 lei. Prin sentința civilă nr. 1667/PI din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea principală formulată de reclamanta P.E. născută E.; a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta P.E. a fost deportată în perioada 1951-1955, fiind luată din localitatea de domiciliu și dusă în Bărăgan.

Din dispozițiile legii speciale de reparație rezultă că legiuitorul a permis și altor persoane decât acelea care au făcut obiectul măsurilor cu caracter politic în perioada comunistă să solicite repararea prejudiciilor și în același timp, nu a instituit condiția dovedirii calității de moștenitor, cu atât mai puțin pe aceea de unic moștenitor, sau obligația de a indica alți posibili moștenitori. În atare situație, excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât a fost respinsă în baza art. 137 C. proc. civ. și art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul constatând că reclamanta nu solicită prin prezenta acțiune despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorii săi. Excepția inadmisibilității acțiunii a rămas iară obiect, întrucât reclamanta a indicat prin precizare de acțiune cuantumul despăgubirilor, motiv pentru care și ea a fost respinsă.

Din dispozițiile aceluiași text rezultă că legiuitorul a înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor confiscate se poate dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri. Prin urmare, întrucât despăgubirile pentru prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii. Nu s-a putut susține în sens contrar faptul că din interpretarea scopului legii care încă din titlu a înțeles să asimileze măsurile administrative condamnărilor cu caracter politic, ar rezulta că și măsurile de reparare a prejudiciilor trebuie să fie identice din punct de vedere al categoriei lor.

Este evident că cele două măsuri sunt diferite ca aplicare, efecte, fiind firesc ca repararea prejudiciilor să nu fie aceeași. De asemenea, textul de lege este extrem de clar, motiv pentru care nu mai este necesară apelarea la metode de interpretare legislativă, sintagma „ în caz de condamnare" din cadrul alineatului întâi litera a din art. 5 neputând fi înlăturată sau considerată o eroare a legiuitorului. Prin urmare, în baza art. 4, 5 din Legea nr. 221/2009 instanța a respins acțiunea principală precizată. Întrucât cererea reconvențională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990 si O.U.G. nr. 214/1999 are caracter subsidiar, fiind formulată doar pentru cazul admiterii acțiunii principale, față de soluția de mai sus, aceasta a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta P.E., arătând că fac obiectul Legii nr. 221/2009 nu numai persoanele condamnate politic, prin hotărâri judecătorești, ci și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic cum este cazul strămutării în alte localități în Câmpia Bărăganului, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin Decizia civilă nr. 312/A din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul reclamantei reținând că dreptul acesteia la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie raportat la conținutul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și nr. 1358/2010, hotărâri prin care, la momentul soluționării prezentului apel, izvorul dreptului pretins nu mai există fiind plasat în afara cadrului constituțional.

În acest sens, instanța de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, pe cale de consecință, al acțiunii introductive, care astfel devine neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanta P.E., arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în raport de prejudiciul creat prin deportarea acesteia în Bărăgan și de jurisprudența C.E.D.O.

în materie cu referire la noțiunea de „speranță legitimă". Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1. În jurisprudentă instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudentă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.E. împotriva Deciziei nr. 312/ A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.