ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2012

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș la data de 4 ianuarie 2010, reclamantele L.G. și L.V.E. au chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul Legii 221/2009, să

constate caracterul politic al măsurii administrative cu caracter politic la

care au fost supuse reclamantele împreună cu familia lor și să oblige pârâtul

la plata de despăgubiri morale în cuantum de 540.000 euro (câte 180.000 euro

pentru fiecare membru al familiei, respectiv câte 5.000 euro pentru fiecare

lună de domiciliu forțat) - echivalentul în lei la data plății, pentru

prejudiciu moral constând în suferințele de ordin fizic și moral prilejuite

prin stabilirea domiciliul obligatoriu.

Prin sentința civilă nr.

1763/ PI din 02 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantei L.G. suma de 15.000 euro, echivalentul în lei la data plății și

reclamantei L.V.E. suma de 15.000 euro, echivalentul în lei la data plății,

reprezentând daune morale, respingând în rest acțiunea.

Tribunalul a reținut

că reclamantele L.G. și L.V.E. legitimează calitatea de a accede la beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind dislocate cu domiciliu forțat

împreună cu familia (compusă la acea epocă și din tatăl și soțul L.G.) în localitatea

Panticeu, județul Cluj.

Instanța a constatat

că măsura dislocării cu domiciliu forțat în localitatea Panticeu, județul Cluj

a familiei petiționarelor se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951

printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin (3)

al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea

constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de

vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele

expres reglementate de lege.

Reparația

prejudiciului moral trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent

bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia, ori

soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i

procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care

a fost privată.

Printre criteriile

generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica aceste

prejudicii morale se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și

măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite de petiționare pe plan fizic și psihic

(rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață

ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate

totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin

raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză),

gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială

(instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al

vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a

continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea

acasă).

Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele

acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât

aproximativ percepută prin intermediul criteriilor enunțate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele L.G. și L.V.E. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr.

268/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul

declarat de reclamante, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, prin decizia civilă nr. 1358

din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept

consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamantele L.G. și L.V.E.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5. alin.

(1), lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul

neretroactivității legii este consacrat de art. 1 C. civ. și de art. 15 alin. (2) din Constituție și este aplicat în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului și a Curții Europene.

Pe cale de

consecința, efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele,

acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor.

Se mai arată că

respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Recurentele susțin nelegalitatea

deciziei recurate și pentru faptul că, pentru a respinge apelului pe care l-au

formulat, instanța de apel a făcut referire la raționamentele avute în vedere

la admiterea apelului pârâtului, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului

căii de atac promovate.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de

conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de

Apel Galați și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a

reținut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010)

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști

condamnați politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale

Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească

aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare

a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor

de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea

a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în

soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată

că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care

instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și

a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în

prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin

urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care

reclamantele și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea

cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în

timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile

formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate

pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe

cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamantele invocă

principiul neretroactivității legii.

Aplicarea

dispozițiilor art. 329 - 330

7

C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității

părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul

legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate

instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal

al părților.

Nici critica vizând

nelegalitatea deciziei recurate pentru pretinsa necercetare a fondului căii de

atac promovate de reclamante nu este întemeiată.

Reclamantele L.G. și L.V.E.

au formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1763/ PI din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, fără însă a motiva calea de atac promovată.

În aceste condiții,

în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 292 alin. (2)

C. proc. civ. Împrejurarea că ambelor apeluri formulate în cauză li s-a răspuns

prin considerente comune nu echivalează cu necercetarea fondului, instanța

având posibilitatea de a a-și întemeia hotărârea pronunțată pe argumente prin

care să răspundă unitar susținerilor părților care vizează aceleași aspecte.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele L.G. și L.V.E. împotriva deciziei nr. 268/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 februarie 2012.