ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6146/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 103 din 18

iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara s-a dispus respingerea

contestației formulate de reclamanta H.A. împotriva dispoziției nr. 2000/2007

emisă de intimatul Primarul Municipiului Deva.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut următoarele:

Prin dispoziția nr. 200/2007

intimatul Primarul Municipiului Deva, a constatat calitatea contestatoarei de

persoană îndreptățită de a beneficia de reparațiunile reglementate de Legea nr.

10/2001 pentru imobilul expropriat de stat în perioada regimului comunist,

precum și faptul că imobilul fiind ocupat în întregime, a propus măsuri

reparatorii în condițiile Legii speciale prevăzute de Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Sub aspectul calității

contestatoarei de persoană îndreptățită la reparațiunile reglementate de Legea

nr. 10/2001 cât și asupra situației imobilului de a fi imobil preluat abuziv de

către stat, nu există controverse.

În cauză sunt incidente prevederile

art. 11 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care pentru categoria imobilelor expropriate

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, regula de principiu a

restituirii acestora este în natură și subsidiar în echivalent – prin

compensare cu alte bunuri ori servicii sau despăgubiri în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 147/2005.

În cauză, nefiind contestată

împrejurarea imposibilității restituirii în natură, consecință a situației de

loc ocupat efectiv și integral al acestora, de construcții cu profil de

supermarket) și nefiind identificat un alt imobil liber de construcții ori sarcini,

s-a dispus respingerea contestației având ca obiect compensarea bunului

imposibil de restituit în natură cu o altă suprafață de teren disponibilă pe

raza municipiului Deva.

Prin decizia civilă nr. 4 din 15

ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia s-a dispus admiterea

apelului formulat de pârâtul Primarul municipiului Deva împotriva sentinței

civile nr. 103/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, schimbarea ei în parte,

în sensul obligării reclamantei la plata sumei de 1.000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată și păstrarea restului dispozițiilor sentinței apelate și

de asemenea respingerea apelului reclamantei H.A. împotriva aceleiași sentințe

și obligarea ei la plata sumei de 1190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Apelul pârâtului Primarul

Municipiului Deva a fost admis, deoarece considerentele hotărârii includ

acordarea lor, în timp ce prin dispozitiv au fost respinse, cu toate că

apelanta le-a solicitat și dovedit un cuantum de 1000 lei.

Apelul contestatoarei a fost

respins, deoarece situației juridice din cauză nu i se aplică dispozițiile art.

14 din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobilul restituit pentru a fi

supus măsurilor reparatorii constând în compensare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență criticile recurentei

privesc neacordarea măsurilor reparatorii prin compensare cu un alt teren pe

care deja l-a identificat, fiind greșit procedeul instanței de a condiționa

acordarea acestei măsuri de caracterul terenului, de a fi liber.

Pe de altă parte deosebirea dintre

teren restituit și teren acordat în compensare, constă în faptul că în primul

caz imobilul a fost în proprietatea persoanei îndreptățite anterior

deposedării, situație care nu se regăsește în a doua ipoteză.

Deoarece legea prevede în mod expres

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un teren pentru a putea fi

restituit (art. 11 din Legea nr. 10/2001) și cum terenul solicitat în

compensare a intrat în proprietatea statului cu același titlu de expunere, se

impunea modul de tratament juridic în privința măsurilor reparatorii, art. 14

din Legea nr. 10/2001 trebuind a fi aplicat prin analogie.

Tot astfel instanța nu a lămurit

dacă pentru suprafața de 140 mp teren, construcțiile edificate pe acesta sunt

sau nu autorizate, demontabile sau nu, impunând completarea raportului de

expertiză, ca de altfel și determinarea sensului noțiunilor de teren aferent,

măsura în care este afectat de utilitate publică și ce suprafață este

considerată ca liberă de construcții.

Existența contractului de asociere

în participațiune nu constituie un impediment în acordarea acestor măsuri

reparatorii, recurenta urmând a se subroga în numele proprietarului așa cum

dispune art. 14 din Legea nr. 10/2001.

Intimata a formulat întâmpinare

solicitând respingerea recursului, deoarece recurenta nu a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză efectuat în cauză iar terenul nu este liber, fiind

aplicabile n cauză dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001. Pe de

altă parte terenul solicitat a fi acordat în compensare nu este liber în sensul

Legii nr. 10/2001 ci afectat de sistematizarea localității Deva.

Examinând cererea de recurs instanța

reține următoarele:

Nu este posibil juridic ca o măsură

reparatorie să exceadă cadrul juridic în vederea căruia a fost reglementată și

să poată fi pretinsă dincolo și împotriva textului reglementator.

Astfel, din moment ce petitul cererii

s-a singularizat doar la măsuri compensatorii, prin ipoteză bunul recurentei nu

mai poate fi restituit în natură, iar compensarea ca măsură reparatorie nu se

an analizează ca un drept propriu asupra bunului altcuiva, ci, ca un drept

propriu la o măsură reparatorie prin echivalent în raport de existența unui bun

disponibil. Prin bun disponibil se înțelege bunul liber de sarcini, care poate

fi oferit în compensare proprietarului deposedat, fără a se putea analiza

dreptul preexistent al persoanei asupra unui imobil precis individualizat, ca

un drept asupra unui alt imobil, în raport cu care se solicită în compensare,

nefiind posibilă identificarea situației juridice prezente a bunului sau cu

situația juridică a bunului pretins în compensare, deoarece dreptul supus

măsurilor reparatorii se diferențiază în privința categoriei concrete de măsuri

reparatorii, exclusiv în funcție de situația juridică prezentă a propriului

imobil și nu a imobilului solicitat în compensare.

Or, este exclus a se verifica

dreptul recurentei, în raport nu cu bunul său, imposibil de a fi restituit în

natură ci în raport cu un alt bun, care nu este proprietatea sa, dar pe care îl

pretinde în compensare.

Prin urmare recurenta nu poate

reclama incidența art. 14 din Legea nr. 10/2001 deoarece imobilul solicitat în

compensare nu a fost proprietatea sa și nu i-a fost restituit în natură pentru

a se putea subroga în drepturile statului ori a unității deținătoare, în

privința contractelor de locațiune, concesiune, locație de gestiune ori

asociere în participațiune, ci îl solicită în compensare, legiuitorul făcând

diferența dintre restituirea către adevăratul proprietar al bunului său chiar

și grevat temporar ca folosință și proprietarul căruia nu i se mai poate

restitui bunul său propriu în natură ci doar în măsuri compensatorii.

Cum în speță terenul nu este liber

nu poate fi dispusă compensarea, situație în care în mod temeinic instanța a

reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 14 din Legea nr.

10/2001.

În limitele criticilor privind

sediul materiei în privința măsurilor reparatorii prin compensare calificate de

instanță ca aparținând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. instanța urmează a

respinge recursul, în temeiul art. 312 C. proc. civ., restul criticilor vizând

aprecierea probei expertizei ori incompatibilitatea ei, ținând de netemeinicie,

exclude analiza lor ca motive de recurs, neputând fi calificate ca aparținând

vreunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta H.A. împotriva deciziei nr. 4A din 15 ianuarie 2009 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 noiembrie 2010.